Micul dejun
Mă grăbii și eu să mă îmbrac și coborâi în sala barului, unde îl găsii pe hangiu rânjind și îl salutai cu voie bună. Nu-i purtam pică, deși mă cam trăsese pe sfoară cu toată tărășenia cu tovarășul meu de pat.
Dar o porție zdravănă de râs e un lucru tare bun și, din păcate, mult prea rar. Așa că, dacă un om poate oferi, prin însăși persoana lui, material pentru o glumă bună, să nu dea înapoi, ci să se cheltuiască și să se lase cheltuit cu voie bună în felul acesta. Iar în omul care oferă din belșug prilej de râs, fiți siguri, se ascunde mai mult decât bănuiți.
Barul se umpluse cu oamenii care veniseră de cu seară și la care nu mă uitasem prea bine. Erau aproape toți vânători de balene: ofițeri de punte de rangul întâi, al doilea și al treilea, tâmplari, dogari și fierari de bord, harponieri și paznici de corăbii; era o ceată negricioasă și musculoasă, de oameni cu bărbi stufoase, netunși și lățoși, purtând toți scurte marinărești în loc de halate de dimineață.
Puteai foarte ușor să-ți dai seama de cât timp stătea fiecare la țărm. Unul dintre ei, un băiat tânăr, avea obrajii sănătoși și rumeni ca o pară coaptă la soare și părea să răspândească aproape aceeași mireasmă de mosc; nici trei zile nu puteau să fi trecut de când se întorsese din călătoria lui în Indii.
Cel de lângă el părea cu câteva nuanțe mai deschis, ca și cum ar fi avut o tentă de lemn de satin, în timp ce pe pielea celui de-al treilea se mai vedea încă urma bronzului tropical, dar începuse să pălească, deoarece zăbovise fără îndoială săptămâni întregi pe uscat.
Dar cine mai putea arăta un obraz ca al lui Queequeg? Brăzdat de culori felurite, părea versantul apusean al Anzilor, înfățișând laolaltă, zonă cu zonă, climate contrastante.
— Hai la haleală! strigă hangiul dând ușa de perete, iar noi intrarăm la micul dejun.
Se spune că oamenii umblați prin lume capătă astfel dezinvoltură în purtări și siguranță de sine în societate. Dar asta nu este mereu adevărat: Ledyard — marele călător din Noua Anglie — și Mungo Park — cel scoțian — erau unii dintre cei mai timizi oameni când se aflau în societate.
Dar poate că simpla traversare a Siberiei într-o sanie trasă de câini (cum a făcut Ledyard) sau lunga peregrinare de unul singur, pe stomacul gol, prin inima Africii negre, care rezuma toate isprăvile bietului Mungo, ei bine, poate că acest fel de călătorii nu e cel mai potrivit mijloc de a învăța cum să te porți în societate. Totuși, de cele mai multe ori, o asemenea șlefuire se poate dobândi oriunde.
Gândurile acestea îmi trecură prin cap fiindcă, după ce ne așezarăm toți la masă, mă așteptam să aud niște povești pe cinste despre vânătoarea de balene, dar, spre marea mea surprindere, aproape toți păstrau o tăcere adâncă. Și nu numai atât: păreau și stânjeniți.
Iată o haită de lupi de mare, dintre care mulți nu avuseseră nici cea mai mică sfială să ia cu asalt balene uriașe în largul mării — ființe cu totul necunoscute lor — și să le răpună în duel fără a clipi, și totuși acum se aflau la masa micului dejun, printre semenii lor, oameni de aceeași meserie și cu gusturi înrudite, uitându-se unii la alții sfioși ca niște mioare care nu pierduseră niciodată din vedere vreun țarc din Munții Verzi. Constituiau, într-adevăr, o priveliște de mirare urșii aceștia rușinoși, războinicii aceștia timizi ai vânătorii de balene.
Cât despre Queequeg, ei bine, el stătea printre ei — și încă în capul mesei, așa se nimerise —, rece ca un țurțure. Desigur, nu puteam spune mare lucru în favoarea bunei lui creșteri. Nici cel mai înfocat admirator al lui n-ar fi putut îndreptăți din toată inima faptul că-și adusese cu el harponul și că-l folosea fără nicio reținere întinzându-l peste masă, punând în primejdie nemijlocită capetele multor meseni pentru a trage fripturile spre el.
Dar făcea asta cu mult sânge rece și toată lumea știe că, în ochii celor mai mulți, a face un lucru cu dezinvoltură înseamnă a-l face cu eleganță.
Nu voi enumera aici toate ciudățeniile lui Queequeg, de exemplu cum nu se atingea de cafea și de chiflele calde, preocupându-se doar de fripturile în sânge. E de-ajuns să spun că, odată terminată masa, se retrase cu ceilalți în sala comună, își aprinse pipa-toporișcă și stătea acolo liniștit, digerând și fumând, cu nelipsita lui pălărie pe cap, în timp ce eu ieșii să mă plimb prin oraș.