Supa pescărească
Se înserase bine când micul „Moss” ancoră la adăpost, iar eu și Queequeg coborârăm pe uscat. Nu ne mai puteam ocupa de nicio treabă în ziua aceea, în afară de o cină și un pat. Hangiul de la „Balena Scuipătoare” ni-l recomandase pe vărul său Osea Hussey de „La cazane”, despre care spunea că ținea una dintre cele mai bine îngrijite pensiuni din întregul Nantucket și pe deasupra ne asigurase că vărul Osea, cum îi zicea, era vestit pentru supele lui pescărești.
Pe scurt, ne dădu limpede de înțeles că nimic n-ar fi fost mai bine decât să ne încercăm norocul la masa hanului „La cazane”.
Îndrumările sale însă, cum că trebuia să ținem un depozit galben la tribord până ni se arată o biserică albă la babord și după aceea să o ținem pe aceasta la babord până dăm colțul cu trei carturi spre tribord și de acolo putem să întrebăm primul trecător care ne iese în cale, ei bine, aceste îndrumări amețitoare nu făcură decât să ne încurce de la început, căci Queequeg insista că depozitul cel galben, primul nostru reper, trebuia să fie la babord, în timp ce eu înțelesesem de la Peter Coșciug că trebuia să fie la tribord.
După ce bâjbâirăm o vreme prin întuneric și deșteptarăm câte un locuitor pașnic, bătându-i la ușă ca să întrebăm pe unde să o luăm, ajunserăm în cele din urmă la ceva asupra căruia nu mai încăpea îndoială.
Două cazane enorme de lemn, vopsite în negru și atârnate de toartele ca niște urechi de măgar, se legănau de crucetele unui arbore gabier vechi, înfipt în fața unei uși vechi. Capetele crucetelor din cealaltă parte fuseseră tăiate, astfel că arborele gabier semăna bine cu o spânzurătoare. Se prea poate să mă fi lăsat impresionat cam ușor de aceste semne, dar nu mă puteam opri să nu mă zgâiesc la spânzurătoarea din fața mea cu o presimțire nelămurită.
Parcă îmi înțepenise gâtul privind cele două brațe rămase; da, două: unul pentru Queequeg și unul pentru mine. „E de rău augur, îmi zisei. Un Coșciug mi-e hangiul când debarc în primul meu port de baleniere; plăci mortuare se holbează la mine în capela vânătorilor de balene; și aici, o spânzurătoare! Și două cazane negre, uriașe, pe deasupra! Să fie oare acestea niște aluzii piezișe la Tofet?”
Din gândurile acestea sumbre mă scoase apariția unei femei pistruiate, cu păr galben și îmbrăcată într-o rochie galbenă, care stătea pe veranda hanului sub un felinar roșu și cam chior, care se legăna și care îmi părea a semăna cu un ochi rănit. Femeia se ciondănea cu un om îmbrăcat într-o cămașă purpurie de lână.
— Ia cară-te, îi zise bărbatului, sau te pieptăn eu!
— Hai, Queequeg, să mergem. Dumneaei trebuie să fie doamna Hussey.
Și chiar așa se dovedi a fi. Domnul Osea Hussey era dus de acasă, dar rămăsese doamna Hussey, care era în stare să se ocupe de toate. După ce îi spuserăm că dorim găzduire și ceva de mâncare, doamna, lăsând cearta pentru mai târziu, ne duse într-o cameră micuță și, după ce ne așeză la o masă pe care zăceau încă resturile unei mese de curând încheiate, se întoarse spre noi și ne întrebă:
— Scoică sau cod?
— Ce-ați spus despre cod, doamnă? întrebai eu cu multă politețe.
— Scoică sau cod? repetă întrebarea.
— O scoică la cină? O scoică rece, asta vreți să ziceți, doamnă Hussey? Cam rece și cam jilavă primire iarna, nu-i așa, doamnă Hussey?
Dar fiindcă era grăbită să se ia iar la harță cu bărbatul acela cu cămașă purpurie care o aștepta încă la intrare și părând să audă doar „scoică” dintre toate cuvintele pe care i le adresasem, doamna Hussey se grăbi spre o ușă deschisă ce dădea spre bucătărie și, strigând tare „scoică pentru doi”, se făcu nevăzută.
— Queequeg, zisei eu, crezi că ne ajunge nouă o scoică împărțită la doi?
Dinspre bucătărie veneau însă aburi calzi și aromați, care dezmințeau perspectiva unei cine prea puțin îmbietoare. Iar când supa aburindă ajunse la masă, misterul se lămuri în chip delicios. Oh, dragi prieteni! Ascultați-mă. Era făcută din mici scoici zemoase, abia mai mari decât alunele de pădure, amestecate cu pesmet marinăresc pisat și carne de porc sărată, tăiată în fulgi mărunți; totul îmbogățit cu unt și asezonat din belșug cu piper și sare.
Pofta de mâncare ne fusese ascuțită de călătoria friguroasă, iar Queequeg își vedea în față mâncarea lui pescărească preferată; cum supa era și nemaipomenit de bună, o înfulecarăm în mare grabă. Lăsându-mă o clipă pe spate și amintindu-mi de întrebarea doamnei Hussey despre scoică și cod, îmi veni să încerc un mic experiment. Mă dusei la ușa bucătăriei și, pe un ton hotărât, spusei „cod”, după care mă întorsei la locul meu.
În câteva clipe, ne îmbătară iar aburii de mai dinainte, de data aceasta cu altă aromă, și, la vremea cuvenită, ajunse în fața noastră o minunată supă de cod.
Ne apucarăm din nou de treabă și, în timp ce ne umpleam lingurile cu supă, eu mă întrebam dacă nu cumva supa asta are vreo înrâurire asupra capului. „Cum era vorba aceea prostească despre oamenii cu capul plin de supă?”
— Ia uite, Queequeg, ăla nu-i un țipar viu în bolul tău? Unde ți-e harponul?
Dintre toate locurile cu iz de pește, „La cazane” avea izul cel mai puternic. Hanul își merita pe bună dreptate numele, căci acolo cazanele fierbeau întruna cu supă. Supă la micul dejun, supă la prânz și supă la cină, până începeai să te uiți dacă nu-ți ies oase de pește prin haine. Bătătura din fața casei era pavată cu cochilii de scoici, doamna Hussey purta la gât un colier din vertebre de cod lustruite, iar Osea Hussey își ținea condicile legate în piele veche de rechin, de cea mai bună calitate.
Și laptele avea gust de pește, mister pe care nu l-am putut dezlega decât mai târziu, pe când mă plimbam într-o dimineață printre bărcile pescarilor și văzui vaca cea vărgată a lui Osea păscând rămășițe de pește și mergând pe nisip cu fiecare picior vârât în câte un cap retezat de cod, arătând foarte șleampătă, vă asigur.
După ce isprăvirăm de mâncat, ni se dădu o lampă și primirăm îndrumări de la doamna Hussey despre drumul cel mai scurt spre pat. Dar chiar când Queequeg urma să o ia înaintea mea pe scări, doamna Hussey întinse mâna și îi ceru să își lase harponul la ea. Nu îngăduia harpoane în odăile ei.
— De ce nu? întrebai eu. Orice vânător de balene adevărat doarme cu harponul lui. Dar de ce nu?
— Fiindcă e periculos, de-aia, răspunse ea. De când cu tânărul Stiggs, când s-a înturnat din nenorocita aia de călătorie, de lipsise patru ani și jumătate și n-a adus înapoi decât trei butoaie de olei, de l-au găsit mort aici, în camera din spate de la primul cat, cu harponul în coastă, să știți că de atunci nu mai las pe nimeni să urce cu armele aistea periculoase noaptea în cameră. Deci, domnule Queequeg (căci îi învățase numele), iau eu fierătania și ți-o țin până de dimineață. Dar ia ziceți, supă de scoică sau de cod mâine la micul dejun, oameni buni?
— Și una, și alta, zisei eu. Și haideți să adăugăm și vreo doi heringi afumați, așa, să mai schimbăm ceva.