Despre balene în pictură; în dinți; în lemn; în tablă de fier; în piatră; în munți; în stele
Pe Tower-hill, când cobori spre docurile Londrei, poate ai văzut un cerșetor olog — sau kedger, cum spun marinarii — ținând înaintea lui o scândură pictată, care înfățișează scena tragică în care și-a pierdut piciorul. Sunt acolo trei balene și trei bărci; iar una dintre bărci — în care se presupune că se afla piciorul lipsă, încă întreg, așa cum fusese la început — este zdrobită în fălcile balenei din frunte. De zece ani încoace, mi se spune, omul acela tot ridică imaginea și își arată ciotul unei lumi neîncrezătoare. Dar a venit acum vremea îndreptățirii lui. Cele trei balene ale sale sunt, oricum, balene la fel de bune ca oricare dintre cele publicate vreodată în Wapping; iar ciotul lui e un ciot la fel de neîndoielnic ca oricare dintre cele pe care le vei găsi în defrișările Vestului. Dar, deși veșnic cocoțat pe acel ciot, bietul vânător de balene nu ține niciodată vreun discurs electoral de pe ciot; ci, cu ochii plecați, stă și își privește cu jale propria amputație.
În tot Pacificul, ca și în Nantucket, New Bedford și Sag Harbor, vei da peste schițe vii de balene și de scene de vânătoare, gravate de pescarii înșiși pe dinți de Cașalot ori pe lamelele de întărire ale corsetelor doamnelor, lucrate din fanoanele balenei propriu-zise, și pe alte asemenea obiecte de skrimshander, cum numesc vânătorii de balene numeroasele mici născociri ingenioase pe care le cioplesc cu migală din materia brută, în ceasurile lor de răgaz pe ocean. Unii au cutiuțe cu unelte ce aduc a instrumente dentare, menite anume meșteșugului de skrimshander. Dar, în general, trudesc numai cu bricegele; și cu această unealtă aproape atotputernică a marinarului îți vor face orice ai dori din cele pe care le poate născoci un marinar.
Îndelungul exil din creștinătate și din civilizație îl readuce negreșit pe om în starea în care l-a așezat Dumnezeu, adică în ceea ce se numește sălbăticie. Adevăratul vânător de balene este tot atât de sălbatic ca un irochez. Eu însumi sunt un sălbatic; nu mă supun decât Regelui Canibalilor și sunt gata în orice clipă să mă răzvrătesc împotriva lui.
Ei bine, una dintre însușirile aparte ale sălbaticului în ceasurile sale de acasă este minunata lui răbdare în muncă. Un vechi ciomag de război ori o vâslă-suliță havaiană, cu întreaga bogăție și migală a ciopliturii sale, este un trofeu al perseverenței omenești tot atât de mare ca un lexicon latin. Căci numai cu un ciob de scoică marină ori cu un dinte de rechin s-a izbutit acea miraculoasă țesătură încâlcită din lemn; și a costat ani întregi de stăruință neîntreruptă.
Cum e cu sălbaticul havaian, așa e și cu marinarul sălbatic alb. Cu aceeași minunată răbdare și cu același singur dinte de rechin al unicului său biet briceag, îți va ciopli o mică sculptură în os, nu chiar atât de meșteșugită, dar cu desenul la fel de îndesit și de întortocheat ca al scutului sălbaticului grec Ahile; și plină de spirit barbar și de putere de sugestie ca gravurile acelui strașnic bătrân sălbatic olandez, Albert Durer.
Balene de lemn, ori balene tăiate în profil din micile plăcuțe întunecate ale nobilului lemn de arme al Mărilor Sudului, se întâlnesc adesea în teugele balenierelor americane. Unele sunt lucrate cu multă exactitate.
La unele vechi case de la țară, cu acoperiș în două ape, vei vedea balene de alamă atârnate de coadă drept ciocane la ușa dinspre drum. Când portarul e somnoros, balena cu capul ca o nicovală ar fi cea mai bună. Dar aceste balene de ciocănit se remarcă rareori ca încercări fidele. Pe turlele unor biserici de modă veche vei vedea balene de tablă de fier puse acolo drept giruete; dar sunt atât de sus și, pe deasupra, parcă poartă atât de limpede inscripția „Nu puneți mâna!”, încât nu le poți cerceta de aproape îndeajuns ca să le judeci meritul.
În ținuturile osoase, costelive ale pământului, unde la poalele unor stânci înalte și frânte zac pe câmpie mase de piatră risipite în grupări fantastice, vei descoperi adesea înfățișări parcă ale formelor pietrificate ale Leviatanului, în parte pierdute în iarbă, care, într-o zi cu vânt, se sparge de ele în talazuri verzi.
Și iarăși, în țările muntoase, unde călătorul e mereu încins de înălțimi așezate în amfiteatru, ici și colo, dintr-un unghi norocos, vei prinde pentru o clipă profiluri de balene desenate de-a lungul crestelor unduitoare. Dar trebuie să fii un vânător de balene desăvârșit ca să vezi asemenea priveliști; și nu numai atât: dacă vrei să te întorci la o astfel de vedere, trebuie neapărat să însemni întocmai latitudinea și longitudinea care se întretaie în locul din care ai privit întâia oară; altminteri, atât de întâmplătoare sunt asemenea observații ale dealurilor, încât locul exact de unde priviseși înainte ar cere o anevoioasă redescoperire; ca Insulele Solomon, care rămân încă necunoscute, deși cândva Mendanna, cu gulerul lui înalt și încrețit, a călcat pe ele, iar bătrânul Figuera le-a trecut în cronică.
Nici când subiectul îți înalță și îți lărgește cugetul nu poți să nu deslușești mari balene în cerurile înstelate și bărci care le urmăresc; așa cum, multă vreme pline de gânduri de război, neamurile Răsăritului au văzut armate încleștate în luptă printre nori. Astfel, în Nord, l-am urmărit pe Leviatan iar și iar în jurul Polului, odată cu rotirea punctelor luminoase care mi-au desenat întâia oară conturul lui. Iar sub cerurile strălucitoare ale Antarcticii m-am îmbarcat pe Argo-Navis și m-am alăturat urmăririi înstelatului Cetus, mult dincolo de hotarele cele mai îndepărtate ale lui Hydrus și ale Peștelui Zburător.
Cu ancorele unei fregate drept zăbale ale frâului meu și cu fascii de harpoane drept pinteni, de-aș putea încăleca pe acea balenă și sări peste cerurile cele mai înalte, ca să văd dacă cerurile din povești, cu toate nenumăratele lor corturi, stau într-adevăr tăbărâte dincolo de privirea mea muritoare!