Un umbrar în Arsacide
Până acum, descriind cașalotul, am zăbovit mai ales asupra minunilor înfățișării lui exterioare; ori, separat și în amănunt, asupra câtorva trăsături ale alcătuirii lui lăuntrice. Dar, pentru o înțelegere largă și deplină, care să-l cuprindă dintr-o privire, se cade acum să-l deschei și mai mult și, scoțând vârfurile de metal de pe șireturile nădragilor săi, desfăcând cataramele jartierelor și slobozind copcile și ochiurile încheieturilor celor mai lăuntrice oase ale lui, să vi-l pun dinainte în condiția sa ultimă; cu alte cuvinte, în scheletul său necondiționat.
Dar cum așa, Ishmael? Cum se face că tu, un simplu vâslaș în vânătoarea de balene, pretinzi că știi ceva despre părțile subterane ale balenei? A ținut eruditul Stubb, urcat pe cabestanul tău, prelegeri despre anatomia cetaceelor și, cu ajutorul vinciului, a ridicat o coastă drept specimen de arătat? Explică-te, Ishmael. Poți oare să aduci pe puntea ta o balenă pe deplin crescută, ca s-o cercetezi, așa cum un bucătar așază pe platou un purcel fript? Cu siguranță că nu. Până acum ai fost un martor adevărat, Ishmael; dar ia seama cum îți însușești privilegiul numai al lui Iona; privilegiul de a vorbi despre traversele și grinzile; despre căpriorii, grinda de coamă, tălpile și temeliile, care alcătuiesc schelăria Leviatanului; și poate despre cuvele cu seu, lăptăriile, cămările de provizii și brânzăriile din măruntaiele lui.
Mărturisesc că, de la Iona încoace, puțini vânători de balene au pătruns foarte departe sub pielea balenei adulte; totuși, eu am fost binecuvântat cu prilejul de a o diseca în miniatură. Pe o corabie de al cărei echipaj țineam, un mic pui de cașalot a fost odată ridicat întreg pe punte pentru punga, sau sacul, lui, din care să se facă teci pentru spinii harpoanelor și pentru vârfurile lăncilor. Credeți că am lăsat să treacă acel prilej fără să-mi folosesc toporișca din barcă și briceagul, fără să rup pecetea și să citesc întregul cuprins al acelui pui tânăr?
Iar în ce privește cunoașterea mea exactă a oaselor Leviatanului în uriașa lor dezvoltare, pe deplin crescută, pentru această cunoaștere rară îi sunt îndatorat răposatului meu prieten regesc Tranquo, regele din Tranque, una dintre Arsacide. Căci, aflându-mă la Tranque, cu ani în urmă, când țineam de corabia de negoț „Dey of Algiers”, am fost poftit să petrec o parte din sărbătorile arsacideane cu stăpânul din Tranque, la vila lui retrasă dintre palmieri, la Pupella; o vâlcea de lângă mare, nu prea departe de ceea ce marinarii noștri numeau Bamboo-Town, capitala lui.
Printre multe alte însușiri alese, prietenul meu regesc Tranquo, înzestrat cu o dragoste cucernică pentru toate obiectele de artă barbară, adunase la Pupella orice lucru rar pe care oamenii mai ingenioși ai poporului său îl puteau născoci; mai ales lemn sculptat în modele minunate, cochilii dăltuite, sulițe încrustate, pagaie scumpe, canoe aromate; și toate acestea împărțite printre minunile naturale pe care valurile încărcate de minuni și aducătoare de tribut le aruncaseră pe țărmurile lui.
În fruntea acestora din urmă se afla un mare cașalot care, după o vijelie furioasă neobișnuit de lungă, fusese găsit mort și eșuat, cu capul rezemat de un cocotier al cărui frunziș, lăsat în smocuri ca un penaj, părea jetul verde al balenei. Când trupul uriaș fusese în cele din urmă dezbrăcat de învelișurile lui groase de un stânjen marin, iar oasele se uscaseră ca praful la soare, scheletul fusese dus cu grijă mai sus, în vâlceaua Pupella, unde îl adăpostea acum un templu măreț de palmieri falnici.
Coastele erau împodobite cu trofee; pe vertebre fuseseră săpate analele Arsacidelor, în hieroglife ciudate; în craniu, preoții întrețineau o flacără aromată nestinsă, așa că misticul cap își trimitea iar jetul de abur; iar falca de jos, înfricoșătoare, atârnată de o creangă, vibra deasupra tuturor credincioșilor, ca sabia spânzurată de un fir de păr care îl înspăimântase atât pe Damocles.
Era o priveliște minunată. Pădurea era verde ca mușchii din Icy Glen; copacii se înălțau falnici și trufași, simțindu-și seva vie; pământul harnic de dedesubt era ca un război de țesut cu un covor splendid pe el, ale cărui urzeală și bătătură erau cârceii plantelor târâtoare, iar desenele, florile vii. Toți copacii, cu toate crengile lor încărcate; toți arbuștii și ferigile și ierburile; aerul purtător de solii; toate acestea lucrau fără încetare. Prin împletiturile frunzelor, marele soare părea o suveică în zbor, țesând verdeața neobosită. O, țesător harnic! țesător nevăzut! — oprește-te! — o vorbă! — încotro curge țesătura? ce palat ar putea ea împodobi? pentru ce toate aceste trude neîncetate? Vorbește, țesătorule! — oprește-ți mâna! — doar o singură vorbă cu tine! Nu — suveica zboară — desenele plutesc afară din război; covorul, năvalnic ca un puhoi, alunecă mereu mai departe. Zeul țesător, el țese; și de acea țesere e asurzit, încât nu aude niciun glas muritor; iar de acel zumzet suntem asurziți și noi, cei care privim războiul; și numai când vom scăpa de el vom auzi cele o mie de glasuri care vorbesc prin el. Căci tot așa este în toate fabricile lumii materiale. Cuvintele rostite, care nu se aud printre fusurile în zbor, aceleași cuvinte se aud limpede în afara zidurilor, izbucnind prin ferestrele deschise. Așa au fost descoperite mârșăvii. Ah, muritorule! atunci, ia seama; căci tot astfel, în tot acest vuiet al marelui război de țesut al lumii, cele mai subtile gânduri ale tale pot fi auzite de departe.
Acum, în mijlocul războiului verde de țesut, neastâmpărat de viață, al acelei păduri arsacideane, marele schelet alb și venerat zăcea tolănit — un leneș uriaș! Și totuși, pe când urzeala și bătătura verzi, țesute mereu, se amestecau și zumzăiau în jurul lui, puternicul leneș părea țesătorul cel iscusit; el însuși, cu totul înfășurat în țesătura vrejurilor; îmbrăcându-se în fiecare lună în verdeață tot mai vie și mai proaspătă; dar el însuși, un schelet. Viața învăluia Moartea; Moartea era spalier pentru Viață; zeul cumplit luase de soție tânăra Viață și-și zămislise glorii cu creștetele cârlionțate.
Acum, când am vizitat această balenă minunată împreună cu regescul Tranquo și am văzut craniul făcut altar și fumul artificial ridicându-se de unde țâșnise adevăratul jet, m-am mirat că regele privea o capelă ca pe un obiect de artă. El râse. Dar și mai mult m-am mirat că preoții se jurau că jetul acela fumuriu era adevărat. M-am plimbat încoace și-ncolo dinaintea scheletului — am dat vrejurile la o parte — m-am strecurat printre coaste — și, cu un ghem de sfoară arsacideană, am rătăcit și m-am învârtit îndelung printre numeroasele lui colonade și umbrare șerpuitoare, umbroase. Dar curând mi se sfârși firul; și, urmându-l înapoi, am ieșit prin deschizătura pe unde intrasem. N-am văzut nicio ființă vie înăuntru; nimic nu era acolo, doar oase.
Tăindu-mi o vergea de măsurat din lemn verde, m-am cufundat încă o dată în schelet. Prin fanta lor pentru săgeți din craniu, preoții mă zăriră luând înălțimea ultimei coaste. „Ce-i asta!” strigară ei; „Cutezi să-l măsori pe acest zeu al nostru! Asta-i treaba noastră.” „Da, preoților — ei bine, atunci, cât de lung îl socotiți?” Dar la aceasta se iscă între ei o ceartă aprigă despre picioare și țoli; își crăpau unii altora scăfârliile cu riglele lor de un yard — marele craniu răsuna — și, prinzând acest prilej norocos, mi-am încheiat repede propriile măsurători.
Aceste măsurători îmi propun acum să vi le pun dinainte. Dar mai întâi să se consemneze că, în această privință, nu sunt liber să rostesc orice măsurătoare închipuită mi-ar plăcea. Căci există autorități în materie de schelete la care vă puteți raporta, ca să-mi verificați exactitatea. Există, mi se spune, un Muzeu Leviatanic la Hull, în Anglia, unul dintre porturile de vânătoare de balene ale acelei țări, unde au câteva exemplare frumoase de balene cu înotătoare dorsală și de alte balene. Tot așa, am auzit că la muzeul din Manchester, în New Hampshire, au ceea ce proprietarii numesc „singurul specimen perfect de balenă de Groenlanda sau balenă de râu din Statele Unite”. Mai mult, într-un loc din Yorkshire, în Anglia, numit Burton Constable, un anume Sir Clifford Constable are în stăpânire scheletul unui cașalot, dar de mărime mijlocie, nicidecum de mărimea deplin crescută a celui al prietenului meu, regele Tranquo.
În amândouă cazurile, balenele eșuate cărora le aparțineau aceste două schelete fuseseră revendicate inițial de proprietarii lor în temeiuri asemănătoare. Regele Tranquo și-o luase pe a sa fiindcă o voia; iar Sir Clifford, fiindcă era stăpânul senioriilor din acele părți. Balena lui Sir Clifford a fost articulată în întregime; așa că, precum o comodă uriașă, o poți deschide și închide în toate cavitățile ei osoase — îi poți desfășura coastele ca pe un evantai uriaș — și te poți legăna toată ziua pe falca ei de jos. Vor fi puse lacăte pe unele dintre trapele și obloanele ei; iar un lacheu le va arăta locul viitorilor vizitatori, cu un mănunchi de chei la șold. Sir Clifford se gândește să ceară doi pence pentru o privire în galeria șoaptelor din coloana vertebrală; trei pence pentru a auzi ecoul din scobitura cerebelului; și șase pence pentru priveliștea fără pereche de pe fruntea ei.
Dimensiunile scheletului pe care le voi așterne acum sunt copiate cuvânt cu cuvânt de pe brațul meu drept, unde mi le-am tatuat; căci, în rătăcirile mele sălbatice de atunci, nu exista alt mijloc sigur de a păstra asemenea statistici prețioase. Dar, cum eram strâmtorat de spațiu și doream ca celelalte părți ale trupului meu să rămână o pagină albă pentru o poezie pe care o compuneam atunci — cel puțin, câte părți netatuate ar mai fi putut rămâne — nu mi-am mai bătut capul cu țolii care rămâneau pe deasupra; și nici n-ar trebui, de fapt, să intre țolii într-o măsurătoare pe măsura balenei.