Declarația sub jurământ
Cât privește partea de povestire ce se poate afla în cartea aceasta și, de asemenea, prin faptul că atinge pe ocolite una sau două particularități foarte interesante și curioase din obiceiurile cașaloților, capitolul dinainte, în partea lui de început, e unul dintre cele mai însemnate ale acestui volum; dar subiectul lui de căpetenie cere să fie dezvoltat și mai mult, într-un chip mai familiar, ca să fie înțeles cum se cuvine și, pe lângă aceasta, ca să înlăture orice neîncredere pe care adânca necunoaștere a întregii chestiuni ar putea-o stârni în unele minți asupra adevărului firesc al punctelor de căpetenie ale acestei întâmplări.
Nu țin să îndeplinesc metodic această parte a sarcinii mele; mă voi mulțumi să produc impresia dorită prin mărturii separate despre fapte cunoscute mie, ca vânător de balene, din practică ori din surse vrednice de crezare; și din aceste mărturii, cred eu, concluzia urmărită va decurge firesc de la sine.
Întâiul: am cunoscut personal trei cazuri în care o balenă, după ce primise un harpon, a scăpat cu totul; și, după un răstimp (într-un caz, de trei ani), a fost lovită iar de aceeași mână și ucisă; atunci cele două fiare, amândouă însemnate cu același semn personal, au fost scoase din trup. În cazul când trei ani s-au scurs între aruncările celor două harpoane — și cred că poate fusese ceva mai mult —, omul care le aruncase s-a întâmplat ca între timp să plece pe o corabie de negoț într-o călătorie spre Africa; coborî acolo la țărm, se alătură unei cete de exploratori și pătrunse adânc în interior, unde călători aproape doi ani, primejduit adeseori de șerpi, sălbatici, tigri, miasme otrăvitoare și de toate celelalte primejdii obișnuite ale rătăcirii în inima ținuturilor necunoscute. Între timp, balena pe care o lovise trebuie să-și fi făcut și ea călătoriile; fără îndoială înconjurase de trei ori pământul, frecându-și coastele de toate țărmurile Africii; dar degeaba. Omul acesta și balena aceasta se întâlniră din nou, și unul o birui pe cealaltă. Spun că eu însumi am cunoscut trei cazuri asemănătoare; adică în două dintre ele am văzut balenele lovite; și, după al doilea atac, am văzut cele două fiare, cu semnele respective crestate în ele, scoase apoi din peștele mort. În cazul celor trei ani, se întâmplă să fiu în barcă de amândouă ori, întâia și ultima, iar ultima dată am recunoscut limpede un soi aparte de aluniță uriașă sub ochiul balenei, pe care o văzusem acolo cu trei ani mai înainte. Spun trei ani, dar sunt destul de sigur că era mai mult. Iată, așadar, trei cazuri al căror adevăr îl cunosc personal; dar am auzit și de multe altele de la oameni a căror sinceritate în această privință n-avem niciun temei bun s-o punem la îndoială.
Al doilea: e bine știut în breasla vânătorilor de cașaloți, oricât ar ignora-o lumea de pe uscat, că au fost câteva cazuri istorice memorabile în care o anumită balenă din ocean era îndeobște recunoscută în vremuri și locuri depărtate. Că o asemenea balenă ajungea astfel cunoscută nu se datora de la început și în întregime particularităților ei trupești, care o deosebeau de celelalte; căci, oricât de aparte ar fi în această privință o balenă oarecare, vânătorii îi curmă curând particularitățile, ucigând-o și fierbând-o până ce se preface într-o untură deosebit de prețioasă. Nu; pricina era aceasta: din întâmplările ucigătoare ale vânătorii, o asemenea balenă se înconjura de un cumplit prestigiu al primejdiei, întocmai ca Rinaldo Rinaldini, încât cei mai mulți vânători se mulțumeau s-o recunoască atingându-și numai pălăriile de pânză impermeabilă când o vedeau tolănindu-se pe mare în preajma lor, fără să caute a lega o cunoștință mai strânsă. Ca niște amărâți de pe uscat care se întâmplă să cunoască un om mare și irascibil, îl salută de departe și fără să-i atragă luarea-aminte pe stradă, ca nu cumva, de-ar împinge cunoștința mai departe, să primească un pumn pe loc pentru îndrăzneala lor.
Dar fiecare dintre aceste balene vestite nu se bucura numai de o mare celebritate proprie — ba o puteți numi renume întins peste întregul ocean; nu era numai faimoasă în viață și nemuritoare acum, după moarte, în poveștile din teugă, ci se împărtășea de toate drepturile, privilegiile și distincțiile unui nume; avea, într-adevăr, un nume tot atât de deplin precum Cambise ori Cezar. Nu era așa, o, Timor Tom, leviatan vestit, brăzdat de cicatrice ca un aisberg, care atât amar de vreme ai pândit în strâmtorile orientale cu acest nume și al cărui jet era adesea văzut de pe plaja cu palmieri din Ombay? Nu era așa, o, Jack din Noua Zeelandă, teroarea tuturor corăbiilor ce-și încrucișau urmele în preajma Țării Tatuajelor? Nu era așa, o, Morquan, Rege al Japoniei, al cărui jet înalt, spun ei, lua uneori înfățișarea unei cruci albe ca neaua pe cer? Nu era așa, o, Don Miguel, balenă chiliană, însemnată pe spinare, ca o broască țestoasă bătrână, cu hieroglife mistice? În proză simplă, iată patru balene tot atât de bine cunoscute celor ce studiază istoria cetaceelor pe cât le sunt Marius ori Sulla învățaților clasici.
Dar asta nu e tot. Tom din Noua Zeelandă și Don Miguel, după ce la felurite vremuri pricinuiseră mari stricăciuni printre bărcile unor felurite corăbii, fură în cele din urmă căutați, vânați metodic, urmăriți și uciși de căpitani viteji de baleniere, care-și ridicaseră ancorele având în vedere tocmai acel țel, întocmai cum odinioară căpitanul Butler, pornind prin pădurile Narragansett, avea în minte să-l prindă pe vestitul sălbatic ucigaș Annawon, întâiul războinic al regelui indian Filip.
Nu știu unde aș putea găsi un loc mai bun decât chiar aici ca să pomenesc încă unul sau două lucruri care mi se par însemnate, fiindcă, înfățișate în scris, statornicesc în toate privințele temeinicia întregii povești a Balenei Albe, mai ales a catastrofei. Căci acesta e unul dintre acele cazuri descurajante în care adevărul cere tot atâta sprijin cât eroarea. Cei mai mulți oameni de pe uscat cunosc atât de puțin unele dintre minunile cele mai simple și mai pipăibile ale lumii, încât, fără câteva lămuriri asupra faptelor simple, istorice și de alt fel, ale vânătorii, ar putea disprețui Moby Dick ca pe o fabulă monstruoasă sau, și mai rău și mai nesuferit, ca pe o alegorie hidoasă și de neîndurat.
Întâiul: deși cei mai mulți oameni au unele idei vagi, trecătoare, despre primejdiile marii vânători, n-au nici pe departe o închipuire statornică și vie a acelor primejdii și a desimii cu care se întorc. O pricină e poate aceea că nici măcar una din cincizeci de nenorociri și morți întâmplate în vânătoare nu ajunge să fie însemnată public acasă, fie și într-o știre trecătoare, uitată pe dată. Îți închipui că numele amărâtului care, în această clipă, poate, prins de parâma balenei în largul coastei Noii Guinee, e dus la fundul mării de leviatanul ce se scufundă — îți închipui că numele acelui amărât va apărea în necrologul din ziarul pe care-l vei citi mâine la micul dejun? Nu; fiindcă poșta e foarte neregulată între noi și Noua Guinee. De fapt, ai auzit vreodată de ceva ce s-ar putea numi știri regulate, directe ori indirecte, din Noua Guinee? Și totuși îți spun că, într-o anumită călătorie pe care am făcut-o în Pacific, am vorbit, pe lângă multe alte corăbii, cu treizeci de vase diferite, și pe fiecare murise un om din pricina unei balene, pe unele mai mult de unul, iar trei pierduseră fiecare echipajul unei bărci. Pentru numele lui Dumnezeu, cruță-ți lămpile și lumânările! Nu arzi un galon fără ca pentru el să fi fost vărsată măcar o picătură de sânge omenesc.
Al doilea: oamenii de pe uscat au, într-adevăr, o idee nelămurită că balena e o făptură uriașă, cu putere uriașă; dar am găsit întotdeauna că, atunci când le povestesc o pildă anume a acestei îndoite uriașimi, mă laudă cu subînțeles pentru hazul meu; pe când, mărturisesc pe sufletul meu, n-am mai mult gând să fac haz decât avea Moise când scria istoria plăgilor Egiptului.
Dar, din fericire, chestiunea anume pe care o urmăresc aici poate fi statornicită printr-o mărturie cu totul neatârnată de a mea. Și chestiunea e aceasta: în unele cazuri, cașalotul e îndeajuns de puternic, de priceput și de chibzuit răuvoitor încât, cu premeditare directă, să spargă, să nimicească în întregime și să scufunde o corabie mare; și, mai mult, cașalotul a făcut-o.
Întâiul: în anul 1820, corabia „Essex”, a căpitanului Pollard, din Nantucket, vâna în Oceanul Pacific. Într-o zi zări jeturi, își coborî bărcile și porni după un cârd de cașaloți. Nu trecu mult și câteva dintre balene fură rănite; când, deodată, o balenă foarte mare, scăpând de bărci, ieși din cârd și se năpusti de-a dreptul asupra corăbiei. Izbindu-și fruntea de carena ei, o sparse atât de tare, încât în mai puțin de „zece minute” corabia se lăsă în apă și se răsturnă. De atunci nu s-a mai văzut nicio scândură rămasă din ea. După cele mai crunte încercări în voia mării, o parte din echipaj ajunse la țărm în bărci. Întors în cele din urmă acasă, căpitanul Pollard plecă iar spre Pacific, la comanda altei corăbii; dar zeii îl naufragiară din nou pe stânci și talazuri necunoscute; pentru a doua oară corabia lui pieri cu totul și, lepădându-se îndată de mare, n-a mai ispitit-o de atunci. În ziua de azi, căpitanul Pollard locuiește în Nantucket. L-am văzut pe Owen Chace, care era prim-secund pe „Essex” în vremea tragediei; i-am citit povestirea simplă și credincioasă; am stat de vorbă cu fiul lui; și toate acestea la câteva mile de locul catastrofei.[7]
Al doilea: corabia „Union”, tot din Nantucket, pieri cu totul în anul 1807 în largul Azorelor, printr-un atac asemănător; dar n-am avut niciodată prilejul să întâlnesc amănuntele autentice ale acestei catastrofe, deși am auzit din când în când vânători de balene făcând aluzii întâmplătoare la ea.
Al treilea: acum vreo optsprezece ori douăzeci de ani, comodorul J—, care comanda pe atunci o corvetă americană de război de clasa întâi, se întâmplă să ia masa cu niște căpitani de baleniere la bordul unei corăbii din Nantucket, în portul Oahu, din Insulele Sandwich. Vorba ajungând la balene, comodorului îi plăcu să se arate neîncrezător în puterea uimitoare pe care le-o atribuiau domnii de meserie de față. Tăgădui fără drept de apel, de pildă, că vreo balenă i-ar putea izbi corveta zdravănă într-atât încât să ia apă fie și cât un degetar. Foarte bine; dar mai urmează. Câteva săptămâni mai târziu, comodorul plecă spre Valparaiso în acel vas de necucerit. Dar fu oprit pe drum de un cașalot dolofan care-i ceru câteva clipe pentru o treabă între patru ochi. Treaba aceea fu o asemenea lovitură dată navei comodorului, încât, cu toate pompele lucrând, porni de-a dreptul spre cel mai apropiat port, ca s-o culce pe o coastă și s-o repare. Nu sunt superstițios, dar socotesc întrevederea comodorului cu balena aceea drept providențială. Nu fusese și Saul din Tarsus întors de la necredință printr-o spaimă asemănătoare? Îți spun eu, cașalotul nu rabdă prostii.
Te trimit acum la „Călătoriile lui Langsdorff”, pentru o mică întâmplare potrivită chestiunii de față și deosebit de interesantă pentru autorul acestor rânduri. Langsdorff, trebuie să știi în treacăt, lua parte la faimoasa Expediție de Descoperire a amiralului rus Krusenstern, de la începutul veacului de acum. Astfel își începe căpitanul Langsdorff capitolul al șaptesprezecelea:
„Pe treisprezece mai corabia noastră era gata de plecare, iar a doua zi eram în larg, în drum spre Ochotsk. Vremea era foarte senină și frumoasă, dar atât de rece, de nesuportat, încât eram siliți să ne ținem hainele de blană pe noi. Câteva zile am avut foarte puțin vânt; abia în ziua de nouăsprezece se stârni un vânt puternic dinspre nord-vest. O balenă neobișnuit de mare, al cărei trup era mai mare decât corabia însăși, stătea aproape de suprafața apei, dar n-o văzu nimeni de la bord până în clipa când corabia, cu toate pânzele sus, ajunsese aproape peste ea, încât era cu neputință s-o împiedici să o lovească. Ne aflam astfel într-o primejdie cât se poate de iminentă, căci făptura uriașă, ridicându-și spinarea, înălță corabia cu cel puțin trei picioare deasupra apei. Catargele se clătinară și velele căzură toate, iar noi, cei de sub punte, sărirăm îndată cu toții sus, încredințați că loviserăm vreo stâncă; în loc de asta, văzurăm monstrul îndepărtându-se cu cea mai mare gravitate și solemnitate. Căpitanul D’Wolf se apucă îndată de pompe, ca să cerceteze dacă vasul suferise vreo stricăciune din pricina izbiturii; dar găsirăm, din fericire, că scăpase cu totul nevătămat.”
Or, căpitanul D’Wolf, pomenit aici drept comandant al corăbiei cu pricina, e un om din New England care, după o viață lungă de aventuri neobișnuite drept căpitan de corabie, locuiește în ziua de azi în satul Dorchester, lângă Boston. Am cinstea să-i fiu nepot. L-am întrebat anume despre acest pasaj din Langsdorff. Întărește fiecare cuvânt. Corabia, totuși, nu era nicidecum mare: un vas rusesc, construit pe coasta Siberiei și cumpărat de unchiul meu după ce dăduse la schimb nava cu care plecase de acasă.
În acea carte fără ocolișuri, bărbătească, de aventuri de modă veche, plină și de minuni cinstite — călătoria lui Lionel Wafer, unul dintre vechii prieteni ai bătrânului Dampier —, am găsit însemnată o mică întâmplare atât de asemănătoare cu cea citată din Langsdorff, încât nu mă pot opri s-o pun aici, ca pildă întăritoare, de-ar mai fi nevoie de una.
Se pare că Lionel se îndrepta spre „John Ferdinando”, cum numește el insula Juan Fernandez de astăzi. „În drumul nostru într-acolo”, spune el, „pe la patru dimineața, când eram la vreo o sută cincizeci de leghe de continentul Americii, corabia noastră simți o izbitură cumplită, care-i năuci atât de tare pe oameni, încât abia mai știau unde se află ori ce să gândească; dar fiecare începu să se pregătească de moarte. Și, într-adevăr, izbitura fu atât de bruscă și de violentă, încât socotirăm de la sine înțeles că nava lovise o stâncă; dar, când uluiala trecu întrucâtva, aruncarăm plumbul, sondarăm și nu găsirăm fund. * * * * *
Izbitura neașteptată făcu tunurile să salte în afeturile lor și mai mulți oameni fură scuturați afară din hamacuri. Căpitanul Davis, care ședea culcat cu capul pe un tun, fu aruncat afară din cabină!” Lionel merge apoi mai departe și pune zguduirea pe seama unui cutremur; și pare să-și întărească socotința spunând că un mare cutremur, cam pe atunci, chiar făcuse mari stricăciuni pe pământul spaniol. Dar nu m-ar mira prea mult dacă, în întunericul acelui ceas de dimineață, izbitura ar fi fost, la urma urmei, pricinuită de o balenă nevăzută, care lovea vertical carena de dedesubt.
Aș putea aduce încă mai multe pilde, cunoscute mie într-un chip sau altul, ale marii puteri și uneori ale răutății cașalotului. Nu o singură dată se știe că a gonit bărcile care-l atacau înapoi spre corăbiile lor, ba a urmărit corabia însăși și a ținut piept îndelung tuturor lăncilor aruncate asupra lui de pe punți. Nava englezească „Pusie Hall” poate spune o poveste despre asta; iar cât despre puterea lui, lasă-mă să spun că au fost cazuri când parâmele legate de un cașalot în fugă au fost trecute, pe vreme de calm, la corabie și prinse acolo; balena trăgea marea carenă prin apă așa cum un cal pornește cu o căruță. De asemenea, se observă foarte adesea că, dacă unui cașalot lovit i se lasă timp să-și adune puterile, el lucrează atunci nu atât cu furie oarbă, cât cu planuri voite și chibzuite de nimicire a urmăritorilor; și nu e lipsit de tâlc pentru firea lui faptul că, atacat, își deschide adeseori gura și o ține în acea înfricoșătoare căscare mai multe minute la rând. Dar trebuie să mă mulțumesc cu o singură pildă în plus, de încheiere, una remarcabilă și cât se poate de grăitoare, din care vei vedea negreșit că nu numai cea mai minunată întâmplare a acestei cărți e întărită de fapte simple din ziua de azi, ci și că aceste minuni, ca toate minunile, sunt doar repetări ale veacurilor; așa încât pentru a milioana oară spunem amin cu Solomon: cu adevărat, nimic nou sub soare.
În al șaselea veac creștin a trăit Procopius, magistrat creștin din Constantinopol, în zilele când Iustinian era împărat, iar Belisarius, general. După cum știu mulți, a scris istoria vremurilor sale, o lucrare de o valoare neobișnuită în toate privințele. Cele mai bune autorități l-au socotit întotdeauna un istoric cât se poate de vrednic de crezare și fără exagerări, în afară de unul ori două amănunte care nu ating deloc chestiunea de față.
Or, în această istorie a sa, Procopius pomenește că, în vremea prefecturii sale la Constantinopol, un mare monstru marin a fost prins în Propontisul învecinat, ori Marea Marmara, după ce nimicise din când în când vase în acele ape vreme de mai bine de cincizeci de ani. Un fapt însemnat astfel într-o istorie temeinică nu poate fi tăgăduit cu ușurință. Și nici nu e vreun temei să fie. Nu se spune din ce specie anume era monstrul marin. Dar, fiindcă nimicea corăbii, precum și din alte pricini, trebuie să fi fost o balenă; și înclin puternic să cred că era un cașalot. Îți voi spune de ce. Multă vreme îmi închipuisem că în Mediterana și în apele adânci legate de ea cașalotul fusese întotdeauna necunoscut. Chiar și acum sunt sigur că acele mări nu sunt și, poate, în alcătuirea de azi a lucrurilor, nici nu pot fi vreodată un loc al obișnuitelor sale adunări în cârduri. Dar cercetări ulterioare mi-au dovedit de curând că, în vremurile moderne, au fost cazuri izolate ale prezenței cașalotului în Mediterana. Mi se spune din surse bune că pe coasta Barbariei un comodor Davis, din marina britanică, a găsit scheletul unui cașalot. Or, așa cum o navă de război trece lesne prin Dardanele, și un cașalot ar putea, pe același drum, să iasă din Mediterana și să intre în Propontis.
În Propontis, din câte pot afla, nu se găsește nimic din acea substanță aparte numită brit, hrana balenei propriu-zise. Dar am toate motivele să cred că hrana cașalotului — calamarul ori sepia — se ascunde pe fundul acelei mări, fiindcă la suprafața ei au fost găsite făpturi mari, dar departe de a fi cele mai mari din acel soi. Dacă, așadar, pui cum trebuie laolaltă aceste afirmații și cugeți puțin asupra lor, vei vedea limpede că, după orice raționament omenesc, monstrul marin al lui Procopius, care vreme de jumătate de veac spărgea corăbiile unui împărat roman, trebuie, după toate probabilitățile, să fi fost un cașalot.
Note
[7] Următoarele sunt extrase din povestirea lui Chace: „Fiecare fapt părea să mă îndreptățească a încheia că orice altceva, numai întâmplarea nu, îi călăuzea mișcările; a dat două atacuri deosebite asupra corăbiei, la scurt răstimp unul de altul, amândouă, după direcția lor, chibzuite să ne facă cel mai mare rău, venind din față și unind astfel vitezele celor două trupuri în izbitură; pentru aceasta erau trebuincioase tocmai manevrele pe care le-a făcut. Înfățișarea lui era cât se poate de cumplită și arăta ranchiună și furie. Venea de-a dreptul din cârdul în care tocmai intraserăm și unde îi loviserăm trei tovarăși, ca și cum îl înflăcărase răzbunarea pentru suferințele lor.” Și iarăși: „În orice caz, toate împrejurările luate laolaltă, petrecute toate sub ochii mei și stârnindu-mi atunci în minte impresia unui rău hotărât și chibzuit din partea balenei (multe dintre aceste impresii nu mi le mai pot aminti acum), mă fac să fiu încredințat că părerea mea e dreaptă.”
Iată cugetările lui la câtva timp după ce părăsise corabia, într-o noapte neagră, într-o barcă deschisă, când aproape că-și pierduse nădejdea de a ajunge la vreun țărm primitor. „Oceanul întunecat și apele umflate nu erau nimic; teama de a fi înghițit de vreo furtună cumplită ori izbit de stânci ascunse, cu toate celelalte lucruri obișnuite asupra cărora cugeți cu spaimă, abia păreau vrednice de o clipă de gând; epava posomorâtă și înfățișarea îngrozitoare și răzbunarea balenei mi-au cuprins cu totul cugetările până când s-a arătat din nou ziua.”
În alt loc — p. 45 — vorbește despre „atacul tainic și ucigător al animalului”.