Ahab și dulgherul
Puntea — primul cart de noapte
(Dulgherul stă în fața bancului cu menghine și, la lumina a două felinare, pilește de zor grinda de fildeș pentru picior, bine prinsă în menghină. Plăci de fildeș, curele de piele, pernuțe, șuruburi și felurite unelte de tot soiul zac împrejurul bancului. Spre proră se vede flacăra roșie a forjei, unde lucrează fierarul.)
— Lua-o-ar naiba de pilă și lua-l-ar naiba de os! Ce-ar trebui să fie moale e tare, și ce-ar trebui să fie tare e moale. Așa ne merge nouă, care pilim fălci bătrâne și fluiere de picioare. Să încercăm alta. Da, asta merge mai bine (strănută). Hei, praful ăsta de os e (strănută) — păi, e (strănută) — da, e (strănută) — să-mi fie sufletul binecuvântat, nu mă lasă să vorbesc! Asta pățește acum un bătrân care lucrează în cherestea moartă. Taie cu ferăstrăul un copac viu și nu-ți sare praful ăsta; amputează un os viu și nu-ți sare (strănută). Hai, hai, bătrâne Funingine, de-acolo, dă o mână de ajutor și adu-mi inelul de fier și șurubul cataramei; îndată o să fiu gata pentru ele. Noroc acum (strănută) că nu-i de făcut o încheietură de genunchi; asta ar putea încurca puțin; dar un simplu fluier de picior — păi, e ușor ca făcutul aracilor de hamei; numai că aș vrea să-i dau un finisaj bun. Timp, timp; de-aș avea timp, i-aș scoate acum un picior tot atât de frumos ca oricare a făcut vreodată (strănută) o plecăciune unei doamne într-un salon. Picioarele și pulpele acelea din piele de căprioară pe care le-am văzut în vitrine nici nu s-ar putea compara. Se îmbibă cu apă, da; și, firește, capătă reumatism și trebuie doftoricite (strănută) cu spălături și loțiuni, întocmai ca picioarele vii. Așa; înainte să-l tai cu ferăstrăul, trebuie să-l chem acum pe Măria Sa, bătrânul Mogul, și să văd dacă lungimea o să fie bună; dacă e ceva în neregulă, cred că-i prea scurt. Ha! Ăsta-i călcâiul; avem noroc; iată-l că vine, ori e altcineva, asta-i sigur.
AHAB (înaintând). (În timpul scenei următoare, dulgherul continuă să strănute din când în când.)
— Ei bine, făuritorule de oameni!
— Chiar la vreme, domnule. Dacă poftește căpitanul, am să însemnez acum lungimea. Lăsați-mă să măsor, domnule.
— Măsurat pentru un picior! Bun. Ei bine, nu-i prima oară. La treabă! Așa; ține degetul acolo. Ai aici o menghină convingătoare, dulgherule; lasă-mă să-i simt o dată strânsoarea. Așa, așa; cam ciupește.
— Oh, domnule, sfărâmă oase — păziți-vă, păziți-vă!
— Nu mi-e teamă; îmi place o strânsoare bună; îmi place să simt ceva în lumea asta alunecoasă care poate să țină, omule. Ce meșterește Prometeu acolo? Fierarul, vreau să spun — ce meșterește?
— Trebuie să făurească acum șurubul cataramei, domnule.
— Așa. E un parteneriat; el dă partea de mușchi. Ce flacără roșie aprigă face acolo!
— Da, domnule; pentru o asemenea lucrare fină are nevoie de fier încins la alb.
— Hm-m. Așa trebuie. Mi se pare acum un lucru cât se poate de plin de înțeles că grecul acela din vechime, Prometeu, care, se spune, a făcut oameni, să fi fost fierar și să-i fi însuflețit cu foc; căci ceea ce-i făcut în foc trebuie pe drept să-i aparțină focului; și așa se face că iadul e probabil. Cum zboară funinginea! Asta trebuie să fie rămășița din care grecul i-a făcut pe africani. Dulgherule, când isprăvește cu catarama aceea, spune-i să făurească o pereche de omoplați de oțel; e la bord un negustor ambulant cu o boccea zdrobitoare.
— Domnule?
— Stai; cât lucrează Prometeu, am să comand un om întreg după un tipar pe placul meu. Mai întâi, cincizeci de picioare înălțime în șosete; apoi pieptul modelat după tunelul de sub Tamisa; apoi picioare cu rădăcini, ca să stea într-un loc; apoi brațe de trei picioare grosime la încheietura mâinii; fără inimă deloc, frunte de alamă și cam un sfert de acru de creieri buni; și să văd — să comand ochi care să vadă în afară? Nu, ci pune-i un luminator în creștet ca să lumineze înăuntru. Așa, ia comanda și pleacă.
— Acum, tare-aș vrea să știu despre ce vorbește și cu cine vorbește. Să rămân aici în picioare? (aparte).
— E doar arhitectură de mâna a doua să faci o cupolă oarbă; iată una. Nu, nu, nu; trebuie să am un felinar.
— Ho, ho! Asta era, ai? Iată două, domnule; mie îmi ajunge unul.
— De ce-mi vâri în față prinzătorul ăla de hoți, omule? O lumină vârâtă cu sila e mai rea decât niște pistoale îndreptate asupră-ți.
— Credeam, domnule, că vorbeați cu dulgherul.
— Dulgherul? Păi, ăsta-i — dar nu; o meserie foarte curată și, pot să spun, de-a dreptul domnească ai tu aici, dulgherule; ori ai lucra mai bucuros în lut?
— Domnule? Lut? Lut, domnule? Ăsta-i noroi; lutul îl lăsăm săpătorilor de șanțuri, domnule.
— Omul ăsta-i hulitor! Ce tot strănuți?
— Osul e cam prăfos, domnule.
— Atunci ia aminte; și, când ai să mori, să nu te îngropi niciodată sub nasurile oamenilor vii.
— Domnule? Oh! Ah! Cred că da; da — vai de mine!
— Ia ascultă, dulgherule, bănuiesc că-ți spui un meșter bun și meșter ca lumea, ai? Ei bine, atunci, o să fie pe deplin spre lauda lucrării tale faptul că, atunci când îmi pun piciorul pe care-l faci, am să simt totuși un alt picior în exact același loc cu el; adică, dulgherule, vechiul meu picior pierdut; acela de carne și sânge, vreau să spun. Nu poți să-l alungi pe bătrânul Adam?
— Într-adevăr, domnule, încep să înțeleg ceva acum. Da, am auzit un lucru curios despre asta, domnule; cum că un om dezarborat nu pierde niciodată cu totul simțirea vechii lui vergi, ci ea îl mai înțeapă din când în când. Pot să întreb cu umilință dacă e chiar așa, domnule?
— E, omule. Uite, pune-ți piciorul viu aici, în locul unde a fost cândva al meu; așa, acum e doar un singur picior distinct pentru ochi, dar două pentru suflet. Unde simți viața furnicând, acolo, chiar acolo, până la un fir de păr, simt și eu. E o ghicitoare?
— Cu umilință, i-aș zice o problemă grea, domnule.
— Sst, atunci. De unde știi că o făptură întreagă, vie și gânditoare nu poate sta, nevăzută și fără să se întrepătrundă cu tine, chiar acolo unde stai tu acum; da, și stând acolo în ciuda ta? Atunci, în cele mai singuratice ceasuri ale tale, nu te temi de cei care trag cu urechea? Stai, nu vorbi! Și dacă eu încă simt usturimea piciorului meu zdrobit, deși s-a descompus de atâta vreme, de ce să nu poți și tu, dulgherule, să simți pe veci durerile de foc ale iadului, și fără trup? Ha!
— Doamne Dumnezeule! Într-adevăr, domnule, dacă se ajunge la asta, trebuie să socotesc din nou; cred că am uitat o cifră mică de ținut minte, domnule.
— Ia ascultă, capetele de budincă n-ar trebui niciodată să admită premise. Cât mai ține până-i gata piciorul?
— Poate o oră, domnule.
— Atunci meșterește-l cum te-oi pricepe și adu-l la mine (se întoarce să plece). O, Viață! Iată-mă aici, mândru ca un zeu grec, și totuși dator acestui cap sec pentru un os pe care să stau! Blestemată fie îndatorarea muritorilor unii față de alții, care nu vrea să scape de registre. Aș vrea să fiu liber ca aerul; și sunt trecut în registrele întregii lumi. Sunt atât de bogat, încât aș fi putut licita, ofertă cu ofertă, cu cei mai bogați pretorieni la vânzarea prin licitație a Imperiului Roman (care era imperiul lumii); și totuși datorez până și carnea limbii cu care mă fălesc. Pe ceruri! O să-mi iau un creuzet, o să intru în el și o să mă topesc până la o singură vertebră mică, în care să mă rezum. Așa.
DULGHERUL (își reia lucrul).
— Măi, măi, măi! Stubb îl cunoaște mai bine decât toți și Stubb spune mereu că-i ciudat; nu spune decât acest singur cuvințel îndestulător, ciudat; e ciudat, spune Stubb; e ciudat — ciudat, ciudat; și i-o bate întruna la cap domnului Starbuck — ciudat, domnule — ciudat, ciudat, foarte ciudat. Și iată-i piciorul! Da, acum că mă gândesc, iată-i tovarășul de pat! Are o bucată de falcă de balenă drept nevastă! Și acesta-i piciorul lui; pe el o să stea. Ce era acum vorba aia despre un picior care stă în trei locuri și toate trei locurile stau într-un singur iad — cum era? Oh! Nu mă mir că m-a privit cu atâta dispreț! Sunt și eu cam cu gânduri ciudate uneori, așa se spune; dar asta-i doar așa, la întâmplare. Apoi un bătrânel scund și mic ca mine n-ar trebui niciodată să se încumete să intre pe ape adânci cu căpitani înalți, făcuți ca niște stârci; apa te izbește sub bărbie iute de tot și atunci e mare strigare după bărci de salvare. Și iată piciorul stârcului! Lung și subțire, fără îndoială! Acum, pentru cei mai mulți oameni o pereche de picioare ține o viață și asta trebuie să fie fiindcă le folosesc cu milă, așa cum o bătrânică bună la inimă își folosește caii bătrâni și dolofani de trăsură. Dar Ahab, oh, el mână fără milă. Uite, a mânat un picior până l-a omorât și pe celălalt l-a făcut să șchioapete pe viață, iar acum tocește picioare de os cu stânjenul. Hei, tu de-acolo, Funingine! Dă o mână de ajutor cu șuruburile alea și hai să-l terminăm înainte să vină omul învierii cu goarna, chemând toate picioarele, adevărate ori false, așa cum umblă oamenii berăriilor să strângă vechile butoaie de bere ca să le umple iar. Ce picior e și ăsta! Arată ca un picior viu adevărat, pilit până nu-i rămâne decât miezul; pe el o să stea mâine; pe el o să-și însemne înălțimile măsurate. Hei! Aproape că am uitat de mica plăcuță ovală, de fildeș netezit, unde-și socotește latitudinea. Așa, așa; acum daltă, pilă și șmirghel!