Cvadrantul
Se apropia, în sfârșit, sezonul de pe Linia Ecuatorului; și, în fiecare zi, când Ahab ieșea din cabină și-și arunca ochii în sus, cârmaciul vigilent mânuia ostentativ spițele timonei, iar marinarii nerăbdători alergau repede la brațele vergilor și rămâneau acolo cu toți ochii ațintiți asupra dublonului bătut în cuie; ardeau de nerăbdare să primească ordinul de a îndrepta prora corăbiei către Ecuator. La vremea potrivită, ordinul veni. Era aproape de amiaza mare; iar Ahab, așezat în prora bărcii sale ridicate sus, era pe punctul de a face obișnuita observație zilnică a soarelui, ca să-și afle latitudinea.
În marea aceea japoneză, zilele de vară sunt ca niște puhoaie de lumină orbitoare. Soarele japonez, cu strălucirea lui neclipită, pare focarul în flăcări al nemăsuratei lentile de aprins a oceanului sticlos. Cerul pare lăcuit; nori nu sunt; orizontul plutește; iar această goliciune a strălucirii fără răgaz e asemenea splendorilor de nesuportat ale tronului lui Dumnezeu. Bine că cvadrantul lui Ahab era prevăzut cu sticle colorate, prin care să poată viza acel foc solar. Astfel, legănându-și trupul așezat după ruliul corăbiei și ținând la ochi instrumentul cu înfățișare astrologică, rămase în acea poziție câteva clipe, ca să prindă clipa exactă când soarele avea să-și atingă meridianul exact. Între timp, cât toată atenția lui era prinsă în această îndeletnicire, parsul îngenunchease sub el, pe puntea corăbiei, și, cu fața ridicată ca a lui Ahab, privea împreună cu el același soare; numai că pleoapele îi acopereau pe jumătate globii ochilor, iar chipul său sălbatic se potolise într-o nepătimire pământească. În cele din urmă, observația dorită fu făcută; și, cu creionul pe piciorul său de fildeș, Ahab calculă curând care trebuia să-i fie latitudinea în acea clipă precisă. Apoi, căzând o clipă în visare, privi iar spre soare și murmură pentru sine: „Tu, semn al mării! Tu, Pilot înalt și puternic! Îmi spui cu adevărat unde sunt — dar îmi poți da cea mai mică idee unde voi fi? Sau îmi poți spune unde trăiește în clipa aceasta vreun alt lucru în afară de mine? Unde este Moby Dick? În această clipă trebuie să-l privești. Ochii aceștia ai mei privesc în chiar ochiul care îl contemplă acum; da, și în ochiul care contemplă tot acum, deopotrivă, lucrurile de pe partea ta necunoscută, de dincolo, soare!”
Apoi, privind cvadrantul și mânuindu-i, una după alta, numeroasele alcătuiri cabalistice, cugetă iar și mormăi: „Jucărie proastă! Jucărie de prunci a înfumuraților Amirali, Comandori și Căpitani; lumea se fălește cu tine, cu iscusința și puterea ta; dar ce poți face, la urma urmei, decât să arăți bietul, jalnicul punct unde te afli tu însuți din întâmplare pe planeta aceasta întinsă împreună cu mâna care te ține: nu! Nicio iotă mai mult! Nu poți spune unde va fi mâine la amiază o picătură de apă ori un grăunte de nisip; și totuși, cu neputința ta, insulți soarele! Știință! Blestemată să fii, jucărie deșartă; și blestemate să fie toate lucrurile care ridică ochii omului către cerul a cărui strălucire vie nu face decât să-l pârlească, așa cum acești ochi bătrâni sunt chiar acum pârliți de lumina ta, o, soare! Privirile ochilor omului sunt din fire la nivelul orizontului acestui pământ; nu țâșnesc din creștetul capului, de parcă Dumnezeu l-ar fi făcut să privească tăria lui. Blestemat să fii, cvadrantule!” spuse, azvârlindu-l pe punte. „Nu-mi voi mai călăuzi drumul pământesc după tine; busola orizontală a corăbiei și estimarea orizontală a poziției, prin loch și saulă; acestea mă vor conduce și-mi vor arăta locul pe mare. Da”, spuse, coborând din barcă pe punte, „așa te calc în picioare, lucru de nimic care arăți neputincios spre înalt; așa te sfărâm și te distrug!”
Pe când bătrânul înnebunit vorbea astfel și călca astfel în picioare cu piciorul său viu și cu cel mort, un triumf rânjitor, care părea menit lui Ahab, și o deznădejde fatalistă, care părea menită lui însuși, trecură peste chipul parsului mut și nemișcat. Fără să fie văzut, se ridică și alunecă de acolo; în vreme ce marinarii, îngroziți de înfățișarea comandantului lor, se strânseră laolaltă pe teugă, până când Ahab, umblând tulburat pe punte, strigă: „La brațele vergilor! Cârma în vânt! Brațați în cruce!”
Într-o clipă, vergile se rotiră; și, pe când corabia făcea o jumătate de întoarcere pe călcâi, cele trei catarge grațioase, înfipte temeinic și cumpănite drept pe coca ei lungă, cu coaste, păreau cei trei Horați făcând piruete pe un singur armăsar în stare să-i poarte.
Stând între stâlpii care sprijineau bompresul, Starbuck urmărea înaintarea tumultuoasă a corăbiei „Pequod” și pe aceea a lui Ahab, care mergea clătinându-se de-a lungul punții.
— Am stat în fața unui foc bogat de cărbuni și l-am privit arzând întreg, plin de viața lui înflăcărată și chinuită; și l-am văzut în cele din urmă stingându-se, tot mai jos, tot mai jos, până la cea mai mută pulbere. Bătrâne al oceanelor! Din toată viața aceasta de foc a ta, ce va rămâne la urmă decât o mică grămăjoară de cenușă!
— Da, strigă Stubb, dar cenușă de cărbune de mare — ține minte asta, domnule Starbuck —, de cărbune de mare, nu de cărbune de lemn de rând. Ei, ei; l-am auzit pe Ahab mormăind: «Aici cineva-mi vâră cărțile astea în mâinile mele bătrâne; jură că trebuie să le joc pe ele și pe niciunele altele.» Și să mă ia dracul, Ahab, dacă nu faci bine; trăiește în joc și mori în el!