Fântâna
Că vreme de șase mii de ani — și nimeni nu știe câte milioane de veacuri înainte — marile balene să fi aruncat jeturi peste întinderea mării, stropind și încețoșând grădinile adâncului, ca tot atâtea vase de stropit ori de împrăștiat ceață; și că de câteva secole încoace mii de vânători să fi stat lângă fântâna balenei, urmărind aceste stropiri și jeturi; că toate acestea să se fi petrecut și totuși, până în această binecuvântată clipă (cincisprezece minute și un sfert trecute de ora unu după-amiaza, în această a șaisprezecea zi de decembrie, anul Domnului 1851), să rămână încă o întrebare dacă aceste jeturi sunt, până la urmă, cu adevărat apă ori numai vapori — iată, negreșit, un lucru vrednic de luare-aminte.
Să cercetăm, așadar, această chestiune, împreună cu câteva împrejurări interesante care țin de ea. Toată lumea știe că, prin iscusita alcătuire a branhiilor, neamurile cu înotătoare respiră în genere aerul care este necontenit amestecat cu elementul în care înoată; de aceea un hering ori un cod ar putea trăi un veac fără să-și ridice măcar o dată capul deasupra apei. Dar, datorită structurii sale lăuntrice deosebite, care o înzestrează cu plămâni adevărați, asemenea celor omenești, balena nu poate trăi decât inspirând aerul liber al atmosferei deschise. De aici nevoia de a vizita periodic lumea de sus. Dar nu poate respira nicidecum pe gură, căci, în poziția lui obișnuită, gura cașalotului este cufundată la cel puțin opt picioare sub suprafață; și, mai mult, traheea lui nu are nicio legătură cu gura. Nu, respiră numai prin răsuflătoare; iar aceasta se află în creștetul capului.
Dacă spun că, la orice făptură, respirația este o funcție indispensabilă vieții numai întrucât scoate din aer un anumit element care, pus apoi în contact cu sângele, îi împărtășește acestuia principiul dătător de viață, nu cred că voi greși; deși s-ar putea să folosesc câțiva termeni științifici de prisos. Să admitem asta și urmează că, dacă tot sângele unui om ar putea fi aerat printr-o singură respirație, el și-ar putea închide nările și n-ar mai avea nevoie să respire o vreme îndelungată. Adică ar trăi atunci fără să respire. Oricât de neobișnuit ar părea, tocmai așa stau lucrurile cu balena, care trăiește în chip regulat, la răstimpuri, o oră întreagă și mai bine (când se află la fund), fără să tragă măcar o singură suflare și fără să inspire în vreun chip nici cea mai mică părticică de aer; căci, țineți minte, n-are branhii. Cum vine asta? Între coaste și de o parte și de alta a șirei spinării are un uimitor, încâlcit labirint cretan de vase ca niște fire de fidea, vase care, când părăsește suprafața, sunt umflate pe de-a-ntregul cu sânge oxigenat. Astfel, vreme de o oră sau mai mult, la o mie de stânjeni marini în adâncul mării, poartă în ea o provizie în plus de viață, întocmai cum cămila care străbate deșertul fără apă poartă, în cele patru stomacuri suplimentare, o provizie în plus de băutură pentru trebuințele viitoare. Faptul anatomic al acestui labirint este de netăgăduit; iar că presupunerea întemeiată pe el este chibzuită și adevărată mi se pare cu atât mai convingător când mă gândesc la încăpățânarea altminteri de neînțeles a acelui Leviatan de a-și duce jeturile până la capăt, cum spun pescarii. Iată ce vreau să spun. Dacă nu este tulburat, cașalotul, ridicându-se la suprafață, va rămâne acolo un răstimp întocmai egal cu al tuturor celorlalte ridicări netulburate ale sale. Să zicem că stă unsprezece minute și aruncă șaptezeci de jeturi, adică trage șaptezeci de respirații; atunci, ori de câte ori se ridică iar, negreșit își va trage din nou cele șaptezeci de respirații, la minut. Acum, dacă îl sperii după ce a tras câteva respirații, încât să se scufunde, va tot apărea furiș la suprafață ca să-și întregească porția obișnuită de aer. Și nu se va duce în cele din urmă la fund, ca să-și petreacă acolo întregul răstimp, decât după ce se vor fi numărat acele șaptezeci de respirații. Luați seama, totuși, că aceste ritmuri sunt diferite la indivizi diferiți, dar la fiecare în parte rămân aceleași. De ce ar stărui astfel balena să-și ducă jeturile până la capăt, dacă nu ca să-și umple iar rezervorul de aer înainte de a coborî de-a binelea? Și cât de limpede este că această nevoie a balenei de a se ridica o expune tuturor primejdiilor de moarte ale urmăririi. Căci acest uriaș Leviatan n-ar putea fi prins nici cu cârligul, nici cu plasa, când navighează la o mie de stânjeni marini sub lumina soarelui. Așadar, o, vânătorule, nu atât îndemânarea ta, cât marile necesități îți dau izbânda!
La om, respirația merge fără încetare — o singură respirație ajungând numai pentru două sau trei pulsații; așa că, orice altă treabă ar avea de făcut, treaz ori adormit, trebuie să respire sau va muri. Dar cașalotul nu respiră decât cam a șaptea parte, ori duminica, din timpul lui.
S-a spus că balena nu respiră decât prin răsuflătoare; dacă s-ar putea adăuga cu adevăr că jeturile ei sunt amestecate cu apă, atunci socotesc că am avea pricina pentru care simțul mirosului pare șters la ea; căci singurul lucru care îi ține cât de cât loc de nas este chiar acea răsuflătoare; iar, atât de înfundată cu două elemente, nu ne-am putea aștepta să aibă puterea de a mirosi. Dar, din pricina misterului jetului — de-i apă, de-s vapori — încă nu se poate ajunge la nicio certitudine deplină în această privință. Sigur este, cu toate acestea, că cașalotul n-are organe olfactive propriu-zise. Dar la ce i-ar trebui? Nu-s trandafiri, nu-s violete, nu-i apă de colonie în mare.
Mai mult, deoarece traheea lui se deschide numai în tubul canalului prin care aruncă jetul și deoarece acel canal lung — asemenea marelui canal Erie — este prevăzut cu un fel de ecluze (care se deschid și se închid), pentru a reține aerul dedesubt ori a opri apa deasupra, balena n-are glas; afară numai dacă o jignești spunând că, atunci când huruie atât de ciudat, vorbește pe nas. Dar, la urma urmei, ce are balena de spus? Rareori am cunoscut vreo ființă profundă care să aibă ceva de spus acestei lumi, afară numai dacă era silită să bâlbâie câte ceva spre a-și câștiga traiul. O! Ce fericire că lumea ascultă atât de bine!
Acum, canalul prin care cașalotul aruncă jetul — menit în primul rând să conducă aerul și așezat orizontal pe o lungime de câteva picioare chiar sub suprafața de sus a capului, puțin într-o parte —, acest canal ciudat seamănă mult cu o țeavă de gaz așezată într-un oraș de-a lungul unei laturi a străzii. Dar se întoarce întrebarea dacă această țeavă de gaz este și o țeavă de apă; cu alte cuvinte, dacă jetul cașalotului nu este decât aburul răsuflării expirate ori dacă acea răsuflare este amestecată cu apă luată pe gură și dată afară prin răsuflătoare. E sigur că gura comunică indirect cu canalul jetului; dar nu se poate dovedi că rostul acestei legături este să dea apa afară prin răsuflătoare. Căci cea mai mare nevoie de a face asta ar părea să se ivească atunci când, hrănindu-se, ia din greșeală și apă. Dar hrana cașalotului se află mult sub suprafață, iar acolo n-ar putea arunca jeturi nici dacă ar vrea. Pe lângă asta, dacă îl privești foarte atent și îl măsori cu ceasul, vei vedea că, atunci când nu este tulburat, există o rimă neabătută între intervalele jeturilor lui și intervalele obișnuite ale respirației.
Dar de ce să tot supărăm omul cu toate aceste judecăți despre subiect? Vorbește limpede! L-ai văzut aruncând jeturi; atunci spune ce este jetul; nu poți deosebi apa de aer? Dragul meu domn, în lumea asta nu e atât de ușor să lămurești aceste lucruri simple. Întotdeauna am găsit că lucrurile dumitale simple sunt cele mai încâlcite dintre toate. Iar cât despre acest jet al balenei, aproape că ai putea să stai în el și tot să nu te poți hotărî ce anume este.
Miezul lui este ascuns în ceața ca neaua, scânteietoare, care îl învăluie; și cum poți spune cu siguranță dacă din el cade apă, când, ori de câte ori ești destul de aproape de balenă ca să-i vezi bine jetul, ea se zbate năprasnic și apa cade în cascade de jur împrejur? Și dacă în asemenea clipe ai socoti că într-adevăr ai zărit picături de umezeală în jet, de unde știi că nu s-au condensat pur și simplu din vaporii lui; ori de unde știi că nu sunt chiar acele picături aflate la suprafață în crăpătura răsuflătorii, adâncită în creștetul capului balenei? Căci, chiar și când înoată liniștită prin marea de amiază, pe calm, cu cocoașa înălțată, zvântată de soare ca a unui dromader din deșert, chiar și atunci, balena poartă întotdeauna pe cap un mic bazin de apă, așa cum, sub un soare arzător, mai vezi câte o scobitură dintr-o stâncă umplută de ploaie.
Nici nu e deloc prudent ca vânătorul să fie peste măsură de curios în privința naturii exacte a jetului balenei. Nu-i de folos să se uite înăuntrul lui și să-și bage fața acolo. Nu poți merge cu ulciorul la această fântână, să-l umpli și să-l duci cu tine. Căci până și la o atingere ușoară de destrămăturile de abur de la marginea jetului, ceea ce se va întâmpla adesea, pielea te va ustura arzător din pricina iuțimii lucrului ce o atinge. Și cunosc un om căruia i s-a jupuit pielea de pe obraz și de pe braț când a ajuns în contact mai strâns cu jetul; dacă urmărea vreun scop științific sau altceva, nu pot spune. De aceea, printre vânătorii de balene, jetul este socotit otrăvitor; ei încearcă să se ferească de el. Încă un lucru: am auzit spunându-se și nu mă îndoiesc prea mult că, dacă jetul îți este aruncat de-a dreptul în ochi, te va orbi. Cel mai înțelept lucru pe care îl poate face cercetătorul, mi se pare mie, este să lase în pace acest jet ucigaș.
Totuși, putem face ipoteze, chiar dacă nu putem dovedi și statornici. Ipoteza mea este aceasta: jetul nu e decât ceață. Și, pe lângă alte pricini, mă împing spre această concluzie gândurile privitoare la marea demnitate și măreție înnăscută a cașalotului; nu-l socotesc o ființă de rând, superficială, întrucât este un fapt netăgăduit că nu se află niciodată în ape care se pot sonda ori aproape de țărmuri; toate celelalte balene se află uneori. Este și greu, și profund. Și sunt convins că din capetele tuturor ființelor grele și profunde, precum Platon, Pyrrhon, Diavolul, Jupiter, Dante și așa mai departe, se ridică întotdeauna un abur pe jumătate vizibil, când cugetă gânduri adânci. Pe când alcătuiam un mic tratat despre Veșnicie, am avut curiozitatea să-mi așez o oglindă înainte; și, în curând, am văzut răsfrântă în ea o ciudată, încâlcită încolăcire și unduire în aerul de deasupra capului. Umezeala nelipsită a părului meu, când sunt cufundat în gânduri adânci, după șase cești de ceai fierbinte, în mansarda mea acoperită cu șindrilă subțire, într-o amiază de august — aceasta pare un argument în plus pentru presupunerea de mai sus.
Și cât de nobil ne înalță părerea despre puternicul monstru învăluit în ceață să-l vedem navigând solemn printr-o mare tropicală liniștită: cu uriașul său cap blând acoperit de un baldachin de abur, născut din contemplațiile lui de neîmpărtășit, iar acel abur — așa cum îl vei vedea uneori — slăvit de un curcubeu, ca și cum Cerul însuși și-ar fi pus pecetea pe gândurile lui. Căci, vezi dumneata, curcubeiele nu vin în aerul limpede; ele luminează numai vaporii. Și astfel, prin toate cețurile dese ale îndoielilor întunecate din mintea mea, țâșnesc din când în când intuiții divine, aprinzându-mi negura cu o rază cerească. Și pentru asta îi mulțumesc lui Dumnezeu; căci toți au îndoieli; mulți tăgăduiesc; dar puțini, pe lângă îndoieli ori tăgăduieli, au și intuiții. Îndoieli despre toate lucrurile pământești și intuiții despre unele lucruri cerești; această îmbinare nu face din tine nici un credincios, nici un necredincios, ci un om care îi privește pe amândoi cu același ochi.