Nantucket
Pe drum nu se mai întâmplă nimic vrednic de povestit; așa că, după o călătorie bună, ajunserăm teferi în Nantucket.
Nantucket! Scoate harta și uită-te la ea. Vezi ce adevărat colț de lume ocupă, cum stă acolo, departe de țărm, mai singuratică decât farul Eddystone. Privește-o! O simplă moviliță, un cot de nisip; toată numai plajă, fără fundal. Găsești acolo mai mult nisip decât ai putea să folosești în douăzeci de ani în loc de hârtie sugativă.
Niște oameni puși pe șotii îți vor spune că trebuie să planteze buruieni acolo, fiindcă nu cresc de la sine; că aduc ciulini din Canada; că trebuie să trimită peste mări pentru un cep ca să astupe gaura dintr-un butoi de ulei; că bucățile de lemn sunt purtate în Nantucket ca bucățile din adevărata Cruce în Roma; că plantează ciuperci în fața casei ca să stea la umbra lor vara; că un singur fir de iarbă face o oază, iar trei fire întâlnite într-o zi de mers, o prerie; că poartă încălțări pentru nisipuri mișcătoare, cam ca rachetele de zăpadă ale laponilor; că oceanul îi izolează, îi încinge și îi împrejmuiește atât de bine din toate părțile, făcând din locul lor o adevărată insulă, încât chiar și pe mesele și scaunele lor se găsesc uneori lipite scoici mici, ca pe spinările țestoaselor de mare.
Dar toate aceste năzdrăvănii nu arată decât că Nantucket nu-i Illinois.
Privește acum minunata poveste din bătrâni despre cum s-au așezat oamenii-roșii pe insula aceasta. Așa sună legenda. În vremuri de demult, un vultur se năpusti asupra coastei New Englandului și duse în gheare un prunc indian. Cu plânsete mari, părinții își văzură copilul purtat dincolo de zare, peste apele întinse. Hotărâră să pornească în aceeași direcție.
Pornind în canoe, după o călătorie plină de primejdii, descoperiră insula și găsiră acolo o casetă goală de fildeș — scheletul bietului copilaș indian.
Cum să te mai miri, atunci, că acești oameni din Nantucket, născuți pe o plajă, își caută traiul pe mare! La început prinseră crabi și scoici quahog din nisip; prinzând curaj, intrară în apă cu plase pentru macrou; căpătând deprindere, se urcară în bărci și prinseră cod. În cele din urmă, lansând pe mare o flotă de corăbii mari, cercetară lumea aceasta de ape, o încinseră cu o cingătoare necurmată de călătorii în jurul ei, aruncară o privire prin Strâmtoarea Behring și, în toate anotimpurile și pe toate oceanele, declarară război veșnic celei mai puternice mase însuflețite care a supraviețuit potopului — atât de monstruoasă, atât de muntoasă! Mastodontul acela himalayan al mării sărate, înveșmântat într-o putere inconștientă atât de înspăimântătoare, încât până și spaimele lui sunt mai de temut decât cele mai neînfricate și răuvoitoare atacuri ale sale!
Și astfel acești oameni goi ai Nantucketului, acești pustnici ai mării, ieșind din mușuroiul lor din mare, năvăliră și cuceriră lumea de ape ca tot atâția Alexandri, împărțind întinderile Atlanticului, Pacificului și Indianului între ei întocmai cum cele trei puteri de pirați își împărțiră Polonia. America n-are decât să adauge Mexicul Texasului și să îngrămădească Cuba peste Canada; englezii n-au decât să năvălească peste India întreagă și să-și atârne flamura arzătoare de soare; două treimi din acest glob de pământ și apă sunt ale omului din Nantucket.
Căci marea este a lui; o stăpânește așa cum împărații stăpânesc imperii, iar ceilalți marinari n-au decât drept de trecere prin ea. Navele de comerț sunt doar prelungiri de poduri; cele înarmate, doar forturi plutitoare; chiar și pirații și corsarii, deși cutreieră marea cum cutreieră tâlharii drumul, nu fac decât să jefuiască alte corăbii, alte bucăți de uscat ca și ei, fără să caute a-și scoate traiul din adâncul fără fund însuși.
Numai omul din Nantucket trăiește și se dezlănțuie pe mare; numai el, în graiul Bibliei, se coboară la ea în corăbii, arând-o încoace și încolo ca pe propria lui plantație. Acolo e casa lui, acela îi e meșteșugul, pe care nici măcar un potop al lui Noe nu l-ar întrerupe, deși ar îneca toate milioanele de oameni ale Chinei. Trăiește pe mare cum trăiesc cocoșii de prerie în prerie; se ascunde printre valuri și se cațără pe ele cum se cațără vânătorii de capre negre pe Alpi.
Nu cunoaște uscatul cu anii, astfel că atunci când ajunge în sfârșit la el, acesta miroase ca o altă lume, mai straniu decât ar mirosi Luna pentru un pământean. Ca pescărușul fără uscat, care la apus își strânge aripile și este legănat până adoarme între talazuri, tot așa, la căderea nopții, omul din Nantucket, cu uscatul pierdut din vedere, își strânge velele și se culcă, iar chiar pe sub perna sa trec în goană turme de morse și balene.