Puntea de la pupă
(Intră Ahab; apoi, toți.)
Nu mult după povestea cu pipa, într-o dimineață, la puțin timp după micul dejun, Ahab urcă, așa cum îi era obiceiul, pe scara cabinei până pe punte. Acolo se plimbă de obicei cei mai mulți căpitani de mare la ceasul acela, așa cum domnii de la țară fac, după aceeași masă, câteva ture prin grădină.
Curând i se auzi pasul statornic, de fildeș, în vreme ce își făcea de colo-colo vechile ture, pe scândurile atât de obișnuite cu mersul său, încât erau peste tot adâncite, ca niște pietre geologice, de urma lui aparte. Dacă priveai și acea frunte brăzdată și scobită, ai fi văzut acolo urme de pași încă mai stranii — urmele singurului său gând, care nu dormea niciodată și umbla întruna.
Dar cu acest prilej, adânciturile acelea păreau mai adânci, întocmai cum și pasul lui nervos din acea dimineață lăsa o urmă mai adâncă. Și atât de plin era Ahab de gândul său, încât la fiecare întoarcere neschimbată, când lângă catargul mare, când lângă habitaclul busolei, aproape că vedeai gândul întorcându-se în el când el se întorcea și umblând în el când el umbla; atât de deplin îl stăpânea, încât aproape părea tiparul lăuntric al fiecărei mișcări din afară.
— Îl vezi, Flask? șopti Stubb. Puiul din el ciugulește coaja. Curând o să iasă.
Orele se târau — Ahab, când închis în cabină, când străbătând puntea, cu același fanatism înverșunat al țelului pe chip.
Se apropia sfârșitul zilei. Deodată se opri lângă parapet și, vârându-și piciorul de os în gaura făcută acolo cu sfredelul și apucând cu o mână un sart, îi porunci lui Starbuck să-i trimită pe toți la pupa.
— Domnule! spuse secundul, uimit de un ordin care rareori ori niciodată se dădea la bord, în afară de împrejurări neobișnuite.
— Trimite-i pe toți la pupa, repetă Ahab. Hei, voi din vârfurile catargelor! Coborâți!
Când se adunase întregul echipaj și îl privea cu fețe curioase și nu tocmai lipsite de teamă — căci arăta cam ca orizontul dinspre vânt când se ridică o furtună —, Ahab, după ce aruncă iute o privire peste parapet și apoi își săgetă ochii printre oameni, se smulse din locul său; și, ca și când niciun suflet nu s-ar fi aflat în preajmă, își reluă greoaiele ture pe punte. Cu capul plecat și pălăria pe jumătate lăsată, continuă să se plimbe, nepăsător la șoaptele mirate ale oamenilor; până când Stubb îi șopti cu băgare de seamă lui Flask că Ahab trebuie să-i fi chemat acolo ca să fie martorii unei isprăvi de mers pe jos. Dar asta nu ținu mult. Oprindu-se cu înverșunare, strigă:
— Ce faceți când vedeți o balenă, oameni buni?
— Dăm de veste! izbucni răspunsul a douăzeci de glasuri laolaltă.
— Bine! strigă Ahab, cu o încuviințare sălbatică în glas, văzând înflăcărarea zdravănă în care îi aruncase, parcă prin magnetism, neașteptata lui întrebare.
— Și-apoi ce faceți, oameni buni?
— Coborâm bărcile și după ea!
— Și ce cântare vă ține cadența la vâsle, oameni buni?
— O balenă moartă ori o barcă spartă!
La fiecare strigăt, bucuria și încuviințarea de pe chipul bătrânului se făceau tot mai stranii și mai înverșunate; iar marinarii începură să se privească unii pe alții cu mirare, ca și când s-ar fi minunat cum de se înfierbântaseră ei înșiși atât de tare la asemenea întrebări ce păreau fără rost.
Dar iarăși ardeau toți de nerăbdare, când Ahab, acum întors pe jumătate în gaura ce-i slujea de pivot, cu o mână întinsă sus pe un sart și strângându-l tare, aproape convulsiv, li se adresă astfel:
— Voi toți, cei de veghe în vârfurile catargelor, m-ați mai auzit dând porunci despre o balenă albă. Ia priviți! Vedeți uncia asta spaniolă de aur? — ridică spre soare o monedă lată și strălucitoare. — E o piesă de șaisprezece dolari, oameni buni. O vedeți? Domnule Starbuck, dă-mi ciocanul acela greu.
În timp ce secundul aducea ciocanul, Ahab, fără să vorbească, freca încet moneda de aur de poalele hainei, parcă spre a-i spori luciul, și, fără să rostească vreun cuvânt, fredona între timp încet pentru sine, scoțând un sunet atât de ciudat înăbușit și nearticulat, încât părea bâzâitul mecanic al rotițelor vieții dinlăuntrul lui.
Primind ciocanul greu de la Starbuck, se îndreptă spre catargul mare cu ciocanul ridicat într-o mână, arătând aurul cu cealaltă și strigând cu glas înalt: «Oricare dintre voi îmi dă de veste de o balenă cu capul alb, cu fruntea încrețită și falca strâmbă; oricare dintre voi îmi dă de veste de balena aceea cu capul alb, cu trei găuri străpunse în lobul drept al cozii — ascultați, oricare dintre voi îmi dă de veste de aceeași balenă albă va căpăta această uncie de aur, băieții mei!»
— Ura! Ura! strigară marinarii, fluturându-și pălăriile de pânză gudronată, ca să salute baterea aurului în cuie pe catarg.
— E o balenă albă, vă spun, reluă Ahab, aruncând jos ciocanul greu. O balenă albă. Beliți ochii după ea, oameni buni; fiți cu ochii-n patru după spuma albă; de vedeți fie și-o bășică, strigați.
În tot acest timp, Tashtego, Daggoo și Queequeg priviseră cu interes și mirare încă mai mari decât ceilalți; iar la pomenirea frunții încrețite și a fălcii strâmbe tresăriseră, ca și când pe fiecare în parte l-ar fi atins o anumită amintire.
— Căpitane Ahab, spuse Tashtego, balena asta albă trebuie să fie aceea căreia unii îi spun Moby Dick.
— Moby Dick? strigă Ahab. Cunoști, așadar, Balena Albă, Tash?
— Își vântură coada cam ciudat, domnule, înainte să se ducă la fund? întrebă pe îndelete omul din Gay Head.
— Și are și un jet ciudat, spuse Daggoo, tare stufos, chiar și pentru un cașalot, și strașnic de iute, căpitane Ahab?
— Și el avea unu, doi, tlei — oh! — mulți harpoane și în piele, căpitane, strigă Queequeg poticnit, toți răscucit, răsucet, ca ăl’, ăl’… — se poticni din greu după un cuvânt, răsucindu-și mâna iar și iar, ca și când ar fi scos dopul unei sticle — ca ăl’, ăl’…
— Tirbușon! strigă Ahab. Da, Queequeg, harpoanele zac în el toate răsucite și strâmbate; da, Daggoo, jetul lui e mare, ca o claie întreagă de grâu, și alb ca o grămadă din lâna noastră de Nantucket după marele tuns al oilor, cel de fiecare an; da, Tashtego, și-și vântură coada ca un foc despicat într-o vijelie. Moarte și draci! Oameni buni, pe Moby Dick l-ați văzut — Moby Dick — Moby Dick!
— Căpitane Ahab, spuse Starbuck, care, împreună cu Stubb și Flask, își privise până atunci superiorul cu o mirare tot mai mare, dar care, în sfârșit, păru izbit de un gând ce lămurea întrucâtva toată nedumerirea. Căpitane Ahab, am auzit de Moby Dick — dar nu Moby Dick a fost cel care v-a smuls piciorul?
«Cine ți-a spus asta?» strigă Ahab; apoi, oprindu-se: «Da, Starbuck; da, voinicii mei de jur împrejur; Moby Dick a fost cel care m-a lăsat fără catarg; Moby Dick m-a adus la ciotul acesta mort pe care stau acum. Da, da!» strigă el cu un hohot de plâns cumplit, răsunător, de animal, ca al unui elan lovit în inimă. «Da, da! Balena aceea albă blestemată m-a retezat; a făcut din mine un biet neîndemânatic ce șchiopătează pe-un țăruș, în vecii vecilor!» Apoi, azvârlindu-și amândouă brațele, strigă cu blesteme fără măsură: «Da, da! Și-am s-o urmăresc de jur împrejurul Bunei Speranțe și de jur împrejurul Hornului și de jur împrejurul Maelstromului norvegian și de jur împrejurul flăcărilor pierzaniei înainte s-o las din mână. Și pentru asta v-ați îmbarcat, oameni buni! Să urmăriți balena aceea albă de amândouă părțile uscatului și pe toate laturile pământului, până când va sufla sânge negru și se va rostogoli cu înotătoarea în sus. Ce ziceți, oameni buni, ne împletim acum mâinile pentru asta? Îmi pare că arătați viteji.»
— Da, da! strigară harponierii și marinarii, alergând mai aproape de bătrânul înfierbântat. Ochi ager pentru Balena Albă; lance ascuțită pentru Moby Dick!
— Dumnezeu să vă binecuvânteze, păru el să spună, pe jumătate plângând, pe jumătate strigând. Dumnezeu să vă binecuvânteze, oameni buni. Intendent! Du-te și toarnă măsura cea mare de grog. Dar de ce fața asta lungă, domnule Starbuck? Nu vrei să urmărești Balena Albă? Nu te încumeți la Moby Dick?
— Mă încumet și la falca lui strâmbă, și la fălcile Morții, căpitane Ahab, dacă ne ies în cale cum se cuvine în meseria pe care o urmăm; dar am venit aici să vânez balene, nu răzbunarea comandantului meu. Câte butoaie vă va aduce răzbunarea, chiar dacă o dobândiți, căpitane Ahab? N-o să vă aducă prea mult pe piața noastră din Nantucket.
— Piața din Nantucket! Ptiu! Dar vino mai aproape, Starbuck; ai nevoie de un strat puțin mai adânc. Dacă banii au să fie măsura, omule, și contabilii și-au măsurat marea lor casă de socoteli, globul, încingându-l cu guinee, câte una la fiecare trei sferturi de țol, atunci dă-mi voie să-ți spun că răzbunarea mea va aduce un mare câștig aici!
— Se izbește peste piept, șopti Stubb. De ce oare? Parcă răsună uriaș, dar a gol.
— Răzbunare asupra unei brute mute! strigă Starbuck. Care v-a lovit doar din cel mai orb instinct! Nebunie! Să vă înfuriați pe un lucru fără grai, căpitane Ahab, pare o blasfemie.
— Ascultă iarăși: stratul puțin mai adânc. Toate lucrurile văzute, omule, sunt doar ca niște măști de carton. Dar în fiecare întâmplare — în actul viu, în fapta neîndoielnică —, acolo, ceva necunoscut, dar care totuși judecă, își scoate la iveală relieful trăsăturilor din spatele măștii care nu judecă. Dacă omul vrea să lovească, să lovească prin mască! Cum poate ieși prizonierul afară, dacă nu străpungând zidul? Pentru mine, Balena Albă este acel zid, împins până lângă mine. Uneori cred că dincolo nu e nimic. Dar e de ajuns. Mă pune la încercare; mă covârșește; văd în ea o putere nemăsurată, întărită de tendoanele unei răutăți de nepătruns. Acel lucru de nepătruns este mai cu seamă ceea ce urăsc; și fie că Balena Albă e unealta, fie că Balena Albă e stăpânul, îmi voi vărsa ura asupra ei. Nu-mi vorbi de blasfemie, omule; aș lovi soarele dacă m-ar ocărî. Căci, dacă soarele ar putea face asta, atunci aș putea și eu face cealaltă; fiindcă există aici mereu un soi de joc cinstit, gelozia stăpânind peste toate creațiile. Dar nici măcar acel joc cinstit nu-mi este stăpân, omule. Cine e deasupra mea? Adevărul nu are hotare. Ia-ți ochiul de la mine! Mai de nesuferit decât căutăturile dracilor este privirea tâmpă a unui nătărău! Așa, așa; te înroșești și pălești; dogoarea mea te-a topit, aprinzându-te de mânie. Dar ascultă, Starbuck, vorba spusă la fierbințeală se retrage singură. Sunt oameni de la care vorbele aprinse sunt doar o mică ocară. N-am vrut să te mânii. Las-o baltă. Privește! Vezi acolo obrajii aceia turcești, pătați, de-un galben-roșcat — tablouri vii, care respiră, zugrăvite de soare. Leoparzii păgâni — făpturile acelea nepăsătoare și neînchinătoare, care trăiesc și nici nu caută, nici nu dau temeiuri pentru viața arzătoare pe care o simt! Echipajul, omule, echipajul! Nu sunt ei cu toții, până la unul, alături de Ahab în povestea asta cu balena? Uită-te la Stubb! Râde! Uită-te la chilianul de colo! Pufnește numai când se gândește la asta. Nu poate sta drept în mijlocul uraganului obștesc singurul tău puiet, zvârlit de vânt, Starbuck! Și ce este, la urma urmei? Socotește. Doar să ajuți la lovirea unei înotătoare; nicio ispravă nemaipomenită pentru Starbuck. Ce mai e? De la această singură, biată vânătoare, cel mai bun lăncier din tot Nantucketul nu va da, desigur, înapoi, când fiecare marinar de la prova a înșfăcat o piatră de ascuțit. Ah! Te înhață constrângerile; văd! Valul te ridică! Vorbește, dar vorbește! Da, da! Atunci tăcerea ta te rostește. (Aparte) Ceva mi-a țâșnit din nările lărgite; el l-a tras în plămâni. Starbuck e acum al meu; nu mi se mai poate împotrivi fără răzvrătire.
— Dumnezeu să mă păzească! Să ne păzească pe toți! murmură Starbuck încet.
Dar, bucurându-se de încuviințarea fermecată și tăcută a secundului, Ahab nu-i auzi chemarea prevestitoare; nici râsul înăbușit din cală; nici vibrațiile prevestitoare ale vânturilor prin cordaj; nici fâlfâitul gol al pânzelor pe catarge, când, pentru o clipă, inimile lor se lăsară în jos. Căci iarăși ochii plecați ai lui Starbuck se aprinseră de încăpățânarea vieții; râsul subpământean se stinse; vânturile continuară să sufle; pânzele se umflară; corabia se ridică și se legănă ca mai înainte. Ah, voi, îndemnuri și avertismente! De ce nu rămâneți când veniți? Dar voi sunteți mai degrabă preziceri decât avertismente, voi, umbre! Și totuși, nu atât preziceri din afară, cât adeveriri ale lucrurilor petrecute mai înainte înăuntru. Căci, cu atât de puține lucruri din afară care să ne constrângă, nevoile cele mai lăuntrice ale ființei noastre ne mână tot înainte.
— Măsura! Măsura! strigă Ahab.
Primind cana de cositor plină până-n buză și întorcându-se spre harponieri, le porunci să-și aducă armele. Apoi, așezându-i înaintea lui, lângă cabestan, cu harpoanele în mâini, în vreme ce cei trei secunzi stăteau alături de el cu lăncile, iar restul echipajului făcea cerc în jurul grupului, rămase o clipă cercetând cu privirea fiecare om al său. Dar ochii aceia sălbatici îi întâlniră ochiul așa cum ochii injectați ai lupilor de prerie întâlnesc ochiul căpeteniei lor, înainte ca ea să se năpustească în fruntea lor pe urma bizonului; dar, vai! numai ca să cadă în cursa ascunsă a indianului.
— Beți și dați mai departe! strigă el, întinzând cana grea și plină celui mai apropiat marinar. Numai echipajul bea acum. Dați-o roată, roată! Dușce scurte — înghițituri lungi, oameni buni; e fierbinte ca însăși copita Satanei. Așa, așa; merge de minune roată. Vi se răsucește în spirală înăuntru; se despică și țâșnește prin ochiul care mușcă precum șarpele. Bine! Aproape golită. Pe acolo s-a dus, pe aici vine. Dați-mi-o — aici e un gol! Oameni buni, voi păreți anii; așa e înghițită și se duce viața plină până-n buză. Intendent, umple iar!
— Ascultați acum, vitejii mei. V-am adunat pe toți în jurul acestui cabestan; și voi, secunzilor, stați de-o parte și de alta a mea cu lăncile; și voi, harponierilor, stați acolo cu fiarele voastre; și voi, marinari voinici, încingeți-mă, ca să reînvii într-un fel un obicei nobil al părinților mei pescari de dinaintea mea. O, oameni buni, veți vedea încă voi că… Ha! Băiete, te-ai și întors? Nici bănuții răi nu se întorc mai repede. Dă-mi-o. Ei, cana asta de cositor ar fi fost iar plină până-n buză, dacă nu erai tu, drăcușor al Sfântului Vitus — piei, tu, friguri!
«Înaintați, secunzilor! Încrucișați-vă lăncile chiar înaintea mea. Bine! Lăsați-mă să ating axul.» Spunând acestea, cu brațul întins, apucă cele trei lănci orizontale, răsfirate ca niște raze, în mijlocul lor încrucișat; și, făcând asta, le smuci deodată, nervos; în vreme ce privea stăruitor de la Starbuck la Stubb, de la Stubb la Flask. Părea că, printr-o voință lăuntrică fără nume, ar fi vrut să le transmită printr-o descărcare aceeași emoție de foc strânsă în butelia de Leyda a propriei sale vieți magnetice. Cei trei secunzi se înfricoșară înaintea înfățișării lui puternice, neclintite și tainice. Stubb și Flask priveau pieziș, ferindu-se de el; privirea cinstită a lui Starbuck se plecă drept în jos.
— În zadar! strigă Ahab. Dar poate că-i bine așa. Căci, dacă voi trei ați fi primit o singură dată descărcarea în toată puterea ei, atunci poate că însăși puterea mea electrică s-ar fi stins, ieșind din mine. Poate că și pe voi v-ar fi doborât morți. Poate că nici n-aveți nevoie de ea. Jos lăncile! Și-acum, secunzilor, vă numesc pe voi trei paharnici ai celor trei rubedenii păgâne ale mele de colo — ai celor trei domni cât se poate de onorabili și nobili, vitejii mei harponieri. Disprețuiți sarcina? Cum, când marele Papă spală picioarele cerșetorilor, folosindu-și tiara drept ulcior? O, dulcii mei cardinali! Propria voastră bunăvoință condescendentă vă va pleca la asta. Nu vă poruncesc eu; voi o voiți. Tăiați legăturile și scoateți cozile, harponierilor!
Supunându-se în tăcere poruncii, cei trei harponieri stăteau acum înaintea lui, ținând, cu cârligele în sus, partea de fier desprinsă a harpoanelor lor, lungă de vreo trei picioare.
«Nu mă înjunghiați cu oțelul acela ascuțit! Întoarceți-le; întoarceți-le de-a binelea! Nu știți care-i capătul de potir? Întoarceți gura tubului în sus! Așa, așa; acum, voi, paharnicilor, înaintați. Fiarele! Luați-le; țineți-le cât le umplu!» Și îndată, trecând încet de la un ofițer la altul, umplu până-n buză tuburile harpoanelor cu apele de foc din cana de cositor.
«Acum stați trei în fața altor trei. Încredințați potirele ucigașe! Dați-le, voi, care sunteți acum părtași ai acestei legături de nedesfăcut. Ha! Starbuck! Dar fapta e făcută! Soarele acela, care o pecetluiește, așteaptă acum să se așeze asupra ei. Beți, harponierilor! Beți și jurați, voi, oamenii care stați la prova bărcii ucigașe de vânătoare — Moarte lui Moby Dick! Dumnezeu să ne vâneze pe toți, dacă nu-l vânăm noi pe Moby Dick până la moarte!» Potirele lungi de oțel, cu cârlige, fură ridicate; și, în strigăte și blesteme împotriva Balenei Albe, băuturile fură sorbite toate deodată, cu un șuierat. Starbuck păli, se întoarse și se cutremură. Încă o dată și pentru ultima oară, cana de cositor, iar umplută, făcu ocolul echipajului frenetic; iar când el le flutură mâna liberă, se împrăștiară cu toții; și Ahab se retrase în cabină.