Preria
Să cercetezi liniile feței lui ori să pipăi cucuiele de pe capul acestui Leviatan — iată un lucru pe care niciun fizionomist și niciun frenolog nu l-a întreprins până acum. O asemenea încercare ar părea aproape la fel de plină de făgăduință ca și când Lavater ar cerceta ridurile Stâncii Gibraltarului, ori Gall ar urca pe o scară și ar pipăi cupola Panteonului. Totuși, în acea faimoasă lucrare a sa, Lavater nu se ocupă numai de feluritele fețe ale oamenilor, ci studiază cu luare-aminte și fețele cailor, păsărilor, șerpilor și peștilor; și stăruie în amănunt asupra schimbărilor de expresie ce se pot desluși pe ele. Nici Gall și discipolul său Spurzheim n-au pregetat să dea unele indicii despre însușirile frenologice ale altor ființe decât omul. Așadar, deși sunt prea puțin pregătit să fiu un deschizător de drumuri în aplicarea acestor două semiștiințe la balenă, îmi voi da osteneala. Încerc totul; izbutesc cât pot.
Privit din punct de vedere fizionomic, cașalotul este o făptură anormală. Nu are un nas propriu-zis. Și, cum nasul este trăsătura din mijloc și cea mai izbitoare dintre toate; și cum poate că el le schimbă cel mai mult și, în cele din urmă, le hotărăște expresia îmbinată; s-ar părea, prin urmare, că lipsa lui cu desăvârșire, ca apendice exterior, trebuie să afecteze foarte mult chipul balenei. Căci, așa cum în arta grădinilor un turn ascuțit, o cupolă, un monument ori un turn de vreun fel sunt socotite aproape de nelipsit pentru întregirea priveliștii, tot astfel niciun chip nu poate fi în armonie fizionomică fără clopotnița înaltă și ajurată a nasului. Sfărâmați nasul lui Zeus cel de marmură al lui Fidias — și ce jalnică rămășiță! Totuși, Leviatanul are o mărime atât de măreață, toate proporțiile lui sunt atât de maiestuoase, încât aceeași lipsă care l-ar sluți pe Zeus cel sculptat nu-i știrbește lui cu nimic frumusețea. Ba îi sporește măreția. Un nas ar fi fost o impertinență la balenă. Când, în călătoria ta fizionomică, navighezi în mica ta barcă în jurul vastului său cap, nobila închipuire pe care ți-o faci despre el nu e niciodată jignită de gândul că are un nas de care să-l tragi. Gând nesuferit, care stăruie atât de des să ți se vâre în minte chiar și când îl privești pe cel mai puternic aprod regal pe tronul său.
În anumite privințe, poate că cea mai impunătoare vedere fizionomică a cașalotului este aceea a capului său privit în întregime din față. Această înfățișare e sublimă.
Adâncită în gânduri, o frunte frumoasă de om e ca Răsăritul tulburat de zori. În tihna pășunii, fruntea cârlionțată a taurului are în ea ceva din măreție. Împingând tunuri grele prin defileurile munților, elefantul are o frunte maiestuoasă. Omenească ori animală, fruntea tainică e asemenea acelui mare sigiliu de aur pe care împărații germani îl puneau pe decretele lor. El înseamnă: „Dumnezeu: făcut astăzi de mâna mea.” Dar la cele mai multe făpturi, ba chiar la om însuși, fruntea nu e, foarte adesea, decât o simplă fâșie de pământ alpin de-a lungul liniei zăpezilor. Puține sunt frunțile care, asemenea celei a lui Shakespeare ori a lui Melancthon, se înalță atât de sus și coboară atât de jos, încât ochii înșiși par lacuri de munte limpezi, veșnice, fără maree; iar peste ei, în ridurile frunții, parcă urmărești gândurile cu coarne ramificate coborând acolo să se adape, așa cum vânătorii din munții Scoției urmăresc în zăpadă urmele cerbilor. Dar la marele cașalot, această înaltă și puternică demnitate de zeu, sălășluită în frunte, e atât de nemăsurat amplificată, încât, privind-o astfel, drept din față, simți Dumnezeirea și puterile înfricoșătoare mai cu tărie decât privind orice alt lucru din natura vie. Căci nu vezi cu precizie niciun punct anume; nu ți se dezvăluie nicio trăsătură distinctă; nici nas, nici ochi, nici urechi, nici gură; nici chip — nu are unul propriu-zis; nimic decât acea întinsă boltă a unei frunți, cutată cu enigme, încruntată și amenințând în tăcere cu pieirea bărcilor, a corăbiilor și a oamenilor. Nici din profil această minunată frunte nu se micșorează; deși, privită astfel, măreția ei nu te stăpânește atât de tiranic. Din profil deslușești limpede acea adâncitură orizontală, în formă de semilună, din mijlocul frunții, care, la om, este pentru Lavater semnul geniului.
Dar cum? Geniu la cașalot? A scris vreodată cașalotul o carte, a ținut vreo cuvântare? Nu, marele său geniu se vădește tocmai prin faptul că nu face nimic deosebit ca să-l dovedească. Se vădește, de asemenea, în tăcerea lui piramidală. Și asta îmi amintește că, dacă marele cașalot ar fi fost cunoscut tinerei lumi a Răsăritului, gândurile ei copilărești de magi l-ar fi zeificat. Oamenii acelei lumi au zeificat crocodilul Nilului fiindcă acesta nu are limbă; iar cașalotul nu are limbă, sau cel puțin e atât de nespus de mică, încât nu poate fi scoasă afară. Dacă, în viitor, vreun popor de înaltă cultură și fire poetică îi va ademeni înapoi la drepturile lor din naștere pe zeii veseli de odinioară ai sărbătorii de întâi mai; și îi va așeza iar, vii, pe tron în cerul acum egoist, pe dealul acum nelocuit de duhuri; atunci fiți siguri că marele cașalot, înălțat în jilțul de sus al lui Zeus, va domni peste toate.
Champollion a descifrat hieroglifele granitului încrețit. Dar nu există un Champollion care să descifreze Egiptul de pe chipul fiecărui om și al fiecărei ființe. Fizionomia, ca orice altă știință omenească, nu e decât o fabulă trecătoare. Dacă, așadar, sir William Jones, care citea în treizeci de limbi, nu putea citi chipul celui mai simplu țăran în înțelesurile lui mai adânci și mai subtile, cum poate neșcolitul Ishmael să spere a citi înfricoșătoarea caldeeană a frunții cașalotului? Eu nu fac decât să vă pun acea frunte înainte. Citiți-o, dacă puteți.