Cina lui Stubb
Balena lui Stubb fusese ucisă la oarecare depărtare de corabie. Era acalmie; așa că, înșirând trei bărci una în urma alteia, ne apucarăm de treaba înceată de a remorca trofeul până la „Pequod”. Și acum, când noi, cei optsprezece oameni, cu cele treizeci și șase de brațe și cele o sută optzeci de degete ale noastre, trudeam încet, oră după oră, la acel cadavru inert și greoi din mare; iar el abia părea să se urnească, și asta numai la răstimpuri lungi; aveam astfel o bună dovadă a enormității masei pe care o mișcam. Căci, pe marele canal Hang-Ho, sau cum i-or spune, din China, patru ori cinci muncitori de pe poteca de pe mal trag o joncă mare, încărcată, cu o viteză de o milă pe oră; dar falnicul vas de negoț pe care-l remorcam noi înainta anevoie, de parcă ar fi fost încărcat cu lingouri de plumb în vrac.
Se făcu întuneric; dar trei lumini, la înălțimi diferite în greementul arborelui mare al lui „Pequod”, ne călăuzeau slab drumul; până când, apropiindu-ne, îl văzurăm pe Ahab coborând peste parapet unul dintre celelalte câteva felinare. Aruncând o clipă o privire goală asupra balenei care se legăna în apă, dădu ordinele obișnuite ca ea să fie legată pentru noapte; apoi, înmânând felinarul unui marinar, se duse în cabină și nu mai ieși pe punte până dimineața.
Deși, supraveghind urmărirea acestei balene, căpitanul Ahab își arătase obișnuita activitate, ca s-o numim astfel; acum însă, când făptura era moartă, o vagă nemulțumire, ori nerăbdare, ori deznădejde părea să-l frământe; de parcă vederea acelui trup neînsuflețit îi amintea că Moby Dick mai trebuia ucis; și chiar dacă o mie de alte balene ar fi fost aduse la corabia lui, toate acestea nu l-ar fi apropiat nici cu o iotă de marele său țel monomaniac. Foarte curând, după zgomotele de pe punțile lui „Pequod”, ai fi crezut că toți oamenii se pregăteau să arunce ancora în adânc; căci lanțuri grele sunt târâte pe punte și scoase cu zăngănit prin saborzi. Dar cu acele zale zornăitoare urmează să fie legat chiar uriașul cadavru, nu corabia. Legată cu capul la pupă și cu coada la proră, balena zace acum cu carena ei neagră lipită de a vasului; și, văzute prin întunecimea nopții, care ascundea vergile și greementul de sus, cele două — corabia și balena — păreau înjugate împreună ca doi boi colosali, dintre care unul stă culcat, iar celălalt în picioare.[13]
Dacă morocănosul Ahab era acum cu totul liniștit, cel puțin cât se putea ști de pe punte, Stubb, secundul său de-al doilea, îmbujorat de izbândă, trăda o însuflețire neobișnuită, dar tot binevoitoare. Atât de neobișnuită era forfota lui, încât cumpătatul Starbuck, superiorul său în rang, îi lăsă liniștit, pentru o vreme, întreaga conducere a treburilor. O mică pricină care ajuta la toată această vioiciune a lui Stubb se arătă curând într-un chip ciudat. Stubb era un om căruia îi plăcea să trăiască bine; îndrăgea, cam fără măsură, balena ca pe o delicatesă pentru cerul gurii lui.
— O friptură, o friptură înainte să mă culc! Tu, Daggoo! Treci peste bord și taie-mi una din partea îngustă a cozii!
Să se știe aici că, deși acești pescari sălbatici nu-l pun, de obicei, pe dușman să suporte cheltuielile curente ale războiului, după marea maximă militară (cel puțin înainte de a încasa câștigurile călătoriei), totuși, din când în când, găsești printre oamenii din Nantucket câte unul căruia îi place cu adevărat acea anume parte a cașalotului arătată de Stubb: capătul tot mai subțire al trupului.
Pe la miezul nopții, friptura fu tăiată și gătită; și, luminat de două felinare cu untură de cașalot, Stubb, în picioare, se apucă voinicește de cina sa de spermanțet de pe capul cabestanului, de parcă acel cabestan ar fi fost un bufet. Nici nu era Stubb singurul care se ospăta cu carne de balenă în noaptea aceea. Amestecându-și molfăiturile cu mestecările lui, mii și mii de rechini, foind în jurul leviatanului mort, se înfruptau cu plescăituri din grăsimea lui. Puținii care dormeau jos, în cușetele lor, tresăreau adesea la plesniturile ascuțite ale cozilor în carenă, la doar câțiva țoli de inimile celor adormiți. Privind peste bord, abia îi puteai zări (după cum îi auziseși mai înainte), bălăcindu-se în apele mohorâte, negre, și răsturnându-se pe spate când scobeau din balenă bucăți uriașe, sferice, de mărimea unui cap de om. Această ispravă anume a rechinului pare aproape miraculoasă. Cum izbutesc ei să scobească îmbucături atât de simetrice dintr-o suprafață ce pare de neatacat rămâne o parte din problema universală a tuturor lucrurilor. Urma pe care o lasă astfel pe balenă poate fi cel mai bine asemuită cu scobitura pe care o face un dulgher când adâncește locașul capului unui șurub.
Deși, în mijlocul întregii grozăvii fumegânde și al îndrăcirii unei bătălii pe mare, poți vedea rechinii privind cu jind spre punțile corăbiilor, ca niște câini flămânzi în jurul unei mese la care se taie carne roșie, gata să înghită pe nemestecate fiecare om ucis care le e aruncat; și deși, în vreme ce vitejii măcelari deasupra mesei-punte își taie astfel, ca niște canibali, unul altuia carnea vie cu cuțite de tranșat aurite și împodobite cu ciucuri, rechinii, la rândul lor, ale căror guri au și ele mânere încrustate cu nestemate, taie gâlcevitori carnea moartă de sub masă; și deși, dacă ai întoarce toată treaba cu susul în jos, ea ar rămâne aproape aceeași, adică o afacere rechinească destul de îngrozitoare pentru toate părțile; și deși rechinii sunt și însoțitorii călări, nelipsiți, ai tuturor corăbiilor de sclavi care trec Atlanticul, trapând metodic alături, ca să fie la îndemână dacă trebuie dus vreun pachet undeva ori îngropat cuviincios vreun sclav mort; și deși s-ar mai putea înșira una ori două asemenea pilde despre momentele, locurile și prilejurile hotărâte când rechinii se adună cel mai prietenește și se ospătează cel mai vesel; totuși, nu-i cu putință să închipui vreun timp ori prilej în care să-i găsești în număr atât de nesfârșit și cu o veselie ori o voie bună mai mare decât în jurul unui cașalot mort, legat noaptea de o balenieră pe mare. Dacă n-ai văzut niciodată această priveliște, amână-ți atunci judecata despre cât de cuvenită e închinarea la diavol și cât de folositor e să-l îmbunezi.
Dar, deocamdată, Stubb nu lua seama la molfăiturile ospățului care se ținea atât de aproape de el, după cum nici rechinii nu luau seama la plescăitul propriilor lui buze de gurmand.
— Bucătare, bucătare! Unde-i bătrânul Fleece? strigă în cele din urmă, depărtându-și și mai mult picioarele, ca și cum ar fi vrut să-i dea cinei sale o temelie mai trainică; și, în același timp, înfigând furculița în farfurie, de parcă ar fi împuns cu lancea: Bucătare, tu, bucătare! Navighează încoace, bucătare!
Bătrânul negru, nu tocmai încântat că fusese scos mai devreme din hamacul său cald la o oră atât de nepotrivită, veni târșâindu-și picioarele din bucătărie, căci, ca multor negri bătrâni, avea ceva la tigăile genunchilor, pe care nu le ținea bine frecate ca pe celelalte tigăi ale lui; acest bătrân Fleece, cum îi spuneau, venea târșâind și șchiopătând, ajutându-și pasul cu cleștele său, făcut destul de grosolan din cercuri de fier îndreptate; acest bătrân Abanos se târa anevoie și, ascultând porunca, se opri brusc în partea cealaltă a bufetului lui Stubb; apoi, cu amândouă mâinile împreunate în față și sprijinit pe bastonul său cu două picioare, își plecă și mai mult spatele încovoiat, înclinându-și totodată capul într-o parte, ca să-și pună la lucru urechea mai bună.
— Bucătare, spuse Stubb, ducând repede la gură o îmbucătură cam roșiatică, nu crezi că friptura asta e cam prea făcută? Ai bătut prea mult friptura, bucătare; e prea fragedă. Nu spun eu mereu că, pentru a fi bună, o friptură de balenă trebuie să fie tare? Ia rechinii aceia de peste bord: nu vezi că o vor tare și în sânge? Ce tărăboi mai fac! Bucătare, du-te și vorbește cu ei; spune-le că sunt bineveniți să se servească cuviincios și cu măsură, dar trebuie să facă liniște. Naiba să mă ia dacă-mi mai aud glasul. Du-te, bucătare, și du-le vorba mea. Uite, ia felinarul acesta, zise, smulgând unul de pe bufet; acum, hai, du-te și ține-le o predică!
Luând posac felinarul oferit, bătrânul Fleece șchiopătă de-a curmezișul punții până la parapet; apoi, cu o mână coborându-și lumina aproape de mare, ca să-și vadă bine adunarea, cu cealaltă își flutură solemn cleștele și, aplecându-se mult peste bord, începu să li se adreseze rechinilor cu glas mormăit, în timp ce Stubb, târându-se încetișor în urma lui, auzi tot ce se spunea.
— Fâltații mei: mi s-a dat oldin să vă spui că-i musai să-ncetați cu zgomotu’ ăla blestemat de-acolo. Auziți? ’Ncetați cu plescăitu’ ăla blestemat din buze! Conașu’ Stubb ’ce că puteți să vă umpleți blestematele de bulți pân’ la capacele tambuchiulol, da’, pe Dumnezeu! tlebuie să-ncetați cu tălăboiu’ ăla blestemat!
— Bucătare, interveni aici Stubb, însoțindu-și vorba cu o palmă bruscă pe umărul lui, bucătare! Sări-ți-ar ochii, nu trebuie să înjuri așa când predici. Nu-i chipul potrivit de a-i converti pe păcătoși, bucătare!
— Cine-i ăla? Atunci pledică-i matale, zise el, întorcându-se posac să plece.
— Nu, bucătare; continuă, continuă.
— Ei, atunci, iubiți fâltați ai mei...
— Așa! exclamă Stubb, aprobator. Ia-i cu binișorul; încearcă așa; și Fleece continuă.
— Deși voi e toți lechini și din file-i tale lacomi, eu tot vă spui, fâltații mei, că lăcomia asta — ’ncetați cu plesnitu’ ăla blestemat din coadă! Cum cledeți c-o s-auziți, dacă țineți tot așa cu plesnitu’ și mușcatu’ ăla blestemat de-acolo?
— Bucătare, strigă Stubb, apucându-l de guler, nu îngădui înjurăturile astea. Vorbește-le ca un domn.
Predica își urmă din nou cursul.
— Pentlu lăcomia voastlă, fâltații mei, nu vă învinuiesc eu așa tale; asta-i filea și n-ai ce-i face; da’ să stluniți filea aia lea, asta-i totu’. Voi e lechini, desigul; da’ dacă stluniți lechinu’ din voi, atunci vă faceți îngel; că toți îngelii nu-i altceva decât lechinu’ bine stlunit. Ia uitați-vă, flațilol, încelcați măcal o dată să fiți cuviincioși când vă selviți din balena asta. Nu smulgeți untula din gula vecinului, vă spui. N-ale un lechin tot atâta dlept la balena asta cât ălălalt? Și, pe Dumnezeu, niciunu’ dintle voi n-ale dlept la balena asta; balena asta-i a altcuiva. Știu că unii dintle voi ale guli tale mali, mai mali decât alții; da’ ăia cu gulile mali ale câteodată bulțile mici; așa că gula male nu-i ca să înghițiți cu ea, ci ca să mușcați din untulă pentlu lechinașii ăia cale nu poate să se bage în înghesuială și să se selvească singuli.
— Bravo, bătrâne Fleece! strigă Stubb. Asta-i creștinism; continuă.
— N-ale lost să continui; blestemații de nelozi tot o să se înghesuie și-o să se plesnească unu’ pe altu’, Conașe Stubb; n-aude niciun cuvânt; n-ale lost să pledici la așa blestemați de mâncăi, cum le zici matale, pân’ nu li se umple bulțile, și bulțile lol n-ale fund; și când le umple, nici atunci n-o să te-audă; că atunci se scufundă-n male, adoalme buștean pe colali și nu mai poate s-audă nimic, niciodată, în vecii vecilol.
— Pe sufletul meu, cam aceeași părere am și eu; așa că dă binecuvântarea, Fleece, și eu mă întorc la cină.
La acestea, Fleece, ținându-și amândouă mâinile peste gloata peștească, își înălță glasul pițigăiat și strigă:
— Fâltați blestemați! Faceți cel mai afulisit tălăboi de cale sunteți în stale; umpleți-vă blestematele de bulți pân’ cleapă — și dup-aia muliți.
— Acum, bucătare, spuse Stubb, reluându-și cina la cabestan, stai chiar unde stăteai înainte, acolo, în fața mea, și fii foarte atent.
— Numai ’tenție, zise Fleece, aplecându-se iar peste cleștele său, în poziția dorită.
— Ei bine, spuse Stubb, servindu-se între timp din belșug, mă voi întoarce acum la subiectul acestei fripturi. Mai întâi, câți ani ai, bucătare?
— Ce-ale asta de-a face cu fli’tula? spuse bătrânul negru, țâfnos.
— Tăcere! Câți ani ai, bucătare?
— Vleo nouăzeci, zice ei, mormăi el posomorât.
— Și ai trăit tu pe lumea asta aproape o sută de ani, bucătare, și tot nu știi să gătești o friptură de balenă? Înghiți iute o altă îmbucătură la ultimul cuvânt, încât bucățica aceea părea o continuare a întrebării. — Unde te-ai născut, bucătare?
— Dup’ tambuchi, pe un felibot cale tlecea peste Loanoke.
— Născut pe un feribot! Și asta-i ciudat. Dar eu vreau să știu în ce țară te-ai născut, bucătare?
— N-am zis în țala Loanoke? strigă el, răstit.
— Nu, n-ai zis, bucătare; dar îți spun eu unde vreau să ajung, bucătare. Trebuie să te duci acasă și să te naști din nou; încă nu știi să gătești o friptură de balenă.
— Binecuvântat să-mi fie sufletu’ dacă mai gătesc vleo alta, mârâi el furios, întorcându-se să plece.
— Vino înapoi, bucătare; ia, dă-mi cleștele acela; acum ia bucățica aceea de friptură și spune-mi dacă ți se pare că friptura e gătită cum trebuie. Ia-o, îți spun — întinzând cleștele spre el —, ia-o și gust-o.
Plescăind o clipă, ușor, din buzele-i veștejite peste bucățică, bătrânul negru mormăi: „Cea mai bine gătită fli’tulă pe cale-am gustat-o vleodată; zemoasă, tale zemoasă.”
— Bucătare, spuse Stubb, înfruntându-l iar, ești membru al bisericii?
— Am tlecut o dată pe lângă una la Cape-Down, spuse bătrânul posac.
— Și ai trecut o dată în viața ta pe lângă o sfântă biserică din Cape-Town, unde, fără îndoială, ai auzit un sfânt predicator numindu-i pe ascultătorii săi iubiții săi fârtați, nu-i așa, bucătare! Și totuși vii aici și-mi spui o minciună atât de cumplită cum mi-ai spus adineauri, ai? spuse Stubb. Unde te aștepți să te duci, bucătare?
— La culcale cât de culând, mormăi el, întorcându-se pe jumătate în timp ce vorbea.
— Stai! Pune-te în pană! Vreau să spun când mori, bucătare. E o întrebare înfricoșătoare. Și acum, ce răspuns dai?
— Când o să moală bătlânu’ ăsta de neglu, spuse negrul încet, schimbându-și cu totul înfățișarea și purtarea, el însuși n-o să se ducă nicăieli; da’ un îngel binecuvântat o să vină și-o să-l ia.
— Să-l ia? Cum? Într-o trăsură cu patru cai, cum l-au luat pe Ilie? Și unde să-l ducă?
— Acolo sus, spuse Fleece, ținându-și cleștele drept deasupra capului și lăsându-l acolo foarte solemn.
— Așadar, te aștepți să urci în gabia arborelui nostru mare, nu-i așa, bucătare, când o să fii mort? Dar nu știi că, pe măsură ce urci, se face tot mai frig? În gabia arborelui mare, ai?
— N-am zis deloc asta, spuse Fleece, iar îmbufnat.
— Ai zis acolo sus, nu-i așa? Și acum uită-te singur și vezi unde arată cleștele tău. Dar poate că te aștepți să intri în rai târându-te prin gaura nepricepuților din gabie, bucătare; însă nu, nu, bucătare, nu ajungi acolo decât dacă o iei pe drumul obișnuit, pe dinafară, prin greement. E o treabă delicată, dar trebuie făcută, altminteri nu-i chip. Dar niciunul dintre noi nu-i încă în rai. Lasă-ți cleștele, bucătare, și ascultă-mi ordinele. Auzi? Ține-ți pălăria într-o mână și pune-o pe cealaltă pe inimă când îți dau ordine, bucătare. Ce! Acolo-i inima ta? Aia-i pipota! Sus! Sus! Așa-i, acum ai nimerit. Ține-o acolo și fii atent.
— Numai ’tenție, spuse bătrânul negru, cu amândouă mâinile așezate cum i se ceruse, sucindu-și zadarnic capul încărunțit, de parcă ar fi vrut să-și aducă amândouă urechile în față deodată.
— Ei bine, bucătare, vezi tu, friptura asta a ta de balenă a fost atât de proastă, încât am făcut-o să dispară cât mai repede cu putință; vezi asta, nu-i așa? Ei bine, pe viitor, când mai gătești o friptură de balenă pentru masa mea privată de aici, cabestanul, îți voi spune ce să faci ca să n-o strici gătind-o prea mult. Ține friptura într-o mână și arată-i cu cealaltă un cărbune aprins; după ce-ai făcut asta, pune-o în farfurie; auzi? Și acum, mâine, bucătare, când tranșăm peștele, ai grijă să fii prin preajmă ca să iei vârfurile înotătoarelor; pune să fie murate în saramură. Cât despre capetele lobilor cozii, pune să fie și ele murate în saramură, bucătare. Gata, acum poți să pleci.
Dar Fleece abia se depărtase trei pași când fu chemat înapoi.
— Bucătare, dă-mi cotlete la cina de mâine noapte, în cartul de mijloc. Auzi? Atunci, navighează de-aici. Hei! Stai! Fă o plecăciune înainte să pleci. Oprește iar manevra! Chiftele de balenă la micul dejun — nu uita.
— Pe Dumnezeu, aș vlea să-l mănânce balena pe el, în loc s-o mănânce el pe ea. Binecuvântat să fiu dacă nu-i mai lechin decât însuși Conașu’ Lechin, mormăi bătrânul, îndepărtându-se șchiopătând; și cu această înțeleaptă exclamație se duse la hamacul său.
Note
[13] Putem povesti aici și un mic amănunt. Cea mai puternică și mai sigură legătură prin care corabia ține balena prinsă de-a lungul bordului este la lobii cozii, ori la coadă; și, cum prin densitatea ei mai mare această parte este, în raport cu mărimea, mai grea decât oricare alta (în afară de înotătoarele laterale), mlădierea ei chiar și după moarte o face să se cufunde adânc sub suprafață; astfel încât, din barcă, nu poți ajunge la ea cu mâna ca să-i petreci lanțul în jur. Dar această greutate e biruită cu istețime: se pregătește o parâmă subțire, trainică, având la capătul din afară un plutitor de lemn și la mijloc o greutate, în vreme ce celălalt capăt e prins de corabie. Printr-o mânuire dibace, plutitorul de lemn e făcut să se ridice pe cealaltă parte a masei, astfel încât, după ce balena a fost încinsă astfel, lanțul e făcut cu ușurință să urmeze parâma; și, tras de-a lungul trupului, e în cele din urmă strâns și închis în jurul celei mai subțiri părți a cozii, la îmbinarea cu lobii ei lați.