Naufragiatul
La numai câteva zile după întâlnirea cu francezul, o întâmplare din cele mai însemnate îl lovi pe cel mai neînsemnat dintre oamenii de pe „Pequod”; o întâmplare din cele mai jalnice, care sfârși prin a dărui corăbiei uneori nebunește de vesele și predestinate o profeție vie, mereu însoțitoare, a oricărui sfârșit în bucăți ce s-ar putea dovedi al ei.
Pe balenieră nu toată lumea pleacă în bărci. Câțiva oameni sunt păstrați la bord, numiți paznici ai corăbiei, a căror treabă e să mânuiască nava în vreme ce bărcile urmăresc balena. În general, acești paznici sunt flăcăi tot atât de zdraveni ca oamenii din echipajele bărcilor. Dar, dacă se află pe corabie vreun ins prea firav, neîndemânatic ori sfios, acela va fi negreșit făcut paznic. Așa se întâmpla pe „Pequod” cu micul negru poreclit Pippin, pe scurt Pip. Bietul Pip! Ați mai auzit de el; trebuie să vă amintiți tamburina lui din acel miez de noapte dramatic, atât de mohorât-vesel.
La înfățișare, Pip și Dough-Boy făceau pereche, ca un ponei negru și unul alb, deopotrivă de bine făcuți, deși de culori deosebite, înhămați într-un singur atelaj ciudat. Dar, în vreme ce nefericitul Dough-Boy era din fire mărginit și greoi la minte, Pip, deși prea gingaș la inimă, era în fond foarte strălucit, cu acea strălucire plăcută, caldă și voioasă proprie tribului său; un trib care se bucură întotdeauna de toate sărbătorile și petrecerile cu o desfătare mai aleasă și mai slobodă decât orice altă rasă. Pentru negri, calendarul anului n-ar trebui să arate decât trei sute șaizeci și cinci de zile de Patru Iulie și de Anul Nou. Nici să nu zâmbiți așa când scriu că acest mic negru era strălucitor, căci până și negreala își are strălucirea; priviți acel abanos lucios care îmbracă odăile regilor. Dar Pip iubea viața și toate chezășiile ei pașnice; așa că îndeletnicirea care semăna panică și în care se pomenise, cine știe cum, prins în capcană îi întunecase în chipul cel mai trist strălucirea; deși, cum se va vedea curând, ceea ce fusese astfel înăbușit pentru o vreme în el era sortit, la urmă, să fie luminat sinistru de focuri stranii și sălbatice, care-l făceau să lucească amăgitor de zece ori mai tare decât cu strălucirea lui firească, aceea cu care, în ținutul său natal Tolland din Connecticut, înviorase odinioară atâtea petreceri cu scripcă pe pajiște; iar în amurgul melodios, cu veselul lui ha-ha!, prefăcuse orizontul rotund într-o tamburină cu stelele drept zurgălăi. Tot așa, deși în aerul limpede al zilei, atârnând la un gât cu vene albastre, picătura de diamant de cea mai curată apă va străluci sănătos, totuși, când bijutierul viclean vrea să-ți arate diamantul în cea mai impunătoare strălucire, îl așază pe un fond întunecat și-l luminează apoi cu niște gaze artificiale, în loc de soare. Atunci izbucnesc acele iradieri de foc, infernal de superbe; atunci diamantul cu văpaie malefică, odinioară simbolul cel mai dumnezeiesc al cerurilor de cleștar, pare o nestemată a coroanei furată de la Regele Iadului. Dar să trecem la poveste.
Se întâmplă ca, în afacerea cu ambra cenușie, vâslașul de la pupă din barca lui Stubb să-și scrântească mâna atât de rău, încât pentru o vreme să nu și-o mai poată folosi deloc; și Pip fu pus vremelnic în locul lui.
Prima dată când Stubb coborî cu el, Pip se arătă foarte neliniștit; dar, din fericire, de data aceea scăpă fără să ajungă prea aproape de balenă; și, prin urmare, ieși din încercare fără să se facă de tot de rușine. Totuși, Stubb, care-l urmărise, avu grijă să-l îndemne apoi să-și cultive curajul cât putea mai mult, căci putea avea adesea nevoie de el.
La a doua coborâre, barca ajunse lângă balenă, vâslind cu pagaie; iar când peștele primi fierul aruncat, dădu obișnuita lui lovitură, care, în această împrejurare, nimeri chiar sub locul bietului Pip. Spaima fără voie a clipei îl făcu să sară din barcă, cu pagaia în mână; și în așa fel, încât o parte din parâma slobodă a balenei îi veni în piept și el o împinse cu pieptul peste bord, odată cu sine, astfel că se încurcă în ea când, la urmă, căzu cu plescăit în apă. În acea clipă, balena lovită o luă într-o goană aprigă, parâma se întinse iute; și presto! Bietul Pip ajunse tot în spumă la scobiturile călăuze ale bărcii, tras fără milă acolo de parâma care-i făcuse mai multe înfășurări în jurul pieptului și al gâtului.
Tashtego stătea la proră. Era plin de focul vânătorii. Îl ura pe Pip ca pe un laș. Smulgând cuțitul bărcii din teacă, îi ținu tăișul ascuțit deasupra parâmei și, întorcându-se spre Stubb, întrebă: „Tai?” Între timp, fața învinețită și sufocată a lui Pip spunea limpede: „Da, pentru numele lui Dumnezeu!” Totul trecu într-o fulgerare. În mai puțin de jumătate de minut se petrecuse întreaga întâmplare.
— Naiba să-l ia, taie! răcni Stubb; și astfel balena fu pierdută, iar Pip fu salvat.
De îndată ce-și veni în fire, bietul mic negru fu năpădit de țipetele și blestemele echipajului. Lăsând liniștit aceste înjurături neregulamentare să se evapore, Stubb îl înjură apoi oficial pe Pip, într-un chip simplu, practic, dar tot pe jumătate glumeț; și, după aceea, îi dădu neoficial multe povețe sănătoase. Miezul lor era: „Nu sări niciodată din barcă, Pip, afară doar dacă...” — dar tot restul era nehotărât, cum sunt întotdeauna cele mai temeinice sfaturi. În general, Rămâi în barcă este adevărata deviză a vânătorii de balene; dar se ivesc uneori împrejurări când Sari din barcă e și mai bine. Mai mult, ca și cum ar fi priceput, în sfârșit, că, dacă-i dădea lui Pip povețe conștiincioase, neamestecate cu nimic, îi lăsa pe viitor prea mult loc de sărit, Stubb lepădă deodată orice sfat și încheie cu o poruncă fără drept de apel: „Rămâi în barcă, Pip, ori, pe Domnul, nu te mai ridic dacă sari; ține minte. Nu ne putem îngădui să pierdem balene din pricina unora ca tine; o balenă s-ar vinde de treizeci de ori mai scump decât tine, Pip, în Alabama. Ține minte și nu mai sări.” Prin aceasta, poate că Stubb dădea de înțeles pe ocolite că, deși omul își iubea semenul, omul este un animal care face bani, aplecare ce-i stă prea adesea în calea bunăvoinței.
Dar toți suntem în mâinile Zeilor; și Pip sări din nou. Împrejurările semănau foarte mult cu cele ale primei isprăvi; dar de data aceasta nu împinse parâma cu pieptul peste bord; și astfel, când balena începu să fugă, Pip rămase în urmă pe mare, ca un cufăr al unui călător grăbit. Vai! Stubb își ținu prea bine cuvântul. Era o zi frumoasă, darnică și albastră; marea presărată cu sclipiri era liniștită și răcoroasă și se întindea neted în toate părțile, până la orizont, ca pielița bătătorilor de aur, bătută până la cea mai mare întindere. Săltând în sus și în jos pe acea mare, capul de abanos al lui Pip părea un cap de cuișor. Niciun cuțit al bărcii nu se ridică atunci când el rămase atât de repede în urmă. Spatele neînduplecat al lui Stubb era întors spre el; iar balena era rănită. În trei minute, o milă întreagă de ocean fără țărm se întindea între Pip și Stubb. Din mijlocul mării, bietul Pip își întoarse capul negru, creț, cu bucle strânse, spre soare — un alt naufragiat singuratic, deși cel mai înalt și cel mai strălucitor.
Pe vreme liniștită, înotul în largul oceanului e, pentru înotătorul deprins, tot atât de ușor ca mersul într-o trăsură cu arcuri pe uscat. Dar cumplita singurătate e de nesuferit. Acea intensă concentrare a sinelui în mijlocul unei asemenea nemărginiri fără inimă — Dumnezeul meu! Cine poate s-o spună? Luați seama cum, atunci când marinarii se scaldă în larg pe un calm deplin — luați seama cât de strâns se lipesc de corabie și cum înoată doar de-a lungul bordurilor ei.
Dar îl părăsise într-adevăr Stubb pe bietul mic negru în voia sorții? Nu; cel puțin nu voise. Căci două bărci veneau în urma lui și, fără îndoială, el presupunea că aveau să ajungă negreșit foarte repede la Pip și să-l ridice; deși, într-adevăr, asemenea grijă pentru vâslașii primejduiți de propria lor sfială nu se arată întotdeauna, din partea vânătorilor, în toate împrejurările de acest fel; și asemenea împrejurări nu sunt deloc rare; aproape fără excepție, în vânătoarea de balene, un așa-numit laș e însemnat cu aceeași ură fără milă, proprie flotelor de război și armatelor.
Dar se întâmplă că acele bărci, fără să-l vadă pe Pip, zărind deodată balene aproape de ele într-o parte, se întoarseră și porniră în urmărire; iar barca lui Stubb era acum atât de departe, și el și toți oamenii lui atât de prinși de peștele lor, încât cercul orizontului lui Pip începu să se lărgească jalnic în jurul lui. Din cea mai pură întâmplare, corabia însăși îl salvă în cele din urmă; dar din acel ceas micul negru umbla pe punte ca un idiot; așa, cel puțin, spuneau ei că era. Marea îi ținuse batjocoritor trupul mărginit la suprafață, dar înecase nemărginirea sufletului său. Nu o înecase cu totul, totuși. Mai curând o dusese vie în adâncimi minunate, unde forme stranii ale lumii primordiale încă nedeformate lunecau încoace și încolo înaintea ochilor lui pasivi; iar Înțelepciunea, omul-pește zgârcit, îi dezvăluia grămezile ei strânse la păstrare; și printre veșniciile voioase, fără inimă, pururi tinere, Pip văzu insectele de coral, nenumărate și pretutindeni ca Dumnezeu, care din tăria apelor înălțau globurile colosale. Văzu piciorul lui Dumnezeu pe pedala războiului de țesut și spuse ce văzuse; și de aceea tovarășii lui îl numiră nebun. Astfel, nebunia omului este înțelepciunea cerului; iar rătăcind departe de orice rațiune muritoare, omul ajunge în cele din urmă la acel gând ceresc care, pentru rațiune, e absurd și smintit; și, la bine ori la rău, se simte atunci neatins, nepăsător ca Dumnezeul său.
În rest, nu-l învinuiți prea aspru pe Stubb. Lucrul acesta e obișnuit în vânătoarea de balene; iar în continuarea povestirii se va vedea ce părăsire asemănătoare mi-a fost dată și mie.