Capitolul LIV

Povestea corăbiei „Town-Ho”

(Așa cum a fost povestită la Hanul Auriu.)

Capul Bunei Speranțe și toată întinderea de ape dimprejur seamănă mult cu vreo vestită răscruce a unui drum mare, unde întâlnești mai mulți călători decât în oricare alt loc.

Nu trecuse prea mult de când vorbiserăm cu „Goney”, când întâlnirăm o altă balenieră care se întorcea acasă, „Town-Ho”[9]. Echipajul ei era alcătuit aproape în întregime din polinezieni. În scurtul gam care urmă, ne aduse știri însemnate despre Moby Dick. Pentru unii dintre noi, interesul general față de Balena Albă se înteți acum până la înflăcărare, printr-o împrejurare din povestea corăbiei „Town-Ho”, care părea să lege, în chip întunecat, balena de o anumită minunată și răsturnată manifestare a uneia dintre acele așa-zise judecăți ale lui Dumnezeu, despre care se spune că uneori îi ajung pe unii oameni. Această din urmă împrejurare, cu amănuntele ei aparte, alcătuind ceea ce s-ar putea numi partea tainică a tragediei pe care urmează s-o povestesc, nu ajunse niciodată la urechile căpitanului Ahab sau ale secunzilor lui. Căci partea aceea tainică a poveștii îi era necunoscută chiar și căpitanului corăbiei „Town-Ho”. O știau numai trei marinari albi de pe acea corabie, înțeleși între ei; se pare că unul dintre ei i-o împărtășise lui Tashtego, poruncindu-i, ca la catolici, să păstreze taina; dar, în noaptea următoare, Tashtego vorbise aiurea în somn și dezvăluise astfel atât de mult din ea, încât, când îl treziră, nu prea mai putea ascunde restul. Totuși, atât de puternică fu înrâurirea acestui lucru asupra marinarilor de pe „Pequod” care îl aflară în întregime, și atât de stranie era delicatețea, ca s-o numim astfel, de care se lăsau călăuziți în această privință, încât păstrară taina între ei, iar ea nu răzbătu niciodată dincolo de arborele mare al corăbiei „Pequod”, spre pupă. Împletind, la locul cuvenit, acest fir mai întunecat cu povestea așa cum fusese spusă în auzul tuturor pe corabie, purced acum să înfățișez în scris întreaga întâmplare, ca să rămână.

De dragul toanei mele, voi păstra felul în care am povestit-o odată la Lima, unui cerc de prieteni spanioli tolăniți în jurul meu, în ajunul unei sărbători de sfânt, pe când fumam pe terasa Hanului Auriu, pardosită cu plăci bogat aurite. Dintre acei nobili cavaleri, tinerii doni Pedro și Sebastian îmi erau mai apropiați; de aici și întrebările cu care mă întrerupeau din când în când și cărora le răspund, după cuviință, la vremea lor.

„Cu vreo doi ani înainte de a afla eu întâia oară întâmplările pe care mă pregătesc să vi le istorisesc, domnilor, «Town-Ho», balenieră din Nantucket care vâna cașaloți, cutreiera Pacificul dumneavoastră de aici, la nu prea multe zile de mers spre răsărit de la streșinile acestui bun Han Auriu. Se afla undeva la nord de Linie. Într-o dimineață, când puseră pompele în mișcare, după obiceiul zilnic, băgară de seamă că în cală pătrundea mai multă apă ca de obicei. Bănuiră că o străpunsese un pește-spadă, domnilor. Dar căpitanul, având cine știe ce temei neobișnuit să creadă că-l aștepta un noroc rar în acele latitudini, și nevrând nicidecum să le părăsească, iar spărtura nefiind socotită atunci câtuși de puțin primejdioasă, deși, drept vorbind, n-o putuseră găsi după ce cercetaseră cala atât de jos cât le îngăduia vremea destul de grea, corabia își continuă căutarea balenelor, iar marinarii lucrau la pompe la răstimpuri mari, fără prea multă osteneală; dar norocul nu veni; mai trecură zile, și nu numai că spărtura rămânea negăsită, ci apa se înmulțea simțitor. Într-atât, încât căpitanul, începând acum să se îngrijoreze, întinse toate velele și porni spre cel mai apropiat port din insule, ca să-și culce acolo corabia pe o parte și să-i repare corpul.”

„Deși avea înainte un drum deloc scurt, totuși, dacă norocul cel mai obișnuit i-ar fi fost prielnic, nu se temea deloc că nava i s-ar putea scufunda pe drum, fiindcă pompele lui erau dintre cele mai bune, iar cei treizeci și șase de oameni, schimbându-se cu rândul la ele, puteau lesne ține corabia golită de apă, chiar dacă apa pătrunsă prin spărtură s-ar fi îndoit. Într-adevăr, aproape tot drumul fiind însoțit de vânturi cât se poate de prielnice, «Town-Ho» ar fi ajuns aproape negreșit și fără primejdie, în portul ei, fără cea mai mică nenorocire, dacă n-ar fi fost tirania brutală a lui Radney, prim-secundul, un om din Martha’s Vineyard, și răzbunarea aprig stârnită a lui Steelkilt, un om al Lacurilor și un desperado din Buffalo.”

„«Om al Lacurilor! Buffalo! Rogu-te, ce-i un om al Lacurilor și unde se află Buffalo?» întrebă Don Sebastian, ridicându-se în hamacul său legănător, împletit din iarbă.”

„Pe țărmul răsăritean al lacului nostru Erie, Don; dar — vă rog să aveți bunăvoința — poate că veți auzi îndată mai multe despre toate acestea. Ei bine, domnilor, pe briguri cu vele pătrate și pe corăbii cu trei arbori, aproape tot atât de mari și de trainice ca oricare dintre cele ce au pornit vreodată din bătrânul dumneavoastră Callao către îndepărtata Manilla, acest om al Lacurilor, în inima Americii noastre, închisă între uscaturi, se hrănise totuși cu toate acele închipuiri de piraterie țărănească pe care lumea le leagă de oceanul deschis. Căci, în întregul lor, cu apele curgând dintr-unul într-altul, acele mărețe mări de apă dulce ale noastre — Erie, Ontario, Huron, Superior și Michigan — au întinderea unui ocean și multe dintre trăsăturile lui cele mai nobile; multe dintre feluritele neamuri și climate care-i mărginesc țărmurile. Cuprind arhipelaguri întregi de insule romantice, întocmai ca apele Polineziei; sunt în mare parte mărginite de două mari națiuni potrivnice, asemenea Atlanticului; oferă, dinspre răsărit, căi lungi pe apă spre numeroasele noastre colonii din teritorii, presărate de jur împrejurul malurilor; ici și colo, baterii de tunuri se încruntă asupra lor, ca și tunurile semețului Mackinaw, cocoțate ca niște capre pe stânci; au auzit tunetele flotelor în biruințe navale; din loc în loc, își lasă plajele barbarilor sălbatici, ale căror fețe vopsite în roșu fulgeră din wigwamurile lor de piei; pe leghe și leghe sunt flancate de păduri străvechi și nepătrunse, în care pinii descărnați stau ca șirurile strânse de regi din genealogiile gotice; aceleași păduri adăpostesc fiare de pradă africane și făpturi mătăsoase, ale căror blănuri, trimise peste hotare, îi îmbracă pe împărații tătari; oglindesc capitalele pavate Buffalo și Cleveland, ca și satele winnebago; poartă deopotrivă corabia negustorească cu întregul ei greement, crucișătorul înarmat al statului, vaporul și canoea de fag; sunt măturate de suflări ale lui Boreas, care frâng arborii, tot atât de cumplite ca oricare dintre cele ce biciuiesc valul sărat; știu ce înseamnă naufragiile, căci, departe de vederea uscatului, deși în mijlocul lui, au înecat nenumărate corăbii în miez de noapte, cu întregul lor echipaj țipând. Astfel, domnilor, deși om din inima uscatului, Steelkilt era născut și crescut de oceanul sălbatic; un marinar tot atât de cutezător ca oricare altul. Cât despre Radney, deși în pruncie se va fi culcat pe plaja singuratică din Nantucket, ca să sugă la sânul mării lui mame; deși mai târziu străbătuse îndelung Atlanticul nostru auster și Pacificul dumneavoastră contemplativ; totuși era tot atât de răzbunător și de gata să se ia la harță cu semenii ca marinarul din adâncul pădurilor, proaspăt sosit din latitudinile cuțitelor Bowie cu mânere din corn de cerb. Totuși, acest om din Nantucket avea și unele însușiri de om bun; iar acest om al Lacurilor era un marinar care, deși un soi de diavol, ar fi putut fi ținut multă vreme nevătămător și supus printr-o fermitate neînduplecată, îndulcită doar de acea omenie de rând care recunoaște în el un om și care i se cuvine până și celui mai umil sclav; astfel tratat, acest Steelkilt ar fi rămas multă vreme fără să facă rău și ascultător. Oricum, până atunci se dovedise așa; dar Radney era osândit și împins spre nebunie, iar Steelkilt — dar, domnilor, veți auzi.”

„Nu trecuse mai mult de o zi ori două, cel mult, de când își îndreptase prora spre portul insular, când apa din «Town-Ho» păru să sporească iar, dar numai atât încât să ceară un ceas sau ceva mai mult de lucru zilnic la pompe. Trebuie să știți că pe un ocean așezat și civilizat, ca Atlanticul nostru, de pildă, unii căpitani nu se sinchisesc prea mult dacă trebuie să pompeze apa de-a lungul întregii traversări; deși, într-o noapte liniștită și somnoroasă, dacă ofițerul de cart s-ar întâmpla să-și uite datoria în această privință, s-ar putea ca nici el, nici tovarășii săi de corabie să nu și-o mai amintească vreodată, întrucât toți ar aluneca încetișor spre fund. Nici pe mările singuratice și sălbatice aflate departe, spre apus de dumneavoastră, domnilor, nu-i cu totul neobișnuit ca navele să-și țină mânerele pompelor zăngănind în cor deplin chiar și de-a lungul unui drum destul de lung; adică, dacă acesta merge pe lângă un țărm lesne de ajuns sau dacă au la îndemână vreun alt adăpost cât de cât potrivit. Numai când o navă care ia apă se află într-un colț foarte îndepărtat al acelor mări, la o latitudine cu adevărat lipsită de uscat, căpitanul începe să se neliniștească puțin.”

„Cam așa stătuseră lucrurile cu «Town-Ho»; așa că, atunci când se văzu că apa sporea iarăși, câțiva dintre oamenii ei arătară, într-adevăr, o oarecare îngrijorare; mai ales Radney, prim-secundul. Porunci ca velele de sus să fie bine înălțate, scotele întinse din nou până la capăt, iar pânzele desfăcute cu totul în bătaia vântului. Acest Radney, cred eu, era tot atât de puțin laș și tot atât de puțin înclinat să se lase pradă vreunei neliniști nervoase pentru propria persoană ca orice făptură neînfricată și nechibzuită de pe uscat ori de pe mare pe care v-o puteți lesne închipui, domnilor. De aceea, când își trădă această grijă pentru siguranța corăbiei, unii marinari spuseră că pricina era numai faptul că avea și el o parte din ea. Așa că, în seara aceea, pe când lucrau la pompe, nu puține glume se șopteau cu vicleșug între ei pe seama acestui lucru, în vreme ce le curgea necontenit peste picioare apa limpede, unduitoare; limpede ca orice izvor de munte, domnilor, apa aceea, care, țâșnind din pompe, străbătea puntea și se vărsa în șuvoaie statornice prin sabordurile de scurgere de sub vânt.”

„După cum bine știți, nu-i deloc rar în lumea aceasta a noastră, cârmuită de convenții — pe apă ori altundeva — ca un om pus să poruncească semenilor săi, găsind printre ei pe cineva vădit mai presus decât el prin întreaga mândrie a bărbăției, să simtă îndată pentru acel om o silă și o amărăciune de nebiruit; și, dacă va avea prilejul, să dărâme turnul subalternului și să-l prefacă într-o grămăjoară de pulbere. Orice s-ar putea spune despre această închipuire a mea, domnilor, Steelkilt era, în orice caz, un animal înalt și nobil, cu un cap de roman și o barbă aurie, curgătoare, asemenea valtrapului cu ciucuri de pe armăsarul de luptă, pufnind pe nări, al ultimului dumneavoastră vicerege; și avea în el un creier, o inimă și un suflet, domnilor, care l-ar fi făcut pe Steelkilt un Carol cel Mare, dacă s-ar fi născut fiul tatălui lui Carol cel Mare. Dar Radney, prim-secundul, era urât ca un catâr; și tot atât de zdravăn, de încăpățânat, de răutăcios. Nu-l iubea pe Steelkilt, iar Steelkilt o știa.”

„Zărindu-l pe prim-secund că se apropie, pe când trudea la pompă împreună cu ceilalți, omul Lacurilor se prefăcu că nu-l bagă de seamă și, fără să se lase intimidat, își continuă glumele vesele.”

„«Așa, așa, flăcăii mei veseli, strașnică spărtură mai e asta; țineți careva o căniță și hai să gustăm. Pe Domnul, merită pusă în sticle! Vă spun eu, oameni buni, se duce pe copcă ce-a băgat bătrânul Rad în corabie! Mai bine și-ar tăia partea lui din corpul navei și ar remorca-o până acasă. Adevărul e, băieți, că peștele-spadă numai a început treaba; acum s-a întors cu o ceată de dulgheri de corăbii, pești-ferăstrău și pești-pilă și câte altele; și toată gașca lucrează de zor, taie și ciopârțește fundul; fac îmbunătățiri, pesemne. Dacă bătrânul Rad ar fi aici acum, i-aș spune să sară peste bord și să-i împrăștie. Îi dau averea peste cap, pot să-i spun eu. Dar e un suflet bătrân și nevinovat, Rad, și încă o frumusețe. Băieți, se zice că restul averii și l-a băgat în oglinzi. Mă întreb dacă i-ar da unui biet drac ca mine tiparul nasului său.»”

„«Blestemați să vă fie ochii! De ce se oprește pompa aia?» răcni Radney, prefăcându-se că nu auzise vorbele marinarilor. «Dați-i să tune!»”

„«Da, da, domnule», spuse Steelkilt, vesel ca un greier. «Cu viață, băieți, cu viață, acum!» Și pompa începu să zăngăne ca cincizeci de pompe de pompieri; oamenii își aruncară pălăriile din cap în avântul lor, și nu trecu mult până când se auzi acea gâfâială aparte a plămânilor care arată încordarea până la capăt a tuturor puterilor vieții.”

„Lăsând în cele din urmă pompa, împreună cu ceilalți din ceata lui, omul Lacurilor merse spre proră, gâfâind din greu, și se așeză pe vinci; cu fața roșie ca focul și ochii injectați, își ștergea sudoarea care-i șiroia pe frunte. Ce demon amăgitor l-o fi stăpânit atunci pe Radney, domnilor, de s-a legat de un asemenea om, în acea stare de înverșunare a trupului, nu știu; dar așa se întâmplă. Umblând pe punte cu pașii lui de nesuferit, prim-secundul îi porunci să ia o mătură și să măture scândurile, precum și o lopată, ca să înlăture niște necurățenii urât mirositoare, lăsate de un porc căruia i se îngăduia să umble slobod.”

„Măturatul punții unei corăbii aflate pe mare, domnilor, e o treabă gospodărească ce se face cu regularitate în fiecare seară, pe orice vreme, afară de vijeliile turbate; se știe că s-a făcut chiar și pe corăbii care tocmai se scufundau. Atât de neclintite sunt, domnilor, obiceiurile mării și atât de înnăscută e dragostea marinarilor pentru curățenie; unii dintre ei n-ar vrea să se înece fără să-și fi spălat mai întâi fața. Dar pe toate corăbiile treaba măturii le revine, din obicei străvechi, băieților, dacă sunt băieți la bord. Pe lângă aceasta, pe «Town-Ho», oamenii mai puternici fuseseră împărțiți în cete care se schimbau cu rândul la pompe; și, fiind cel mai vânjos marinar dintre toți, Steelkilt fusese pus, după rânduială, în fruntea uneia dintre cete; prin urmare, ar fi trebuit să fie scutit de orice mărunțiș care n-avea legătură cu îndatoririle cu adevărat marinărești, așa cum erau și tovarășii lui. Pomenesc toate aceste amănunte ca să înțelegeți întocmai cum stăteau lucrurile între cei doi oameni.”

„Dar mai era ceva: porunca privitoare la lopată avea aproape tot atât de limpede rostul de a-l împunge și a-l jigni pe Steelkilt ca și cum Radney l-ar fi scuipat în obraz. Orice om care a fost marinar pe o balenieră va înțelege asta; și toate acestea, și fără îndoială mult mai multe, omul Lacurilor le înțelese pe deplin când prim-secundul își rosti porunca. Dar, rămânând o clipă nemișcat și uitându-se țintă în ochiul răutăcios al prim-secundului, zări butoaiele de pulbere îngrămădite în el și fitilul arzând fără zgomot către ele; și, văzând toate acestea din instinct, acea stranie răbdare și nevrere de a ațâța patimi și mai adânci într-o făptură deja înfuriată — o împotrivire pe care, când o simt, o simt mai ales bărbații cu adevărat viteji, chiar și când sunt nedreptățiți —, acel simțământ fără nume, ca o nălucă, domnilor, îl cuprinse pe Steelkilt.”

„Așa că îi răspunse cu glasul lui obișnuit, numai puțin frânt de istovirea trupească în care se afla atunci, spunându-i că măturatul punții nu era treaba lui și că n-avea s-o facă. Apoi, fără să pomenească deloc lopata, arătă trei băieți care măturau de obicei; nefiind repartizați la pompe, ei făcuseră puțin ori nimic în toată ziua aceea. Radney îi răspunse cu o înjurătură și, în chipul cel mai tiranic și mai neobrăzat, își repetă fără nicio îngăduință porunca; în același timp, se apropia de omul Lacurilor, încă așezat, cu un ciocan greu de dogar ridicat în mână, pe care-l apucase de pe un butoi din apropiere.”

„Înfierbântat și iritat de truda lui spasmodică la pompe, cu toată acea primă pornire de răbdare fără nume, Steelkilt, asudat, abia putea îndura purtarea prim-secundului; dar, înăbușind totuși cumva vâlvătaia din el, rămase fără vorbă, încăpățânat, înrădăcinat pe locul său, până când, în cele din urmă, Radney, scos din fire, îi scutură ciocanul la câțiva țoli de față, poruncindu-i furios să facă ce-i spusese.”

„Steelkilt se ridică și, retrăgându-se încet în jurul vinciului, urmărit pas cu pas de prim-secund cu ciocanul lui amenințător, își repetă răspicat hotărârea de a nu se supune. Văzând însă că răbdarea lui n-avea nici cel mai mic efect, printr-un semn cumplit și de nespus al mâinii răsucite îl preveni pe omul acela smintit și orbit să se dea înapoi; dar în zadar. Și astfel cei doi înconjurară încet vinciul o dată; atunci, hotărând în cele din urmă să nu se mai retragă și socotind că răbdase atât cât îi îngăduia firea, omul Lacurilor se opri pe capacele gurilor de magazie și îi vorbi astfel ofițerului:”

„«Domnule Radney, nu mă voi supune. Luați ciocanul acela din fața mea ori păziți-vă.» Dar prim-secundul predestinat, apropiindu-se și mai mult de locul în care omul Lacurilor rămăsese neclintit, îi scutură acum ciocanul greu la un țol de dinți, înșirând totodată o mulțime de blesteme de neîndurat. Fără să se retragă nici a mia parte dintr-un țol, străpungându-l în ochi cu pumnalul neclintit al privirii, Steelkilt își strânse mâna dreaptă în pumn în spatele lui și, trăgând-o încet înapoi, îi spuse prigonitorului său că, dacă ciocanul avea să-i atingă fie și ușor obrazul, el, Steelkilt, avea să-l omoare. Dar, domnilor, zeii îl însemnaseră pe nebun pentru măcel. Îndată ciocanul atinse obrazul; în clipa următoare, falca de jos a prim-secundului fu înfundată în cap; căzu pe capacul gurii de magazie, împroșcând sânge ca o balenă.”

„Înainte ca strigătul să ajungă spre pupă, Steelkilt scutura una dintre parâmele de susținere dinspre pupă care urcau sus, de tot, spre locul unde doi tovarăși ai lui făceau de veghe în vârful arborilor. Amândoi erau oameni ai Canalului.”

„«Oameni ai Canalului!» strigă Don Pedro. «Am văzut multe baleniere în porturile noastre, dar n-am auzit niciodată de oamenii dumitale ai Canalului. Iartă-mă: cine și ce sunt?»”

„«Oamenii Canalului, Don, sunt barcagiii de pe marele nostru Canal Erie. Trebuie să fi auzit de el.»”

„«Nu, señor; pe aceste meleaguri moștenite de la străbuni, toropite, calde și peste măsură de leneșe, știm prea puține despre vigurosul dumitale Nord.»”

„«Da? Atunci, Don, mai umpleți-mi cupa. Chicha dumneavoastră e foarte bună; și, înainte de a merge mai departe, vă voi spune ce fel de oameni sunt acești oameni ai Canalului; asemenea lămuriri pot arunca o lumină piezișă asupra poveștii mele.»”

„Pe trei sute șaizeci de mile, domnilor, de-a curmezișul întregului stat New York; prin numeroase orașe populate și sate foarte înfloritoare; prin mlaștini lungi, posomorâte, nelocuite și câmpii bogate, cultivate, fără seamăn de roditoare; pe lângă sala de biliard și cârciumă; prin sfânta sfintelor a marilor păduri; pe arcuri romane, deasupra râurilor indienilor; prin soare și umbră; pe lângă inimi fericite ori frânte; prin toată larga felurime de peisaje potrivnice a acelor nobile ținuturi de pe Mohawk; și mai ales pe lângă șiruri de capele albe ca zăpada, ale căror turle stau aproape ca niște pietre de măsurat milele, curge un șuvoi neîntrerupt de viață coruptă ca la Veneția și adesea fără de lege. Acolo e adevăratul dumneavoastră ashanti, domnilor; acolo urlă păgânii dumneavoastră; acolo unde-i găsiți mereu, în vecinătatea dumneavoastră; sub umbra lung întinsă a bisericilor și la adăpostul lor tihnit și ocrotitor. Căci, printr-o ciudată fatalitate, așa cum se spune adesea despre pirații dumneavoastră din marile orașe că-și așază mereu tabăra în jurul palatelor de justiție, tot astfel păcătoșii, domnilor, prisosesc mai ales în vecinătatea locurilor celor mai sfinte.”

„«Nu-i un călugăr cel care trece pe-acolo?» spuse Don Pedro, privind în jos, spre piața plină de lume, cu o îngrijorare poznașă.”

„«Norocul prietenului nostru de la miazănoapte că Inchiziția doamnei Isabella slăbește la Lima», râse Don Sebastian. «Urmează, señor.»”

„«O clipă! Iartă-mă!» strigă altul din cerc. «În numele nostru, al tuturor celor din Lima, vreau numai să-ți spun, domnule marinar, că n-am trecut nicidecum cu vederea delicatețea dumitale de a nu pune Lima de astăzi în locul îndepărtatei Veneții în comparația dumitale despre corupție. O, nu te înclina și nu te arăta mirat; cunoști proverbul de pe tot țărmul acesta: ‘Corupt ca Lima.’ Îți adeverește și spusele; biserici mai multe decât mese de biliard și veșnic deschise — și ‘Corupt ca Lima.’ Tot așa și Veneția; am fost acolo; sfânta cetate a binecuvântatului evanghelist, sfântul Marcu! Sfântul Dominic s-o curețe! Cupa dumitale! Mulțumesc: eu o umplu iar; acum, revarsă-ți dumneata iar povestea.»”

„Înfățișat fără înconjur în chiar îndeletnicirea lui, domnilor, omul Canalului ar fi un minunat erou de dramă, atât de îmbelșugat și de pitoresc e în ticăloșia lui. Ca Marc Antoniu, zile și zile plutește alene pe Nilul său cu maluri verzi și înflorite, dezmierdându-și în văzul tuturor Cleopatra cu obrajii roșii și pârguindu-și coapsa de caisă pe puntea însorită. Dar, pe uscat, toată această moliciune femeiască se spulberă. Înfățișarea de tâlhar cu care omul Canalului se fălește atât de mult; pălăria lui pleoștită, împodobită cu panglici vesele, îi vestesc trăsăturile mărețe. Spaima nevinovăției surâzătoare din satele prin care plutește, chipul lui oacheș și mersul semeț nu scapă nici în orașe de ocolul trecătorilor. Hoinărind odată pe chiar canalul lui, am primit ajutor de la unul dintre acești oameni ai Canalului; îi mulțumesc din inimă; aș vrea să nu fiu nerecunoscător; dar adesea una dintre însușirile de căpetenie care-l răscumpără pe omul dumneavoastră al violenței e că, uneori, are un braț tot atât de vânjos pentru a sprijini un străin sărac la strâmtoare ca pentru a-l jefui pe unul bogat. Într-un cuvânt, domnilor, sălbăticia acestei vieți de canal e dovedită cu prisosință de faptul că sălbatica noastră vânătoare de balene numără atâția dintre absolvenții ei cei mai desăvârșiți și că aproape niciun neam de oameni, afară de cei din Sydney, nu stârnește atâta neîncredere căpitanilor noștri de baleniere. Nici nu micșorează deloc ciudățenia acestui lucru faptul că, pentru multe mii de băieți și tineri de la țară, născuți de-a lungul lui, viața de încercare a Marelui Canal e singura trecere de la seceratul liniștit al unui lan creștin de grâne la brăzdarea fără frâu a apelor celor mai barbare mări.”

„«Înțeleg! Înțeleg!» izbucni Don Pedro, vărsându-și chicha pe volanele argintii. «N-ai nevoie să călătorești! Lumea e o singură Lima. Și eu care credeam că, în Nordul dumitale temperat, neamurile sunt reci și sfinte ca dealurile. Dar povestea.»”

„Rămăsesem, domnilor, la clipa în care omul Lacurilor scutura parâma de susținere dinspre pupă. Abia făcuse asta, când îl înconjurară cei trei secunzi de rang mai mic și cei patru harponieri, care-l îngrămădiră pe punte. Dar, alunecând pe frânghii ca niște comete aducătoare de nenorocire, cei doi oameni ai Canalului năvăliră în învălmășeală și încercară să-și smulgă omul de acolo, spre teugă. Alți marinari li se alăturară, și se iscă un vârtej încurcat; în vreme ce viteazul căpitan, stând la adăpost de orice primejdie, țopăia de colo-colo cu o țepușă pentru grăsimea balenelor, strigându-le ofițerilor să pună mâna pe blestematul acela de ticălos și să-l târască iute pe puntea de la pupă. Din când în când, se repezea până la marginea rotitoare a învălmășelii și, scormonind cu țepușa în miezul ei, încerca să-l scoată prin împunsături pe cel împotriva căruia își purta mânia. Dar Steelkilt și desperadoii lui erau prea tari pentru ei toți; izbutiră să ajungă pe puntea teugii, unde, răsucind în grabă trei ori patru butoaie mari și așezându-le în linie cu vinciul, acești parizieni ai mării se întăriră în spatele baricadei.”

„«Ieșiți de-acolo, piraților!» răcni căpitanul, amenințându-i acum cu câte un pistol în fiecare mână, aduse chiar atunci de steward. «Ieșiți de-acolo, ucigașilor!»”

„Steelkilt sări pe baricadă și, umblând în lungul ei, sfidă tot răul pe care-l puteau face pistoalele; dar îi dădu limpede de înțeles căpitanului că moartea lui, a lui Steelkilt, ar fi semnalul unei răzvrătiri ucigașe a tuturor oamenilor. Temându-se în inima lui că lucrul acesta ar putea fi prea adevărat, căpitanul se mai potoli puțin, dar tot le porunci răzvrătiților să se întoarcă numaidecât la datorie.”

„«Făgăduiți să nu vă atingeți de noi dacă ne întoarcem?» ceru căpetenia lor.”

„«La lucru! La lucru! Nu făgăduiesc nimic; la datorie! Vreți să scufundați corabia, lăsând lucrul într-o clipă ca asta? La lucru!» Și ridică din nou un pistol.”

„«Să scufundăm corabia?» strigă Steelkilt. «Da, las-o să se scufunde. Niciunul dintre noi nu se întoarce la lucru până nu jurați că nu ridicați împotriva noastră nici măcar un fir de frânghie. Ce spuneți, oameni buni?» Se întoarse spre tovarășii lui. Un strigăt aprig de încuviințare fu răspunsul lor.”

„Omul Lacurilor umbla acum de-a lungul baricadei, cu ochii mereu la căpitan, aruncând vorbe ca acestea: «Nu-i vina noastră; n-am vrut noi asta; i-am spus să-și ia ciocanul din fața mea; era treaba băieților; ar fi putut să mă cunoască până acum; i-am spus să nu împungă bizonul; cred că mi-am rupt un deget aici, în falca lui blestemată; nu sunt jos, în teugă, cuțitele acelea de mărunțit grăsimea, oameni buni? Aveți grijă de manelele alea, voinicii mei. Căpitane, pe Dumnezeu, păziți-vă; spuneți numai vorba; nu fiți prost; uitați totul; suntem gata să ne întoarcem la lucru; purtați-vă omenește cu noi și suntem oamenii dumneavoastră; dar nu ne lăsăm biciuiți.»”

„«La lucru! Nu făgăduiesc nimic, la lucru, vă spun!»”

„«Ascultați bine», strigă omul Lacurilor, întinzându-și brațul spre el, «suntem câțiva aici, și eu sunt unul dintre ei, care ne-am îmbarcat pentru această croazieră, înțelegeți; după cum bine știți, domnule, putem cere să fim lăsați să plecăm de îndată ce cade ancora; așa că nu vrem gâlceavă; nu-i în folosul nostru; vrem să fim pașnici; suntem gata să muncim, dar nu ne lăsăm biciuiți.»”

„«La lucru!» răcni căpitanul.”

„Steelkilt privi o clipă în jur, apoi spuse: «Iată cum stăm, căpitane: decât să vă omorâm și să fim spânzurați pentru un ticălos atât de amărât, n-o să ridicăm mâna împotriva dumneavoastră decât dacă ne atacați; dar, până nu spuneți vorba că nu ne biciuiți, nu facem nici cât o mișcare de mână.»”

„«Atunci jos, în teugă, jos cu voi; vă țin acolo până vi se acrește. Jos, am spus.»”

„«Coborâm?» strigă căpetenia către oamenii săi. Cei mai mulți se împotriviră; dar, în cele din urmă, ascultându-l pe Steelkilt, coborâră înaintea lui în vizuina lor întunecată, dispărând cu mârâituri, ca urșii într-o peșteră.”

„Tocmai când capul descoperit al omului Lacurilor ajunse la nivelul scândurilor, căpitanul și ceata lui săriră baricada și, trăgând repede capacul culisant al bocaportului, își proptiră cu toții mâinile pe el și strigară stewardului să aducă lacătul greu de alamă de la intrarea spre cabine. Apoi, deschizând puțin capacul, căpitanul șopti ceva prin crăpătură, îl închise și răsuci cheia, încuindu-i pe toți zece; pe punte rămăseseră vreo douăzeci ori mai mulți, care până atunci stătuseră neutri.”

„Toată noaptea, toți ofițerii ținură un cart treaz, la proră și la pupă, mai ales în jurul bocaportului teugii și al gurii de magazie din față; pe aici se temeau că răzvrătiții ar putea ieși, spărgând peretele despărțitor de dedesubt. Dar ceasurile întunericului trecură în pace; oamenii care rămăseseră la datorie trudeau din greu la pompe, al căror clinchet și zăngănit răsunau din când în când, posomorât, prin corabie, în noaptea pustie.”

„La răsărit, căpitanul merse spre proră și, bătând în punte, îi chemă pe prizonieri la lucru; dar ei refuzară cu un urlet. Le coborî atunci apă și aruncă după ea vreo două mâini de pesmeți; apoi, răsucind din nou cheia și băgând-o în buzunar, se întoarse pe puntea de la pupă. Așa se petrecu de două ori pe zi, vreme de trei zile; dar, în dimineața celei de-a patra, când li se adresă obișnuita chemare, se auziră o ceartă încurcată, apoi o încăierare; și, deodată, patru oameni țâșniră din teugă, spunând că erau gata să se întoarcă la lucru. Aerul închis și împuțit, hrana care-i lăsa să moară de foame, împreună, poate, cu o oarecare teamă de pedeapsa ce avea să vină, îi siliseră să se predea fără condiții. Îmbărbătat de aceasta, căpitanul își repetă cererea către ceilalți, dar Steelkilt îi strigă de jos, cu o cumplită aluzie, să înceteze cu trăncăneala și să se ducă acolo unde-i era locul. În dimineața celei de-a cincea zile, alți trei răzvrătiți se smulseră din brațele deznădăjduite care încercau să-i țină jos și izbucniră la aer. Mai rămăseseră numai trei.”

„«Mai bine v-ați apuca acum de lucru, nu?» spuse căpitanul cu o batjocură fără inimă.”

„«Încuiați-ne iar, vreți?» strigă Steelkilt.”

„«O! Negreșit», spuse căpitanul, și cheia făcu clic.”

„În clipa aceea, domnilor, înfuriat de părăsirea celor șapte foști tovarăși, înțepat de glasul batjocoritor care i se adresase ultima oară și înnebunit de lunga îngropare într-un loc negru ca măruntaiele deznădejdii; atunci le propuse Steelkilt celor doi oameni ai Canalului, până atunci, pe cât se părea, de-un gând cu el, să dea buzna din ascunzătoarea lor la următoarea chemare a garnizoanei și, înarmați cu ascuțitele lor cuțite de mărunțit grăsimea — unelte lungi, grele, în formă de semilună, cu câte un mâner la fiecare capăt —, să ucidă tot ce le ieșea în cale, de la bompres până la parapetul pupei; și, dacă le-ar fi fost cu putință, prin orice diavolie a deznădejdii, să pună mâna pe corabie. În ce-l privea, avea s-o facă, spuse el, fie că i se alăturau, fie că nu. Aceea avea să fie ultima noapte petrecută în vizuină. Dar planul nu întâmpină nicio împotrivire din partea celorlalți doi; jurară că erau gata de asta sau de orice altă nebunie, de orice, într-un cuvânt, afară de predare. Mai mult, fiecare stărui să fie primul om ajuns pe punte când venea clipa năvalei. Căpetenia se împotrivi însă cu aceeași înverșunare, păstrându-și întâietatea; cu atât mai mult cu cât niciunul dintre cei doi tovarăși nu voia să-i cedeze celuilalt; iar amândoi nu puteau fi cei dintâi, fiindcă scara nu îngăduia să treacă decât câte un om. Și aici, domnilor, trebuie să iasă la iveală mișelia acestor nemernici.”

„Auzind planul turbat al căpeteniei, fiecare, în sufletul său aparte, dăduse deodată, se pare, peste aceeași trădare: să fie cel dintâi care izbucnea afară, ca să fie primul dintre cei trei, deși ultimul dintre cei zece, care se preda; și astfel să-și asigure oricât de mică șansă de iertare i-ar fi putut aduce o asemenea purtare. Dar când Steelkilt își arătă hotărârea de a-i conduce până la capăt, ei își amestecară cumva, printr-o subtilă chimie a ticăloșiei, trădările până atunci ascunse; și, când căpetenia lor ațipi, își deschiseră sufletele unul altuia în trei fraze; și-l legară pe cel adormit cu sfori, și-i puseră căluș din sfori; și strigară după căpitan la miezul nopții.”

„Crezând că se pregătește o crimă și adulmecând sângele în întuneric, el și toți secunzii și harponierii lui înarmați se repeziră spre teugă. În câteva minute bocaportul fu deschis, iar căpetenia, legată de mâini și de picioare, dar încă zbătându-se, fu împinsă afară, la aer, de perfizii ei aliați, care își cerură îndată cinstea de a fi prins un om pe deplin gata de omor. Dar toți trei fură înșfăcați de guler și târâți pe punte ca niște vite moarte; și, alături unul de altul, fură ridicați și legați în sarturile artimonului, ca trei sferturi de vită tăiată, și acolo rămaseră agățați până dimineața. «Blestemați să fiți», strigă căpitanul, umblând încoace și încolo în fața lor, «nici vulturii nu s-ar atinge de voi, ticăloșilor!»”

„La răsărit îi chemă pe toți oamenii; și, despărțindu-i pe cei care se răzvrătiseră de cei care nu luaseră parte la răzmeriță, le spuse celor dintâi că avea mare chef să-i biciuiască pe toți, pe rând — la urma urmei, credea că avea s-o facă — se cuvenea s-o facă — dreptatea o cerea; dar, deocamdată, ținând seama că se predaseră la timp, avea să-i lase să plece cu o mustrare, pe care le-o și dădu, în graiul de toate zilele.”

„«Dar cât despre voi, stârvuri de ticăloși», se întoarse el spre cei trei din greement, «pe voi am de gând să vă toc pentru cazanele de topit untura»; și, apucând o frânghie, o abătu cu toată puterea peste spinările celor doi trădători, până când nu mai urlară, ci își lăsară capetele fără vlagă într-o parte, cum sunt zugrăviți cei doi tâlhari răstigniți.”

„«Mi-am scrântit încheietura cu voi!» strigă în cele din urmă. «Dar a mai rămas frânghie destulă pentru tine, cocoșelul meu frumos, care n-ai vrut să te dai bătut. Scoateți-i călușul din gură și să auzim ce are de spus în apărarea lui.»”

„O clipă, răzvrătitul istovit își mișcă tremurând fălcile înțepenite, apoi, răsucindu-și cu durere capul, spuse cu un fel de șuierat: «Asta am de spus — și țineți bine minte —, dacă mă biciuiți, vă omor!»”

„«Așa spui? Atunci uite cum mă sperii» — și căpitanul își trase înapoi mâna cu frânghia, ca să lovească.”

„«Mai bine nu», șuieră omul Lacurilor.”

„«Dar trebuie» — și frânghia fu din nou trasă înapoi pentru lovitură.”

„Aici Steelkilt șuieră ceva ce nu putu auzi nimeni, afară de căpitan; iar acesta, spre uimirea tuturor, se trase înapoi, străbătu repede puntea de două ori ori de trei ori și apoi, aruncând deodată frânghia, spuse: «N-o fac — dați-i drumul — tăiați-i legăturile: auziți?»”

„Dar, în vreme ce secunzii de rang mai mic se grăbeau să împlinească porunca, un om palid, cu capul bandajat, îi opri: Radney, prim-secundul. De când primise lovitura, zăcuse în cușeta lui; dar în dimineața aceea, auzind zarva de pe punte, se târâse afară și până atunci privise întreaga scenă. Într-o asemenea stare îi era gura, încât abia putea vorbi; dar, bolborosind ceva despre faptul că el însuși era gata și în stare să facă ceea ce căpitanul nu îndrăznea să încerce, smulse frânghia și înaintă spre dușmanul său cu brațele legate.”

„«Sunteți un laș!» șuieră omul Lacurilor.”

„«Sunt, dar ia de-aici.» Prim-secundul era tocmai gata să lovească, când un alt șuierat îi opri brațul ridicat. Șovăi; și apoi, fără să mai șovăie, își ținu vorba, în ciuda amenințării lui Steelkilt, oricare ar fi fost ea. Cei trei fură apoi coborâți, tăindu-li-se legăturile, toți oamenii fură trimiși la lucru, iar pompele de fier, mânuite cu îndârjire de marinarii posaci, zăngăniră ca înainte.”

„Chiar după lăsarea întunericului, în aceeași zi, când unul dintre carturi se retrăsese sub punte, se auzi o zarvă în teugă; și cei doi trădători, tremurând, alergară sus și asediară ușa cabinei, spunând că nu îndrăzneau să stea cu echipajul. Rugămințile, palmele și loviturile cu piciorul nu-i putură împinge înapoi, așa că, la cererea lor, fură trimiși jos, în partea îngustă a calei de la pupă, spre mântuire. Totuși, la ceilalți nu mai reapăru niciun semn de răzvrătire. Dimpotrivă, părea că, mai ales la îndemnul lui Steelkilt, hotărâseră să păstreze cea mai strictă pace, să asculte toate poruncile până la capăt și, când corabia ajungea în port, s-o părăsească cu toții. Dar, ca să grăbească pe cât puteau sfârșitul călătoriei, căzură cu toții de acord asupra încă unui lucru: să nu strige că au văzut balene, dacă s-ar fi zărit vreuna. Căci, în ciuda spărturii și a tuturor celorlalte primejdii, «Town-Ho» își ținea încă veghetorii în vârful arborilor, iar căpitanul ei era tot atât de gata să coboare bărcile după un pește în clipa aceea ca în ziua când nava lui ajunsese întâia oară pe locul de vânătoare; iar Radney, prim-secundul, era la fel de gata să-și schimbe cușeta cu o barcă și, cu gura lui bandajată, să încerce să pună călușul morții în falca vie a balenei.”

„Dar, deși omul Lacurilor îi înduplecase pe marinari să adopte acest soi de nepăsare în purtarea lor, își păstră taina — cel puțin până când se sfârși totul — în privința răzbunării lui proprii și numai a lui asupra omului care-l înțepase în ventriculele inimii. Făcea parte din cartul lui Radney, prim-secundul; și, ca și cum omul acela orbit ar fi căutat să străbată mai mult de jumătate din drum în întâmpinarea osândei sale, după scena din greement, stărui, împotriva sfatului răspicat al căpitanului, să-și reia conducerea cartului de noapte. Pe această împrejurare și pe încă una ori două, Steelkilt își întemeie cu rânduială planul răzbunării.”

„Noaptea, Radney avea un obicei nemarinăresc: ședea pe parapetul punții de la pupă și își rezema brațul de copastia bărcii ridicate acolo, puțin mai sus decât bordul corăbiei. Se știa bine că în această poziție ațipea uneori. Între barcă și corabie era un gol destul de mare, iar dedesubt, în acel gol, se afla marea. Steelkilt își socoti timpul și află că următorul lui schimb la cârmă avea să vină la două dimineața, în a treia zi de la aceea în care fusese trădat. În răgazul său, în carturile libere petrecute jos, folosi răstimpul ca să împletească ceva cu multă grijă.”

„«Ce faci acolo?» întrebă un tovarăș de corabie.”

„«Ce crezi? Cu ce seamănă?»”

„«Cu o curelușă pentru sacul tău; dar mi se pare cam ciudată.»”

„«Da, cam ciudățică», spuse omul Lacurilor, ținând-o înaintea lui, cu brațul întins. «Dar cred că o să fie bună. Camarade, n-am destulă sfoară; ai tu?»”

„Dar în teugă nu mai era sfoară.”

„«Atunci trebuie să iau de la bătrânul Rad»; și se ridică să meargă spre pupă.”

„«Doar nu vrei să te duci să-i cerșești lui!» spuse un marinar.”

„«De ce nu? Crezi că n-o să-mi facă un serviciu, când până la urmă e ca să se ajute pe el însuși, camarade?» Și, ducându-se la prim-secund, îl privi liniștit și îi ceru niște sfoară ca să-și cârpească hamacul. I se dădu; nici sfoara, nici curelușa nu mai fură văzute; dar, în noaptea următoare, o bilă de fier, strâns învelită într-o plasă, se rostogoli pe jumătate din buzunarul hainei scurte a omului Lacurilor, pe când el o îndesa în hamac ca să-i țină loc de pernă. Peste douăzeci și patru de ore avea să vină schimbul lui la cârma tăcută — aproape de omul care obișnuia să ațipească deasupra mormântului mereu gata săpat la îndemâna marinarului —, acel ceas fatal încă urma să vină; și, în sufletul lui Steelkilt, care hotăra soarta dinainte, prim-secundul era deja un cadavru țeapăn și întins, cu fruntea zdrobită.”

„Dar, domnilor, un prost îl scăpă pe cel ce avea să fie ucigaș de fapta sângeroasă pe care o plănuise. Și totuși avu parte de o răzbunare deplină, fără să fie el răzbunătorul. Căci, printr-o misterioasă fatalitate, însuși Cerul păru să se amestece și să ia din mâinile lui în ale sale fapta osânditoare pe care ar fi săvârșit-o.”

„Tocmai între ivirea zorilor și răsăritul soarelui, în dimineața celei de-a doua zile, pe când spălau punțile, un neghiob din Tenerife, care scotea apă stând pe platforma sarturilor arborelui mare, strigă deodată: «Uite-o cum se rostogolește! Uite-o cum se rostogolește! Isuse, ce balenă!» Era Moby Dick.”

„«Moby Dick!» strigă Don Sebastian. «Sfinte Dominic! Domnule marinar, dar balenele au botezuri? Pe cine numești Moby Dick?»”

„«Un monstru foarte alb, vestit și cât se poate de ucigător, nemuritor, Don; dar asta ar fi o poveste prea lungă.»”

„«Cum? Cum?» strigară toți tinerii spanioli, înghesuindu-se.”

„«Nu, donilor, donilor — nu, nu! Nu pot s-o povestesc acum. Lăsați-mă să ies puțin mai la aer, domnilor.»”

„«Chicha! Chicha!» strigă Don Pedro. «Vigurosul nostru prieten pare să leșine; umpleți-i paharul gol!»”

„Nu-i nevoie, domnilor; o clipă și urmez. Ei bine, domnilor, zărind atât de neașteptat balena ca zăpada la cincizeci de yarzi de corabie — uitând învoiala dintre oamenii echipajului —, în tulburarea clipei, omul din Tenerife își înălțase din instinct și fără voie glasul pentru a vesti monstrul, deși acesta fusese văzut limpede de ceva vreme din cele trei vârfuri posace ale arborilor. Acum totul era frenezie. «Balena Albă! Balena Albă!» strigau căpitanul, secunzii și harponierii, care, fără să se lase opriți de zvonurile înfricoșătoare, ardeau cu toții de dorința să prindă un pește atât de vestit și de prețios; în vreme ce echipajul îndârjit privea pieziș și blestema frumusețea înspăimântătoare a uriașei mase lăptoase, care, luminată de un soare scânteietor la orizont, se mișca și sclipea ca un opal viu în marea albastră a dimineții. Domnilor, o fatalitate stranie străbate întregul curs al acestor întâmplări, ca și cum ar fi fost într-adevăr desenat pe hartă înainte ca lumea însăși să fi fost cartografiată. Răzvrătitul era vâslașul de proră al prim-secundului și, când erau prinși de un pește, era datoria lui să șadă lângă acesta, în vreme ce Radney stătea cu lancea în picioare la proră, și să tragă ori să slăbească parâma, la poruncă. Mai mult, când cele patru bărci fură coborâte, a prim-secundului porni cea dintâi; și nimeni nu urla de bucurie mai aprig decât Steelkilt, încordându-se la vâsla lui. După un tras zdravăn la vâsle, harponierul lor prinse balena, iar Radney sări la proră, cu sulița în mână. În barcă era întotdeauna un om furios, se pare. Acum, din gura bandajată, striga să-l suie pe creștetul spinării balenei. Fără nicio împotrivire, vâslașul său de proră îl trase tot mai aproape, tot mai aproape, printr-o spumă orbitoare care amesteca două albețe; până când, deodată, barca izbi ca de o muchie scufundată și, răsturnându-se într-o parte, îl vărsă afară pe prim-secundul în picioare. În aceeași clipă, pe când el cădea pe spinarea lunecoasă a balenei, barca se îndreptă și fu azvârlită într-o parte de val, în vreme ce Radney fu aruncat în mare pe celălalt flanc al balenei. Înotă prin stropi și, o clipă, se zări nedeslușit prin vălul lor, căutând cu disperare să se îndepărteze de ochiul lui Moby Dick. Dar balena se răsuci năvalnic, stârnind un vârtej neașteptat; prinse înotătorul între fălci; și, ridicându-se sus cu el, se aruncă iar cu capul înainte și se scufundă.”

„Între timp, chiar de la prima izbitură a fundului bărcii, omul Lacurilor slăbise parâma, ca să se lase înapoi din vârtej; privind liniștit, își gândea gândurile lui. Dar o smucitură bruscă și cumplită a bărcii în jos îi aduse numaidecât cuțitul la parâmă. O tăie; și balena fu liberă. Totuși, la oarecare depărtare, Moby Dick se ridică din nou, cu câteva zdrențe din cămașa roșie de lână a lui Radney prinse între dinții care-l nimiciseră. Toate cele patru bărci porniră iar în urmărire; dar balena le scăpă și, în cele din urmă, dispăru cu totul.”

„La vreme bună, «Town-Ho» ajunse în portul ei: un loc sălbatic, singuratic, în care nu trăia nicio făptură civilizată. Acolo, în frunte cu omul Lacurilor, toți marinarii de rând, afară de cinci ori șase, dezertară cu bună știință printre palmieri; în cele din urmă, după cum se află, punând mâna pe o mare canoe dublă de război a sălbaticilor și pornind cu pânze spre un alt port.”

„Oamenii corăbiei rămânând numai o mână, căpitanul le ceru insularilor să-l ajute la truda de a culca nava pe o parte pentru a-i astupa spărtura. Dar micul grup de albi fu silit să vegheze atât de necontenit asupra aliaților lor primejdioși, zi și noapte, iar munca îndurată fu atât de grea, încât, atunci când corabia fu iar gata de mare, erau atât de slăbiți, încât căpitanul nu îndrăzni să plece cu ei pe o navă atât de greu de mânuit. După ce se sfătui cu ofițerii, ancoră corabia cât mai departe de țărm; încărcă și scoase în poziție de tragere cele două tunuri de la proră; stivui muschetele pe dunetă; și, prevenindu-i pe insulari să nu se apropie de corabie dacă țineau la viața lor, luă un om cu el și, întinzând vela celei mai bune bărci de vânătoare, porni drept cu vântul din pupă spre Tahiti, aflată la cinci sute de mile, ca să-și întărească echipajul.”

„În a patra zi de navigație cu pânze, se zări o canoe mare, care părea să fi oprit la o insulă joasă de corali. El cârmi departe de ea; dar ambarcația sălbaticilor se îndreptă spre el, și în curând glasul lui Steelkilt îi strigă să oprească, potrivindu-și vela, altminteri avea să-l bage sub apă. Căpitanul îndreptă un pistol spre el. Cu câte un picior pe fiecare proră a canoelor de război prinse laolaltă, omul Lacurilor râse disprețuitor de el; îl încredință că, dacă pistolul avea să facă fie și un clic din mecanism, îl îngropa în clăbuci și spumă.”

„«Ce vrei de la mine?» strigă căpitanul.”

„«Încotro mergeți? Și pentru ce mergeți?» ceru Steelkilt. «Fără minciuni.»”

„«Merg la Tahiti după mai mulți oameni.»”

„«Foarte bine. Lăsați-mă să vin o clipă la bord; vin cu pace.» Cu aceste cuvinte, sări din canoe, înotă până la barcă și, cățărându-se peste copastie, se opri față în față cu căpitanul.”

„«Încrucișați-vă brațele, domnule; lăsați-vă capul pe spate. Acum repetați după mine: ‘De îndată ce Steelkilt mă părăsește, jur să trag barca aceasta pe insula aceea de acolo și să rămân acolo șase zile. Dacă n-o fac, să mă lovească trăsnetele!’»”

„«Strașnic școlar», râse omul Lacurilor. «Adios, señor!» Și, sărind în mare, înotă înapoi la tovarășii săi.”

„Urmărind barca până când fu bine trasă pe plajă și târâtă până la rădăcinile cocotierilor, Steelkilt ridică din nou vela și ajunse la vreme la Tahiti, propria lui destinație. Acolo norocul îi fu prieten; două corăbii se pregăteau să plece spre Franța și aveau, printr-o întâmplare providențială, nevoie tocmai de numărul de oameni în fruntea cărora se afla marinarul. Se îmbarcară; și astfel îl lăsară pentru totdeauna în urmă pe fostul lor căpitan, dacă acesta ar fi avut vreun gând să le ceară socoteală în fața legii.”

„La vreo zece zile după plecarea corăbiilor franceze, sosi barca de vânătoare, iar căpitanul fu silit să angajeze câțiva dintre tahitienii mai civilizați, care aveau o oarecare deprindere cu marea. Închiriind o mică goeletă a băștinașilor, se întoarse cu ei la corabia lui; și, găsind totul în bună rânduială acolo, își reluă cutreierările după balene.”

„Unde se află acum Steelkilt, domnilor, nimeni nu știe; dar, pe insula Nantucket, văduva lui Radney se întoarce încă spre marea care nu vrea să-și dea morții înapoi; vede încă în vis cumplita balenă albă care l-a nimicit.” * * * *

„«Ai isprăvit?» spuse Don Sebastian, liniștit.”

„«Am isprăvit, Don.»”

„«Atunci te rog stăruitor să-mi spui dacă, după cea mai bună încredințare a dumitale, povestea aceasta e, în esență, chiar adevărată? E atât de minunată, dincolo de orice măsură! Ai aflat-o dintr-un izvor neîndoielnic? Îngăduie-mă dacă par să stărui prea mult.»”

„«Îngăduie-ne și pe noi toți, domnule marinar; căci cu toții ne alăturăm rugăminții lui Don Sebastian», strigară cei din cerc, cu un interes nespus.”

„«Se află un exemplar al Sfintelor Evanghelii în Hanul Auriu, domnilor?»”

„«Nu», spuse Don Sebastian; «dar cunosc în apropiere un preot vrednic, care-mi va face rost de unul îndată. Mă duc după el; dar ai chibzuit bine? Lucrul acesta poate deveni prea serios.»”

„«Veți avea bunătatea să-l aduceți și pe preot, Don?»”

„«Deși acum nu mai sunt auto-da-fé la Lima», spuse unul dintre cei din cerc altuia, «mă tem că prietenul nostru marinar riscă să aibă de-a face cu arhiepiscopia. Să ne retragem mai departe din lumina lunii. Nu văd de ce e nevoie de asta.»”

„«Iertați-mă că alerg după dumneavoastră, Don Sebastian; dar vă mai pot ruga să aveți grijă să luați Evangheliile în formatul cel mai mare pe care-l puteți găsi?»”

*****

„«Acesta este preotul; vă aduce Evangheliile», spuse Don Sebastian, grav, întorcându-se cu un bărbat înalt și solemn.”

„«Dați-mi voie să-mi scot pălăria. Acum, venerabile preot, mai aproape de lumină și țineți Sfânta Carte înaintea mea, ca s-o pot atinge.»”

„«Așa să-mi ajute Cerul, și pe onoarea mea, povestea pe care v-am spus-o, domnilor, este adevărată în esența și în marile ei întâmplări. Știu că e adevărată; s-a petrecut pe globul acesta; am călcat pe corabie; i-am cunoscut echipajul; l-am văzut pe Steelkilt și am vorbit cu el după moartea lui Radney.»”

Note

[9] Vechiul strigăt al vânătorilor de balene, la întâia zărire a unei balene din vârful arborelui, folosit încă de ei când vânează vestita țestoasă din Gallipagos.