Fierarul
Folosindu-se de vremea blândă, cu răcoare de vară, care domnea acum la aceste latitudini, și pregătindu-se pentru îndeletnicirile deosebit de însuflețite ce aveau să urmeze curând, Perth, bătrânul fierar înnegrit și plin de bășici, nu-și mai coborâse forja portabilă în cală după ce-și încheiase partea de lucru la piciorul lui Ahab, ci o ținea încă pe punte, legată zdravăn de șuruburile cu inel de lângă trinchet; căci comandanții bărcilor, harponierii și vâslașii din proră îl chemau acum aproape fără încetare să le facă vreo mică lucrare: să le modifice, să le repare ori să le dea o formă nouă feluritelor arme și echipamente ale bărcilor. Adesea era înconjurat de un cerc nerăbdător, toți așteptând să le vină rândul; țineau în mâini cazmale de barcă, vârfuri de țepușă, harpoane și lănci și-i pândeau geloși fiecare mișcare înnegrită de funingine, în vreme ce el trudea. Totuși, ciocanul acestui bătrân era un ciocan răbdător, mânuit de un braț răbdător. Niciun murmur, nicio nerăbdare, nicio îmbufnare nu venea de la el. Tăcut, încet și solemn, aplecându-și și mai mult spinarea de mult frântă, trudea înainte, de parcă truda ar fi fost viața însăși, iar bătaia grea a ciocanului, bătaia grea a inimii lui. Și așa era. Nespus de nenorocit!
Un mers ciudat al acestui bătrân, o anume ușoară abatere dintr-o parte într-alta, care părea dureroasă, stârnise încă de la începutul călătoriei curiozitatea marinarilor. În cele din urmă cedase stăruinței întrebărilor lor neîncetate; și așa se făcea că acum fiecare cunoștea povestea rușinoasă a nenorocitei lui sorți.
Întârziat, și nu fără vină, la miezul unei nopți cumplit de geroase, iarna, pe drumul dintre două târguri de la țară, fierarul simțise, pe jumătate năuc, amorțeala de moarte strecurându-i-se în trup și căutase adăpost într-un hambar înclinat, dărăpănat. Urmarea fusese pierderea extremităților ambelor picioare. Din această mărturisire ieșiseră la iveală, bucată cu bucată, cele patru acte ale bucuriei și al cincilea act al durerii, unul lung și încă neajuns la deznodământul tragic al dramei vieții sale.
Era un bătrân care, pe la aproape șaizeci de ani, întâlnise cu întârziere acel lucru numit, în termenii tehnici ai durerii, ruină. Fusese un meșter de o măiestrie vestită și avusese din belșug de lucru; stăpânise o casă și o grădină; îmbrățișase o soție tânără, ca o fiică, iubitoare, și trei copii veseli, rumeni; în fiecare duminică mersese la o biserică cu înfățișare voioasă, sădită într-un crâng. Dar, într-o noapte, sub acoperirea întunericului și ascuns pe deasupra într-o deghizare dintre cele mai viclene, un spărgător înrăit se strecurase în căminul său fericit și le furase tuturor totul. Și, mai întunecat încă de povestit, fierarul însuși, fără să știe, îl condusese pe acest spărgător în inima familiei sale. Era Vrăjitorul Sticlei! Când fusese scos acel dop fatal, diavolul zburase afară și-i ofilise căminul. Acum, din motive prudente, cât se poate de înțelepte și economice, fierăria se afla în subsolul locuinței lui, dar avea o intrare separată; astfel încât tânăra soție iubitoare și sănătoasă ascultase întotdeauna, fără neliniști nefericite, ci cu o plăcere viguroasă, sunetul zdravăn al ciocanului bătrânului ei soț cu brațe tinere; ale cărui reverberații, înăbușite trecând prin podele și pereți, urcau până la ea, nu fără dulceață, în odaia copiilor; și așa, în cântecul de leagăn de fier al Muncii zdravene, pruncii fierarului erau legănați spre somn.
Ah, nenorocire peste nenorocire! Ah, Moarte, de ce nu poți veni uneori la timp? Dacă l-ai fi luat la tine pe acest fierar bătrân înainte să-l ajungă ruina deplină, atunci tânăra văduvă ar fi avut o durere dulce, iar orfanii ei un părinte cu adevărat venerabil, legendar, la care să viseze în anii de mai târziu; și toți ar fi avut o stare îndestulată care să le omoare grijile. Dar Moartea seceră vreun frate mai mare, virtuos, de a cărui trudă zilnică, însoțită de fluierat, depindea în întregime întreținerea altei familii; și-l lăsă în picioare pe bătrânul mai rău decât nefolositor, până când hidoasa putrezire a vieții avea să-l facă mai ușor de secerat.
De ce să spunem totul? Loviturile ciocanului din subsol se răreau de la o zi la alta; și fiecare lovitură, cu fiecare zi, era mai slabă decât cea de dinainte; soția ședea încremenită la fereastră, cu ochii fără lacrimi, privind scânteietor spre chipurile plânse ale copiilor; foalele căzură; forja se înecă în zgură; casa fu vândută; mama se cufundă în iarba lungă a cimitirului de lângă biserică; copiii ei o urmară de două ori acolo; iar bătrânul fără casă și fără familie plecă împleticindu-se, vagabond în crep de doliu; nimeni nu-i respecta suferințele; capul său cărunt era o batjocură pentru cârlionții bălai!
Moartea pare singura urmare de dorit pentru o viață ca aceasta; dar Moartea e numai o lansare în ținutul ciudatului Neîncercat; e numai cel dintâi salut către posibilitățile Depărtării nemărginite, Sălbăticiei, Apelor, Întinderilor fără Țărm; de aceea, pentru ochii doritori de moarte ai unor asemenea oameni, care mai au în ei oarecare mustrări lăuntrice împotriva sinuciderii, oceanul îmbogățit de toate și primitor al tuturor își întinde ademenitor întreaga câmpie de spaime neînchipuite, cuceritoare, și de minunate aventuri ale unei vieți noi; iar din inimile Pacificelor nesfârșite, cele o mie de sirene le cântă: „Vino aici, inimă frântă; aici e o altă viață, fără vina unei morți între cele două; aici sunt minuni supranaturale, fără să mori pentru ele. Vino aici! Îngroapă-te într-o viață care, pentru lumea ta de pe uscat, acum deopotrivă urâtă și urând, înseamnă mai multă uitare decât moartea. Vino aici! Ridică și piatra ta de mormânt în cimitir și vino aici, până ne cununăm cu tine!”
Ascultând aceste glasuri, dinspre răsărit și apus, la ivirea timpurie a soarelui și la căderea serii, sufletul fierarului răspunse: „Da, vin!” Și așa Perth plecă la vânătoare de balene.