Strada
Dacă vederea unui individ așa de ciudat ca Queequeg, mergând liniștit printre oamenii educați dintr-un oraș civilizat, mă uimise peste poate, ei bine, acea uimire dispăru îndată ce făcui prima mea plimbare la lumina zilei pe străzile din New Bedford.
Pe străzile din apropierea docurilor, orice port însemnat îți înfățișează adesea cele mai ciudate făpturi de neclasificat, venite de prin țări străine. Chiar și pe străzile Broadway și Chestnut vezi din când în când marinari veniți din Mediterana lovindu-se de doamnele speriate. Nici Regent Street nu le este străină marinarilor indieni și malaiezilor; iar la Bombay, pe Apollo Green, yankeii în carne și oase i-au speriat adesea pe localnici. Dar New Bedford întrece Water Street și Wapping la un loc.
În locurile acestea din urmă nu vezi decât marinari; în New Bedford însă, canibali în carne și oase stau de vorbă la colțuri de stradă: sălbatici în toată regula, dintre care mulți poartă încă pe oase carne necurată. Străinul rămâne cu ochii căscați.
Dar în afară de cei veniți din Fiji, Tongatabu, Erromanga și Penang, de brighggieni și de exemplarele sălbatice ale breslei balenierilor care se clatină pe străzi fără să le ia nimeni în seamă, poți vedea alte priveliști și mai ciudate, și cu siguranță mai comice. În fiecare săptămână dau năvală în oraș zeci de flăcăi verzi din Vermont și New Hampshire, însetați de câștig și de glorie în vânătoarea de balene.
Mai toți sunt tineri vânjoși care au culcat la pământ păduri întregi și care acum vor să lase toporul și să înșface lancea pentru balene. Mulți sunt la fel de verzi ca Munții Verzi din care au venit. În unele privințe, ai zice că s-au născut doar de câteva ceasuri. Ia uită-te la flăcăul care vine țanțoș de după colț! Poartă o pălărie de castor și o haină în coadă de rândunică, iar peste ea și-a legat o cingătoare de marinar în care își poartă cuțitul vârât în teacă. Iată că mai vine unul, care și-a îndesat o pălărie de furtună pe cap și s-a înveșmântat într-o pelerină de bombazină.
Un dandy de oraș nici nu se compară cu unul venit de la țară, vreau să spun cu un țopârlan get-beget, genul de dandy care e în stare să-și cosească în arșița verii cei doi acri cu mănuși de piele de cerb pe mâini, ca să nu i le bronzeze soarele. Când un astfel de personaj își pune-n cap să-și făurească un renume strălucit și intră în marea vânătoare de balene, n-o să-ți vină să crezi ce se-apucă să facă odată ajuns în port. Când își face costumul de marinar, comandă bumbi în formă de clopoței la jiletci și curelușe la pantalonii de pânză.
Ah, biet Țopârlan! Cum or să-ți mai plesnească amarnic acele curelușe în prima furtună urlătoare, când ai să fii împins cu curelușe, bumbi și tot restul pe gâtlejul vijeliei!
Să nu crezi că vestitul oraș are de arătat vizitatorilor doar harponieri, canibali și țopârlani, căci nu-i așa deloc. New Bedford e un loc tare ciudat. Dacă n-am fi fost noi, vânătorii de balene, peticul acesta de pământ poate ar fi fost și astăzi la fel de pustiu și de sălbatic ca și coasta Labradorului. Chiar și așa, unele locuri din împrejurimile lui sunt de speriat, așa de descărnate par. Însă orașul în sine e poate cel mai scump loc în care să trăiești din toată Noua Anglie.
E un tărâm al uleiului, ce-i drept; însă nu e, ca Canaanul, și un tărâm al grânelor și al vinului. Pe străzi nu curge lapte, ce-i drept, și drumurile nu sunt pavate în primăvară cu ouă proaspete, dar nu mai găsești în toată America case mai vrednice de niște patricieni și parcuri și grădini mai îmbelșugate decât în New Bedford. De unde-au răsărit oare, cum de-au reușit să crească pe acest ținut, odinioară doar zgură stearpă și colțuroasă?
Du-te și privește harpoanele emblematice de fier din jurul conacului acela falnic și ai să găsești răspunsul. E adevărat, toate aceste case impunătoare și toate aceste grădini pline de flori au fost scoase din apele Atlanticului, ale Pacificului și ale Oceanului Indian. Una câte una, au fost agățate cu harponul și târâte aici de pe fundul mării. Poate domnul Alexander să săvârșească o asemenea ispravă?
Se spune că în New Bedford tații le dau fiicelor ca zestre balene întregi și nepoatelor câțiva marsuini de fiecare. Dacă vrei să vezi o nuntă de pomină, în New Bedford trebuie să mergi, căci se zice că au rezervoare de ulei în fiecare casă și în fiecare noapte ard fără socoteală cât statul lor în lumânări de spermanțet.
Vara, orașul e încântător la vedere, plin de arțari frumoși — lungi alei de verde și de aur. Iar în august, sus în văzduh, castanii sălbatici, frumoși și darnici, își oferă trecătorului, asemenea unor candelabre, conurile de flori adunate laolaltă, drepte și tot mai înguste spre vârf. Atât de atotputernică e arta: în multe cartiere din New Bedford a așternut strălucitoare terase de flori peste stâncile sterpe și de prisos, azvârlite deoparte în ultima zi a creației.
Iar femeile din New Bedford sunt la fel de înfloritoare ca și trandafirii lor roșii, dar aceștia nu înfloresc decât vara. Pe când frageda roșeață a obrajilor lor dăinuie tot anul, ca lumina soarelui în al șaptelea cer. Nicăieri nu vei găsi o înflorire care s-o egaleze pe a lor, în afară de Salem, unde am auzit că fetele răspândesc o asemenea mireasmă de mosc, încât drăguții lor marinari o simt când mai au mile întregi până la țărm, de parcă s-ar apropia de înmiresmatele Moluce, în loc de nisipurile puritane.