Intră Ahab; îi vorbește Stubb
Trecură câteva zile și, cu toate ghețurile și aisbergurile rămase la pupă, „Pequod” înainta acum legănându-se prin primăvara luminoasă de Quito, care pe mare domnește aproape necontenit în pragul veșnicului august al tropicelor. Zilele, răcoroase în căldura lor, limpezi, răsunătoare, înmiresmate, revărsate, îmbelșugate, erau ca niște pocale de cristal cu șerbet persan, peste care se îngrămădeau, fulg peste fulg, nămeți de zăpadă cu apă de trandafiri. Nopțile înstelate și maiestuoase păreau doamne trufașe în catifele încrustate cu nestemate, care păstrau acasă, într-o mândrie singuratică, amintirea conților lor cuceritori plecați departe, a sorilor cu coifuri de aur! Omului care trebuia să doarmă îi era greu să aleagă între zile atât de fermecătoare și nopți atât de ademenitoare. Dar toate vrăjile acelei vremi cu farmec neștirbit nu dădeau numai noi descântece și puteri lumii din afară. Se întorceau și înăuntru, asupra sufletului, mai ales când veneau ceasurile liniștite și blânde ale serii; atunci amintirea își creștea cristalele, așa cum gheața limpede se formează mai ales în amurgurile fără zgomot. Și toate aceste înrâuriri subtile lucrau tot mai mult asupra țesăturii ființei lui Ahab.
Bătrânețea e mereu trează; de parcă, cu cât omul e de mai multă vreme legat de viață, cu atât are mai puțin de-a face cu orice seamănă a moarte. Dintre comandanții de mare, bătrânii cu bărbi sure își părăsesc cel mai des cușetele ca să cerceteze puntea învăluită în noapte. Așa era și cu Ahab; numai că, în ultima vreme, părea să trăiască atât de mult la aer, încât, drept vorbind, mai curând vizita cabina decât ieșea din cabină pe punte. „Parcă ai coborî în propriul mormânt”, bombănea el în sinea lui, „când, căpitan bătrân ca mine, cobori prin tambuchiul ăsta îngust în cușeta ta săpată ca un mormânt.”
Astfel, aproape la fiecare douăzeci și patru de ore, când erau rânduite carturile de noapte, iar oamenii de pe punte străjuiau somnul celor de dedesubt; când, dacă trebuia trasă o parâmă pe teugă, marinarii nu o azvârleau brutal jos, ca ziua, ci o lăsau cu băgare de seamă la locul ei, să nu-și tulbure camarazii adormiți; când începea să stăpânească acea liniște statornică, cârmaciul tăcut privea, ca de obicei, către tambuchiul cabinei; și nu trecea mult până se ivea bătrânul, agățându-se de balustrada de fier ca să-și înlesnească mersul schilod. Mai era în el o fărâmă de omenie grijulie; căci, în asemenea clipe, se abținea de obicei să măsoare puntea de la pupă: ofițerilor săi osteniți, care căutau odihna la nici șase țoli de călcâiul lui de fildeș, pasul acela de os le-ar fi răsunat cu asemenea trosnete și bubuituri, încât ar fi visat dinții scrâșnitori ai rechinilor. Dar odată îl prinse o stare prea adâncă pentru grijile de rând; și, pe când măsura corabia cu pasul lui greoi de buștean, de la parapetul pupei până la catargul mare, Stubb, ciudatul al doilea ofițer, veni de jos și, cu un umor sfielnic și împăciuitor, dădu de înțeles că, dacă avea căpitanul Ahab chef să umble pe punte, nimeni nu se putea împotrivi; dar s-ar putea găsi un mijloc să se înăbușe zgomotul; și pomeni, neclar și șovăielnic, ceva despre un ghem de câlți în care să fie vârât călcâiul de fildeș. Ah, Stubb, pe atunci nu-l cunoșteai pe Ahab!
— Sunt eu o ghiulea, Stubb, zise Ahab, de vrei să mă îndesi cu câlți în felul ăsta? Dar du-te în treaba ta; uitasem. Jos, în mormântul tău de noapte, unde cei ca voi dorm între lințolii, ca să vă deprindeți cu cel pe care-l veți umple la urmă. Jos, câine, în cușcă!
Tresărind la neașteptata exclamație de la sfârșit a bătrânului atât de brusc disprețuitor, Stubb rămase o clipă fără grai; apoi zise, tulburat: „Nu sunt obișnuit să mi se vorbească așa, domnule; nu-mi place nici pe jumătate, domnule.”
— Stai! scrâșni Ahab printre dinții încleștați și se îndepărtă smucit, de parcă ar fi vrut să fugă de o ispită pătimașă.
— Nu, domnule; nu încă, zise Stubb, prinzând curaj. N-am să primesc fără împotrivire să mi se spună câine, domnule.
— Atunci să ți se spună de zece ori măgar, și catâr, și asin, și șterge-o, ori am să curăț lumea de tine!
Spunând acestea, Ahab înaintă spre el, cu o înfățișare atât de înspăimântătoare și de poruncitoare, încât Stubb se trase înapoi fără voie.
— N-am mai fost tratat așa fără să dau o lovitură zdravănă în schimb, mormăi Stubb, trezindu-se că coboară prin tambuchiul cabinei. E foarte ciudat. Stai, Stubb; nu prea știu acum dacă să mă întorc și să-l lovesc, ori — ce-i asta? — să cad aici în genunchi și să mă rog pentru el? Da, ăsta era gândul care-mi venea; dar ar fi întâia oară când m-aș ruga. Ciudat; foarte ciudat; și el e ciudat; da, dacă-l iei de la provă la pupă, e cam cel mai ciudat bătrân cu care a navigat vreodată Stubb. Cum a mai scânteiat la mine! Ochii lui, ca niște tigăițe cu praf de pușcă! O fi nebun? Oricum, ceva îi apasă mintea, tot atât de sigur cum trebuie să apese ceva pe o punte care trosnește. Nici acum nu stă în pat mai mult de trei ore din cele douăzeci și patru; și nici atunci nu doarme. Nu mi-a spus Dough-Boy, intendentul, că dimineața găsește totdeauna așternutul bătrânului din hamac mototolit și răvășit, cearșafurile la picioare, cuvertura aproape înnodată, iar perna de o fierbințeală grozavă, de parcă ar fi stat pe ea o cărămidă scoasă din cuptor? Fierbinte bătrân! Cred că are ceea ce unii de pe uscat numesc conștiință; cică e un fel de Tic-Doli-Rou — mai rău decât durerea de măsea. Ei, ei; nu știu ce-o fi, dar să mă ferească Dumnezeu s-o iau și eu. E plin de ghicitori; Dough-Boy mi-a spus că bănuiește că se duce în cala de la pupă în fiecare noapte; mă întreb de ce; la ce bun, asta aș vrea să știu? Cine și-a dat întâlnire cu el în cală? Nu-i ciudat, zău? Dar n-ai de unde ști, tot povestea veche — hai la un pui de somn. Naiba să mă ia, merită să te naști pe lumea asta fie și numai ca să adormi dintr-odată. Și, dacă mă gândesc acum, cam ăsta-i primul lucru pe care-l fac pruncii, și asta-i tot cam ciudat. Naiba să mă ia, dar toate-s ciudate, dacă te gândești la ele. Dar asta-i împotriva principiilor mele. Nu gândi, asta-i a unsprezecea mea poruncă; și dormi când poți, asta-i a douăsprezecea — așa că iar la somn. Dar cum vine asta? Nu m-a făcut el câine? Mii de draci! M-a făcut de zece ori măgar și a mai pus o grămadă de măgăroi peste asta! Mai bine-mi trăgea un picior și gata. Poate că mi-a și tras, și eu n-am băgat de seamă, atât de tare m-a zăpăcit fruntea lui. Scânteia ca un os albit. Ce dracu-i cu mine? Nu mă mai țin cum trebuie pe picioare. Ciocnirea cu bătrânul ăsta m-a cam întors pe dos. Pe Dumnezeu, trebuie totuși să fi visat — cum? cum? cum? — dar singura cale e s-o las baltă; așa că iar în hamac; și dimineață am să văd cum arată la lumina zilei toată scamatoria asta afurisită.