Cavaleri și scutieri
Primul ofițer de pe „Pequod” era Starbuck, originar din Nantucket și quaker prin obârșie. Era un om înalt și serios și, deși născut pe o coastă înghețată, părea bine făcut să îndure latitudinile fierbinți, carnea lui fiind tare ca pesmetul copt de două ori. Dus în Indii, sângele lui viu nu s-ar fi stricat ca berea îmbuteliată. Trebuie să se fi născut într-o vreme de secetă și foamete generală sau într-una dintre zilele de post pentru care era vestit statul său. Nu văzuse decât vreo treizeci de veri aride; acele veri îi uscaseră tot prisosul trupesc. Dar subțirimea aceasta a trupului, ca să-i spunem așa, nu părea nici semnul grijilor și neliniștilor istovitoare, nici semnul vreunei boli trupești. Era doar omul în stare concentrată. Nu arăta deloc rău; dimpotrivă. Pielea lui curată și întinsă i se potrivea de minune; și, înfășurat strâns în ea, îmbălsămat pe dinăuntru cu sănătate și putere, ca un egiptean reînviat, acest Starbuck părea pregătit să îndure veacuri întregi de-acum încolo și să îndure mereu, ca și acum; căci, fie în zăpada polară, fie sub soarele arzător, ca un cronometru brevetat, vitalitatea lui lăuntrică era garantată să funcționeze bine în orice climă. Privind în ochii lui, părea că vezi imaginile încă stăruitoare ale miilor de primejdii pe care le înfruntase cu calm de-a lungul vieții. Era un om cumpătat și statornic, a cărui viață fusese în cea mai mare parte o pantomimă grăitoare a faptei, și nu un capitol șters de vorbe. Totuși, cu toată sobrietatea lui viguroasă și tăria sa, avea anumite însușiri care le influențau uneori pe celelalte și, în unele împrejurări, păreau aproape să le covârșească. Neobișnuit de conștiincios pentru un marinar și înzestrat cu o adâncă evlavie firească, singurătatea sălbatică a vieții lui pe ape îl făcea să încline puternic spre superstiție; dar spre acel soi de superstiție care, în unele firi, pare să izvorască mai degrabă, într-un fel sau altul, din inteligență decât din neștiință. Ale lui erau semnele din afară și presimțirile lăuntrice. Iar dacă acestea îndoiau uneori fierul sudat al sufletului său, cu atât mai mult amintirile căminului îndepărtat, ale tinerei lui soții de la Cap și ale copilului, îl abăteau încă și mai mult de la asprimea dintâi a firii sale și îl deschideau acelor înrâuriri ascunse care, în unii oameni cu inimă cinstită, înfrânează izbucnirea îndrăznelii nesăbuite, atât de des arătată de alții în împrejurările mai primejdioase ale vânătorii. „Nu vreau în barca mea niciun om”, spunea Starbuck, „care să nu se teamă de o balenă.” Prin asta părea să spună nu numai că cel mai sigur și mai folositor curaj este acela care se naște dintr-o dreaptă apreciere a primejdiei întâlnite, ci și că un om cu totul lipsit de teamă este un tovarăș mult mai primejdios decât un laș.
„Da, da”, spunea Stubb, al doilea ofițer, „Starbuck e un om cum nu găsești altul mai prevăzător în toată breasla.” Dar vom vedea în curând ce înseamnă mai precis acest cuvânt, „prevăzător”, când îl rostește un om ca Stubb sau aproape orice alt vânător de balene.
Starbuck nu era un cruciat în căutarea primejdiilor; la el, curajul nu era un sentiment, ci un lucru pur și simplu folositor, mereu la îndemână în toate împrejurările practice ale vieții muritoare. În plus, poate că socotea curajul drept una dintre proviziile de căpetenie ale unei baleniere, ca proviziile de carne de vită și de pâine, și credea că nu trebuia risipit prostește. De aceea nu-i plăcea să coboare bărcile după balene după apusul soarelui și nici să stăruie în lupta cu o balenă care stăruia prea mult să se lupte cu el. Căci, gândea Starbuck, sunt aici, pe acest ocean primejdios, ca să ucid balene și să-mi câștig traiul, nu ca să mă ucidă ele și să și-l câștige pe-al lor; iar că sute de oameni fuseseră uciși în felul acesta, Starbuck știa prea bine. Ce soartă avusese propriul lui tată? Unde, în adâncurile fără fund, ar fi putut găsi mădularele sfâșiate ale fratelui său?
Cu asemenea amintiri în el și, pe deasupra, înclinat, după cum am spus, spre o anumită superstiție, curajul acestui Starbuck, care totuși mai putea înflori, trebuie să fi fost într-adevăr neobișnuit de mare. Dar nu era în firea lucrurilor ca un om astfel alcătuit, cu experiențele și amintirile lui atât de cumplite — nu era în firea lucrurilor ca toate acestea să nu nască pe ascuns în el un element care, în împrejurări prielnice, să izbucnească din închisoarea sa și să-i mistuie tot curajul. Și, oricât de viteaz ar fi fost, vitejia lui era mai ales de acel soi văzut la unii oameni neînfricați, care, deși rămâne de obicei neclintită în lupta cu mările, vânturile, balenele sau oricare dintre grozăviile obișnuite și lipsite de rațiune ale lumii, nu poate totuși ține piept acelor spaime mai cumplite tocmai fiindcă sunt mai spirituale, care te amenință uneori din sprânceana încruntată a unui om mânios și puternic.
Dar dacă povestirea ce urmează ar dezvălui, într-o împrejurare sau alta, înjosirea deplină a tăriei bietului Starbuck, cu greu m-ar lăsa inima s-o scriu; căci e un lucru nespus de trist, ba chiar zguduitor, să dai la iveală prăbușirea vitejiei din suflet. Oamenii pot părea detestabili ca societăți pe acțiuni și ca națiuni; pot exista ticăloși, nebuni și ucigași; oamenii pot avea fețe meschine și sărăcăcioase; dar omul, privit ca un ideal, e atât de nobil și de strălucitor, o făptură atât de măreață și de luminoasă, încât toți semenii lui ar trebui să se grăbească să-i acopere orice pată rușinoasă cu veșmintele lor cele mai prețioase. Acea bărbăție fără pată pe care o simțim în noi, atât de adânc încât rămâne neatinsă chiar dacă întregul caracter din afară pare pierdut, sângerează în chinul cel mai ascuțit la spectacolul dezgolit al unui om cu vitejia ruinată. Nici evlavia însăși nu-și poate înăbuși cu totul, la o asemenea priveliște rușinoasă, mustrările către stelele care o îngăduie. Dar această augustă demnitate despre care vorbesc nu este demnitatea regilor și a veșmintelor, ci acea demnitate îmbelșugată care nu are nevoie de veșminte de învestitură. O vei vedea strălucind în brațul care mânuiește târnăcopul sau bate un piron; acea demnitate democratică ce radiază fără sfârșit, pretutindeni, din Dumnezeu, din El însuși! Marele Dumnezeu absolut! Centrul și circumferința întregii democrații! Omniprezența Lui, egalitatea noastră divină!
Dacă, așadar, le voi atribui cândva celor mai umili marinari, renegaților și celor izgoniți însușiri înalte, deși întunecate; dacă voi țese în jurul lor grații tragice; dacă până și cel mai jalnic, poate cel mai înjosit dintre ei, se va ridica uneori spre înălțimi sublime; dacă voi atinge brațul acelui muncitor cu o lumină eterică; dacă voi întinde un curcubeu peste apusul lui nenorocit — atunci, împotriva tuturor criticilor muritori, întărește-mi spusele, tu, drept Spirit al Egalității, care ai întins o singură mantie regală a umanității peste toți semenii mei! Întărește-mi spusele, tu, mare Dumnezeu democratic! Tu, care nu i-ai refuzat ocnașului oacheș Bunyan perla palidă și poetică; tu, care ai înveșmântat brațul ciuntit și sărăcit al bătrânului Cervantes cu foi de aur dintre cele mai fine, bătute de două ori; tu, care l-ai ridicat pe Andrew Jackson dintre pietricele, l-ai azvârlit pe un cal de război și l-ai înălțat cu tunete mai sus de un tron! Tu, care, în toate mărețele tale marșuri pe pământ, îți alegi mereu cei mai aleși luptători din poporul regesc, întărește-mi spusele, o, Doamne!