Roaba
A doua zi dimineață, luni, după ce vândurăm căpățâna îmbălsămată unui frizer care voia să o folosească drept suport pentru peruci, plătii hangiului ce aveam de plătit pentru mine și pentru Queequeg cu banii lui. Hangiul, care rânjea întruna, păru foarte amuzat, ca de altfel și ceilalți oaspeți, de prietenia neașteptată dintre mine și canibal, mai ales că poveștile aiurite ale lui Peter Coșciug mă speriaseră atât de tare în privința omului cu care mă întovărășisem acum.
Împrumutarăm o roabă în care ne puserăm lucrurile, adică sărmana mea traistă de covor și sacul de pânză și hamacul lui Queequeg, și o pornirăm spre cheiuri, unde era ancorat „Moss”, micul șunăr de cursă regulată spre Nantucket. Oamenii care ne ieșeau în cale se holbau la noi, nu atât la Queequeg, căci erau obișnuiți să vadă canibali ca el pe străzile lor, cât la prietenia atât de strânsă dintre el și mine.
Nu îi băgarăm în seamă și ne continuarăm drumul împingând roaba pe rând, în timp ce Queequeg se mai oprea din când în când să-și potrivească învelitoarea peste ghimpii harponului. Îl întrebai de ce căra pe uscat un lucru atât de incomod și dacă nu cumva toate balenierele își aveau propriile harpoane.
Îmi răspunse, în esență, că aveam dreptate, dar ținea în chip deosebit la harponul său, fiindcă era din material de nădejde, încercat în multe lupte pe viață și pe moarte și foarte intim cu inimile balenelor. Pe scurt, la fel ca mulți secerători și cosași de pe uscat, care se duc pe pajiștile fermierilor înarmați cu propriile coase, deși nu sunt nicidecum obligați să le aducă, tot așa și Queequeg, din motivele lui, își prefera propriul harpon.
Luând roaba din mâna mea, începu să-mi zică o istorioară amuzantă despre prima roabă pe care o văzuse. Se întâmpla în Sag Harbor. Se pare că roaba îi fusese împrumutată de proprietarii navei pentru a-și duce cufărul greu până la gazda sa. Ca să nu pară neștiutor, deși chiar nu avea habar cum să mânuiască roaba, Queequeg își pune cufărul pe ea, îl leagă bine și apoi își ia roaba pe umeri și pornește pe chei.
— Vai, Queequeg, zisei eu, s-ar fi zis că trebuia să te pricepi mai bine de atât. N-au râs oamenii?
La auzul acestor cuvinte, începu o altă poveste. La ospețele de nuntă, oamenii de pe insula lui, Kokovoko, toarnă, se pare, apa înmiresmată din nuci de cocos tinere într-o tigvă mare, colorată, ca într-un bol de punci; iar bolul acesta este întotdeauna podoaba de căpetenie din mijlocul preșului împletit pe care se ține ospățul.
Odată acostase lângă insulă o mare corabie de negoț și căpitanul ei — din câte se spunea, un domn foarte maiestuos și ceremonios, cel puțin pentru un căpitan de navă — fu invitat la ospățul de nuntă al surorii lui Queequeg, o prințesă frumușică, abia trecută de zece ani.
Ei bine, când toți mesenii se adunaseră în coliba din bețe de bambus a miresei, căpitanul intră și, primind locul de onoare, se așeză în fața bolului, între Marele Preot și Maiestatea Sa Regele, tatăl lui Queequeg.
După ce se rosti rugăciunea — căci oamenii aceia își au rugăciunile lor de masă, ca și noi; deși, după cum îmi spusese Queequeg, spre deosebire de noi, care în asemenea clipe privim în jos, spre farfurii, ei, dimpotrivă, imitând rațele, privesc în sus, spre marele Dăruitor al tuturor ospețelor —, după ce se rosti rugăciunea, zic, Marele Preot deschide ospățul prin ceremonia străveche a insulei: își înmoaie degetele sfințite și sfințitoare în bol, înainte ca băutura binecuvântată să fie împărțită mesenilor.
Văzându-se așezat lângă Preot, luând seama la ceremonie și socotindu-se — fiind căpitan de navă — mai presus de un simplu rege insular, mai ales în casa regelui însuși, căpitanul începe, fără să se sinchisească, să-și spele mâinile în bolul de punci; îl lua, presupun, drept un uriaș vas de clătit degetele.
— Ei, zise Queequeg, ce gândește tu acum? N-au râs oamenii noștri?
În cele din urmă, după ce plătirăm călătoria și ne puserăm bagajele la adăpost, ne aflam la bordul șunărului. Ridicând velele, acesta alunecă lin în jos pe râul Acushnet. Într-o parte, New Bedfordul se înălța în terase de străzi, cu copacii acoperiți de gheață sclipind în aerul limpede și rece.
Pe chei se înălțau dealuri și munți de butoaie puse unele peste altele și de-a lungul docurilor se odihneau tăcute una lângă alta baleniere care colindaseră lumea întreagă, în sfârșit legate în siguranță la chei, în timp ce de pe altele se auzeau muncind tâmplarii și dogarii și se amestecau în aer zgomotele focurilor și ale forjelor în care se topea smoala, toate acestea arătând că se pregăteau noi călătorii pe mare; căci odată ce se termină o călătorie lungă și cumplit de primejdioasă începe o alta și după ce se sfârșește și a doua începe o a treia, și tot așa pentru totdeauna.
Așa de nesfârșită, da, de nesuferit este orice strădanie pământească.
Când ajunserăm în ape mai deschise, briza înviorătoare se înteți, iar micul „Moss” azvârlea spuma vie de la proră, ca un mânz tânăr când pufnește pe nări. Cum mai trăgeam în piept aerul acela tătăresc! Cum mai disprețuiam pământul acela cu drumurile lui cu taxă — șoseaua de obște brăzdată pretutindeni de urmele călcâielor și copitelor de robi — și mă întorceam să admir mărinimia mării, care nu îngăduie să rămână nicio urmă!
La aceeași fântână de spumă, Queequeg părea să bea și să se clatine împreună cu mine. Nările lui întunecate se umflau și își dezvelea dinții piliți și ascuțiți. Mergeam din ce în ce mai repede și, luându-ne avânt, vasul se închină în fața rafalelor, ploconindu-se ca un sclav în fața sultanului. Înclinați într-o parte, țâșneam într-o parte; fiecare fir de parâmă vibra ca o sârmă, iar cele două catarge înalte se îndoiau ca trestiile indiene în tornadele de pe uscat.
Atât de prinși eram de această priveliște amețitoare, stând lângă bompresul care se afunda în valuri, că o vreme nici nu observarăm privirile batjocoritoare ale pasagerilor, o adunătură de nepricepuți într-ale mării, care se minunau că două ființe puteau fi atât de bune prietene; de parcă un alb ar fi cu ceva mai demn decât un negru văruit. Dar erau acolo și câțiva nătărăi și țopârlani atât de verzi, încât trebuiau să fi venit din însăși inima și miezul întregii verdeți.
Queequeg surprinse unul dintre acești vlăstari îngânându-l pe la spate și îmi zisei că până aici îi fuse țărănușului. Lăsând harponul deoparte, sălbaticul vânjos îl prinse în brațe și, cu o iscusință și o forță aproape miraculoase, îl azvârli sus în aer; apoi, cu o ușoară palmă peste dos la mijlocul tumbei, îl făcu să aterizeze în picioare, cu răsuflarea tăiată. Queequeg îi întoarse spatele, își aprinse pipa-tomahawk și mi-o întinse să trag un fum.
— Căpitanu! Căpitanu! strigă flăcăul, alergând spre comandant. Căpitanu, căpitanu, uite diavolul!
— Hei, dumneata! strigă căpitanul, o coastă uscățivă a mării, apropiindu-se țanțoș de Queequeg. Ce naiba te-a apucat? Nu-ți dai seama că puteai să-l omori?
— Ce zice la mine? mă întrebă Queequeg întorcându-se liniștit spre mine.
— El zice că tu aproape omorât la omul de colo, îi spusei, arătând spre novicele care încă tremura.
— Omorât! strigă Queequeg, schimonosindu-și fața tatuată într-o expresie nepământeană de dispreț. Aș! El peștișor mititel. Queequeg nu omorât la peștișori mititei, Queequeg omorât la balene mari!
— Ia ascultă! răcni căpitanul. Eu o să omorât la tine, canibalule, dacă mai faci vreo ispravă din astea la bord! Așa că ai grijă!
Dar se întâmplă că tocmai atunci venise vremea să aibă grijă și căpitanul. Încordarea cumplită a velei mari rupsese scota din vânt, iar ghiul uriaș zbura acum dintr-o parte într-alta, măturând toată partea dinspre pupă a punții. Bietul flăcău pe care îl bruftuluise Queequeg mai devreme fu aruncat peste bord. Toată lumea se agita speriată pe punte, dar nu se încumeta nimeni să înșface prăjina și s-o țină locului.
Zbura de la dreapta la stânga și înapoi aproape într-o singură bătaie de ceas și în orice clipă părea gata să se facă așchii. Nu se făcea nimic și nimic nu părea cu putință de făcut; cei de pe punte alergară spre proră și rămaseră privind ghiul ca pe falca de jos a unei balene înfuriate.
În toată nebunia care se iscase, Queequeg căzu sprinten în genunchi și, târându-se pe sub locul pe unde trecea ghiul, prinse o frânghie pe care o legă de parapet, apoi, aruncând celălalt capăt ca pe un lasou, îl petrecu în jurul ghiului când acesta trecu peste capul lui. La următoarea smucitură, prăjina fu astfel prinsă și primejdia trecu.
Șunărul fu adus cu prora în vânt și, în timp ce oamenii pregăteau barca de la pupă, Queequeg, dezbrăcat până la brâu, țâșni peste bord într-un salt lung, ca un arc viu. Timp de trei minute sau mai mult îl văzurăm înotând ca un câine, întinzându-și brațele lungi drept înainte și scoțându-și din când în când umerii zdraveni din spuma rece ca gheața. Mă uitam la omul acela măreț și minunat, dar nu vedeam pe cine încerca să salveze. Flăcăul se dusese la fund.
Ieșind drept din apă, Queequeg aruncă o privire în jur și, părând că înțelege întocmai cum stau lucrurile, se scufundă la loc și dispăru. După câteva minute ieși iar la suprafață, lovind apa cu o mână în timp ce cu cealaltă trăgea după el trupul fără simțire al băiatului. Barca îi culese curând pe amândoi și nătăflețul își veni în fire. Toți oamenii îl lăudară pe Queequeg și ziseră despre el că e un om de nădejde, iar căpitanul îi ceru scuze.
Din ceasul acela mă lipii de Queequeg ca un crustaceu de o corabie; da, până când bietul Queequeg făcu ultima lui lungă scufundare.
Mai văzuse cineva un om atât de puțin conștient de propriul merit? Nu părea să creadă că merită în vreun fel o medalie de la Societățile de Omenie și Mărinimie. Ceru doar apă dulce cu care să își spele sarea de pe trup, se îmbrăcă în haine uscate, își aprinse pipa și se sprijini de parapet uitându-se blajin la cei din jur, zicându-și parcă: „Lumea e o societate pe acțiuni, în care ne sprijinim unii pe alții, pe toate meridianele. Noi, canibalii, trebuie să-i ajutăm pe creștinii ăștia.”