Funia de maimuță
În treaba zbuciumată a tranșării și a îngrijirii unei balene, echipajul aleargă mult încoace și încolo. Acum e nevoie de brațe aici, pe urmă iar de brațe dincolo. Nimeni nu poate sta într-un singur loc; căci, în aceeași clipă, totul trebuie făcut pretutindeni. Cam la fel i se întâmplă și celui care încearcă să descrie scena. Trebuie acum să ne întoarcem puțin pe urmele noastre. S-a pomenit că, atunci când se făcuse prima crestătură în spinarea balenei, cârligul pentru untură fusese înfipt în gaura tăiată acolo la început de cazmalele secunzilor. Dar cum ajunsese o masă atât de greoaie și de grea ca acel cârlig să fie fixată în acea gaură? Îl înfipsese acolo bunul meu prieten Queequeg, a cărui datorie de harponier era să coboare pe spinarea monstrului tocmai în scopul pomenit. Dar în foarte multe cazuri împrejurările cer ca harponierul să rămână pe balenă până când se încheie întreaga operație de jupuire ori despuiere. Balena, luați seama, stă aproape cu totul scufundată, în afara părților la care se lucrează chiar atunci. Așa că acolo jos, la vreo zece picioare sub nivelul punții, bietul harponier se zbate, jumătate pe balenă și jumătate în apă, în vreme ce masa uriașă se învârte sub el ca o roată de moară mișcată cu picioarele. Cu prilejul acela, Queequeg apărea în costumul scoțienilor din munți — o cămașă și ciorapi —, care, în ochii mei cel puțin, îl punea într-o lumină neobișnuit de bună; și nimeni n-avusese un prilej mai bun să-l privească, după cum se va vedea îndată.
Fiind vâslașul din proră al sălbaticului, adică omul care trăgea la vâsla din prora bărcii sale (a doua din față), îmi revenea plăcuta datorie de a-l ajuta în acea cățărare chinuită pe spinarea balenei moarte. Ați văzut băieții italieni cu flașnete ținând de o funie lungă o maimuță dansatoare. Întocmai așa, de pe bordul abrupt al corăbiei, îl țineam pe Queequeg acolo jos, în mare, cu ceea ce în vânătoarea de balene se numește, în limbajul meseriei, funie de maimuță, prinsă de o fâșie zdravănă de pânză care-i încingea mijlocul.
Era o treabă caraghios de primejdioasă pentru amândoi. Căci, înainte de a merge mai departe, trebuie spus că funia de maimuță era legată la ambele capete; de cingătoarea lată de pânză a lui Queequeg și de a mea, îngustă, de piele. Așa încât, la bine și la rău, noi doi eram, pentru acea vreme, cununați; și, dacă bietul Queequeg s-ar fi scufundat ca să nu se mai ridice, atunci și obiceiul, și onoarea cereau ca, în loc să tai funia, s-o las să mă tragă la fund după el. Astfel, o legătură siameză alungită ne unea. Queequeg era propriul meu frate geamăn, nedespărțit de mine; și nu puteam scăpa în niciun fel de obligațiile primejdioase pe care le aducea legătura de cânepă.
Atât de puternic și de metafizic îmi înțelegeam atunci situația, încât, urmărindu-i cu luare-aminte mișcările, mi se părea că văd limpede cum propria mea individualitate se contopise acum într-o societate pe acțiuni în doi; cum liberul meu arbitru primise o rană de moarte; și cum greșeala ori nenorocul altuia mă putea cufunda pe nevinovatul de mine într-o nenorocire și o moarte nemeritate. De aceea, vedeam că aici era un soi de interregn al Providenței; căci dreptatea ei nepărtinitoare n-ar fi putut îngădui vreodată o nedreptate atât de grosolană. Și totuși, cugetând mai departe — în vreme ce-l smuceam când și când dintre balenă și corabie, care amenințau să-l strivească —, cugetând mai departe, zic, vedeam că această situație a mea era întocmai situația oricărui muritor care respiră; numai că, în cele mai multe cazuri, el are, într-un fel ori altul, această legătură siameză cu mai mulți alți muritori. Dacă bancherul tău dă faliment, te frângi și tu; dacă spițerul îți trimite din greșeală otravă în pastile, mori. E drept, poți spune că, printr-o grijă peste măsură, ai putea scăpa de acestea și de nenumăratele alte împrejurări potrivnice ale vieții. Dar, oricât de grijuliu mânuiam funia de maimuță a lui Queequeg, el o smucea uneori atât de tare, încât eram cât pe ce să alunec peste bord. Nici nu puteam uita că, orice aș fi făcut, nu aveam în grijă decât unul dintre capetele ei.[15]
Am lăsat să se înțeleagă că-l smuceam adesea pe bietul Queequeg dintre balenă și corabie, unde cădea uneori din pricina necontenitei lor rostogoliri și legănări. Dar aceasta nu era singura primejdie de strivire la care era supus. Nesperiați de măcelul la care fuseseră supuși în timpul nopții, rechinii, ademeniți acum din nou și mai puternic de sângele până atunci zăvorât, care începea să curgă din hoit, roiau turbați împrejur, ca albinele într-un stup.
Și chiar în mijlocul acelor rechini era Queequeg; adesea îi împingea deoparte cu picioarele care se zbăteau. Lucru cu totul de necrezut, de n-ar fi faptul că rechinul, atras de o pradă precum o balenă moartă, se atinge rareori de om, deși altminteri mănâncă fel și fel de cărnuri.
Cu toate acestea, se poate lesne crede că, de vreme ce ei își vâră atât de lacom degetul în plăcintă, se socotește înțelept să-i ții bine sub ochi. De aceea, pe lângă funia de maimuță, cu care-l smuceam când și când pe bietul om de prea aproape de gura vreunui rechin ce părea deosebit de fioros, el mai avea încă o apărare. Suspendați peste bord pe una dintre schele, Tashtego și Daggoo fluturau necontenit deasupra capului său două cazmale ascuțite de tranșat balene, cu care măcelăreau câți rechini puteau ajunge. Această faptă a lor, desigur, era cât se poate de dezinteresată și de binevoitoare. Îi doreau lui Queequeg fericirea cea mai deplină, recunosc; dar, în zelul lor pripit de a-l ajuta și fiindcă atât el, cât și rechinii erau uneori pe jumătate ascunși de apa tulburată de sânge, cazmalele acelea nesocotite mai degrabă ar fi retezat un picior decât o coadă. Dar bietul Queequeg, îmi închipui, opintindu-se și gâfâind acolo cu acel cârlig mare de fier — bietul Queequeg, îmi închipui, nu făcea decât să se roage lui Yojo și să-și încredințeze viața mâinilor zeilor săi.
Ei bine, ei bine, dragul meu tovarăș și frate geamăn, mă gândeam, în timp ce strângeam și apoi slăbeam funia la fiecare talaz al mării, ce mai contează, la urma urmei? Nu ești tu imaginea prețioasă a fiecăruia și a tuturor dintre noi, oamenii, în această lume a vânătorii de balene? Oceanul acela nesondat în care gâfâi e Viața; rechinii aceia, dușmanii tăi; cazmalele acelea, prietenii tăi; iar între rechini și cazmale ești într-o jalnică încurcătură și primejdie, biet băiat.
Dar curaj! te așteaptă ceva de înveselit inima, Queequeg. Căci acum, cu buzele vinete și cu ochii injectați, sălbaticul istovit urcă în cele din urmă până la platforma sarturilor și stă dincolo de bord, șiroind de apă și tremurând fără voie; intendentul se apropie și, cu o privire binevoitoare, mângâietoare, îi întinde — ce? Niște coniac fierbinte? Nu! Îi întinde, o, zei! îi întinde o cană de apă călduță cu ghimbir!
„Ghimbir? Îmi miroase a ghimbir?” întrebă Stubb bănuitor, apropiindu-se. „Da, trebuie să fie ghimbir”, spuse, iscodind cana din care încă nu se gustase. Apoi, după ce rămase o vreme parcă neîncrezător, se îndreptă liniștit spre intendentul uluit, spunând încet: „Ghimbir? Ghimbir? Ai bunătatea să-mi spui, domnule Dough-Boy, în ce stă puterea ghimbirului? Ghimbir! Ăsta e combustibilul cu care aprinzi focul în canibalul ăsta care tremură, Dough-Boy? Ghimbir! Ce naiba e ghimbirul? Huilă? Lemn de foc? Chibrituri Lucifer? Iască? Praf de pușcă? Ce naiba e ghimbirul, zic, de-i dai cana asta bietului nostru Queequeg de aici?”
„E la mijloc în treaba asta vreo uneltire pe furiș a Societății de Temperanță”, adăugă deodată, apropiindu-se acum de Starbuck, care tocmai venise dinspre proră. „Uitați-vă la cănița asta, domnule; mirosiți-o, vă rog.” Apoi, urmărind chipul secundului, adăugă: „Intendentul, domnule Starbuck, a avut obrazul să-i dea calomelul și jalapa astea lui Queequeg, aici, abia coborât de pe balenă. Intendentul e spițer, domnule? Și pot să întreb dacă acesta e soiul de bitter cu care suflă viața înapoi într-un om pe jumătate înecat?”
— Nădăjduiesc că nu, spuse Starbuck; e o licoare destul de proastă.
— Da, da, intendentule, strigă Stubb, te învățăm noi să îndopi cu doctorii un harponier; n-avem nevoie aici de leacurile tale de spițer; vrei să ne otrăvești, ai? Ai făcut asigurări pe viețile noastre și vrei să ne omori pe toți și să bagi câștigul în buzunar, ai?
— Nu eu am fost, strigă Dough-Boy, mătușa Caritate a adus ghimbirul la bord; și mi-a poruncit să nu le dau niciodată harponierilor băuturi spirtoase, ci numai jubul ăsta de ghimbir, așa-i spunea ea.
— Jub de ghimbir! Pungașule ghimbiratic! Ia de-aici! Și fugi la dulapuri și adu ceva mai bun. Sper că nu fac nimic rău, domnule Starbuck. E porunca căpitanului: grog pentru harponierul de pe balenă.
— Destul, răspunse Starbuck, numai să nu-l mai lovești, dar…
— O, eu nu rănesc niciodată când lovesc, decât dacă lovesc o balenă ori ceva de soiul ăsta; și flăcăul acesta e o nevăstuică. Ce voiați să spuneți, domnule?
— Numai atât: coboară cu el și ia-ți singur ce vrei.
Când Stubb se ivi iar, avea într-o mână o sticluță întunecată, iar în cealaltă un fel de cutie pentru ceai. Cea dintâi cuprindea băutură tare și-i fu dată lui Queequeg; cea de-a doua era darul mătușii Caritate și fu dăruită cu mână largă valurilor.
Note
[15] Funia de maimuță se găsește pe toate balenierele; dar numai pe „Pequod” se întâmpla ca maimuța și cel care o ținea să fie legați unul de altul. Această îmbunătățire a obiceiului de la început fusese introdusă de nimeni altul decât Stubb, ca să-i dea harponierului aflat în primejdie cea mai puternică chezășie cu putință pentru credincioșia și vigilența celui ce-i ținea funia de maimuță.