Pălăria
Și acum, când, la timpul și locul potrivit, după o croazieră pregătitoare atât de lungă și de întinsă, Ahab — după ce măturase toate celelalte ape de vânătoare — părea să-și fi mânat dușmanul într-un țarc al oceanului, ca să-l poată ucide acolo cu mai multă siguranță; acum, când se afla foarte aproape de însăși latitudinea și longitudinea unde-i fusese pricinuită rana chinuitoare; acum, când vorbise cu o corabie care chiar cu o zi înainte îl întâlnise într-adevăr pe Moby Dick; și acum, când toate întâlnirile lui succesive cu felurite corăbii, prin contrastele lor, se uneau în a arăta nepăsarea demonică cu care Balena Albă își sfâșia vânătorii, fie că păcătuiau, fie că se păcătuise împotriva lor; acum se ascundea ceva în ochii bătrânului, ceva la care sufletele slabe abia puteau îndura să privească. Așa cum steaua polară, care nu apune, își păstrează privirea pătrunzătoare, neclintită, din centru, de-a lungul întregii nopți arctice de șase luni, tot astfel țelul lui Ahab strălucea acum neabătut asupra miezului de noapte neîntrerupt al echipajului mohorât. Îi stăpânea într-atât, încât toate presimțirile, îndoielile, neliniștile și temerile lor erau silite să se ascundă sub sufletele lor și să nu scoată niciun lăstar, nicio frunză.
Și în acest răstimp prevestitor pieri orice umor, silit ori firesc. Stubb nu mai încerca să stârnească un zâmbet; Starbuck nu mai încerca să înăbușe unul. Deopotrivă, bucuria și durerea, speranța și frica păreau măcinate în cea mai fină pulbere și, pentru o vreme, prefăcute în praf în piua încleștată a sufletului de fier al lui Ahab. Ca niște mașini, se mișcau muți pe punte, știind mereu că ochiul despotic al bătrânului îi urmărea.
Dar, dacă l-ai fi cercetat adânc în ceasurile lui mai tainice și mai intime, când credea că numai o singură privire stă asupra lui, ai fi văzut atunci că, așa cum ochii lui Ahab îi înfricoșau pe cei ai echipajului, privirea nepătrunsului pars îi înfricoșa pe ai lui; ori, cel puțin, îi tulbura uneori, cumva, într-un chip sălbatic. O asemenea ciudățenie sporită, alunecătoare, începea acum să-l învăluie pe slabul Fedallah; îl scuturau asemenea fiori neîncetați, încât oamenii îl priveau îndoielnic, pe jumătate nesiguri, după cum părea, dacă era într-adevăr o substanță muritoare ori o umbră tremurătoare aruncată pe punte de trupul unei ființe nevăzute. Și umbra aceea plutea mereu acolo. Căci nici măcar noaptea nu se știa cu certitudine că Fedallah ar fi dormit vreodată ori ar fi coborât sub punte. Stătea nemișcat ore întregi; dar nu ședea și nici nu se rezema niciodată; ochii lui palizi, dar uimitori spuneau limpede: noi doi, paznicii, nu ne odihnim niciodată.
Nici marinarii nu puteau acum să pășească pe punte, la nicio vreme, ziua ori noaptea, fără să-l găsească pe Ahab înaintea lor: fie stând în gaura pentru piciorul lui, fie măsurând întocmai scândurile între două hotare neabătute — arborele mare și artimonul; ori îl vedeau stând în tambuchiul cabinei, cu piciorul lui viu înaintat pe punte, ca și cum urma să pășească, cu pălăria trasă greu peste ochi; astfel încât, oricât de nemișcat ar fi stat, oricâte zile și nopți s-ar fi adunat fără să se legene în hamac, sub pălăria aceea lăsată pe ochi nu puteau desluși fără greș dacă, totuși, ochii îi erau uneori într-adevăr închiși ori dacă încă îi cerceta cu luare-aminte; nu conta că stătea așa în tambuchi o oră întreagă fără întrerupere și umezeala nopții, neluată în seamă, se aduna în mărgele de rouă pe haina și pălăria acelea parcă cioplite în piatră. Hainele pe care le uda noaptea, soarele zilei următoare le usca pe el; și astfel, zi după zi și noapte după noapte, nu mai cobora sub scânduri; orice-i trebuia din cabină, trimitea să-i fie adus.
Mânca în același aer liber; adică cele numai două mese ale lui — micul dejun și prânzul: de cină nu se atingea niciodată; nici nu-și secera barba, care creștea întunecată, toată noduroasă, ca rădăcinile scoase din pământ ale unor copaci doborâți de vânt, ce încă mai cresc fără rost din tulpina dezgolită, deși verdeața de sus a pierit. Dar, deși întreaga lui viață devenise acum un singur cart pe punte și deși cartul mistic al parsului era tot atât de neîntrerupt ca al lui, cei doi nu păreau să-și vorbească vreodată — de la un om la altul — decât atunci când, la răstimpuri lungi, vreo chestiune trecătoare și neînsemnată o făcea necesar. Deși o vrajă atât de puternică părea să-i unească în taină pe amândoi, la vedere, pentru echipajul încremenit de teamă, păreau despărțiți ca doi poli. Dacă ziua se întâmpla să schimbe un cuvânt, noaptea erau amândoi muți în privința oricărui schimb de vorbe, fie și cât de mic. Uneori stăteau ore nesfârșite departe unul de altul în lumina stelelor, fără un singur strigăt — Ahab în tambuchi, parsul lângă arborele mare —, dar privindu-se mereu țintă; ca și cum Ahab își vedea în pars umbra aruncată înaintea lui, iar parsul își vedea în Ahab substanța părăsită.
Și totuși, cumva, Ahab — în ființa lui proprie, așa cum li se arăta poruncitor subordonaților, zilnic, în fiecare ceas și în fiecare clipă — părea un stăpân de sine stătător; parsul, numai sclavul lui. Și iarăși, amândoi păreau înjugați împreună și mânați de un tiran nevăzut: umbra slabă alături de coasta solidă. Căci, orice-ar fi fost parsul acesta, Ahab cel solid era numai coastă și chilă.
La prima, cea mai slabă licărire a zorilor, glasul lui de fier se auzea dinspre pupă: „Oameni la vârfurile catargelor!”; și toată ziua, până după apus și după amurg, același glas se auzea în fiecare ceas, când bătea clopotul timonierului: „Ce vedeți? — Cu ochii-n patru! Cu ochii-n patru!”
Dar, când trecură trei sau patru zile de la întâlnirea cu „Rachel”, care-și căuta copiii, și încă nu se zărise niciun jet, bătrânul monomaniac părea să se îndoiască de credința echipajului său, cel puțin a aproape tuturor, în afară de harponierii păgâni; părea chiar să se întrebe dacă Stubb și Flask nu s-ar fi făcut de bunăvoie că nu văd priveliștea pe care o căuta. Dar, dacă bănuielile acestea erau într-adevăr ale lui, se ferea cu înțelepciune să le rostească, oricât ar fi părut că faptele lui le lasă să se ghicească.
„Am s-o văd eu însumi primul, balena”, spuse. „Da! Ahab trebuie să aibă dublonul!” Și cu mâinile lui își făcu un cuib împletit în coș din ochiuri de parâmă; trimise un om sus cu un scripete cu o singură rolă, să-l prindă de vârful arborelui mare, apoi luă cele două capete ale parâmei trecute prin scripete și coborâte pe punte; legând unul de coșul său, pregăti o cavilă pentru celălalt capăt, ca să-l fixeze la parapet. După aceasta, cu acel capăt încă în mână și stând lângă cavilă, își plimbă privirea peste echipaj, de la unul la altul; o opri îndelung asupra lui Daggoo, Queequeg și Tashtego, dar îl ocoli pe Fedallah; apoi, ațintind-o, fermă și încrezătoare, asupra secundului, spuse: „Ia parâma, domnule — o încredințez mâinilor dumitale, Starbuck.” Apoi, așezându-se în coș, le porunci să-l ridice în cuibul său; Starbuck fu cel care fixă până la urmă parâma, și apoi rămase lângă ea. Și astfel, cu o mână încolăcită în jurul arboretului de zburător, Ahab privea marea mile și mile în depărtare — înainte, înapoi, într-o parte și-n cealaltă —, în cercul larg deschis vederii de la o asemenea înălțime.
Când lucrează cu mâinile undeva sus, într-un loc aproape izolat al greementului, unde se întâmplă să nu aibă sprijin pentru picioare, marinarul de pe mare este ridicat până acolo și ținut de parâmă; în asemenea împrejurări, capătul ei fixat pe punte este întotdeauna dat în grija strictă a unui singur om, care îl păzește anume. Căci, într-un asemenea hățiș de greement mobil, ale cărui felurite legături din arboradă nu pot fi întotdeauna deslușite fără greș după ceea ce se vede de pe punte, și când capetele de pe punte ale acestor parâme sunt desfăcute din legături la fiecare câteva minute, ar fi doar o nenorocire firească dacă, fără un paznic necontenit, marinarul ridicat sus ar fi lăsat liber prin vreo neglijență a echipajului și s-ar prăvăli în mare. Așadar, felul în care procedase Ahab nu era neobișnuit; singurul lucru ciudat părea să fie că Starbuck, aproape singurul om care cutezase vreodată să i se împotrivească într-un fel cât de cât hotărât — și unul dintre aceia de a căror credință la pândă păruse să se îndoiască întrucâtva —, tocmai acest om fusese ales să-l păzească; își dădea de bunăvoie întreaga viață în mâinile cuiva în care, altfel, nu se încredea.
Acum, prima oară când Ahab stătu cocoțat sus, înainte să fi trecut zece minute de când era acolo, unul dintre șoimii de mare sălbatici, cu ciocul roșu, care zboară atât de adesea supărător de aproape de vârfurile catargelor balenierelor, ocupate de oameni, în aceste latitudini, începu să se rotească țipând în jurul capului lui, într-un labirint de cercuri atât de iuți, că nu le puteai urmări. Apoi țâșni drept în sus, la o mie de picioare în aer; apoi coborî în spirală și începu iar să se învârtească în jurul capului lui.
Dar, cu privirea ațintită asupra orizontului încețoșat și depărtat, Ahab părea să nu observe pasărea sălbatică; și, de fapt, nici altcineva n-ar fi luat-o prea mult în seamă, întâmplarea nefiind neobișnuită; numai că acum și ochiul aproape cel mai nepăsător părea să vadă un soi de înțeles viclean în aproape orice priveliște.
„Pălăria, pălăria dumneavoastră, domnule!” strigă deodată marinarul sicilian, care, aflat la pândă în vârful artimonului, stătea chiar în spatele lui Ahab, deși ceva mai jos decât el, și despărțit de el printr-o adâncă prăpastie de aer.
Dar aripa neagră era deja în fața ochilor bătrânului, ciocul lung și încovoiat, la capul lui: cu un țipăt, șoimul negru țâșni departe cu prada.
Un vultur zbură de trei ori în jurul capului lui Tarquin, luându-i pălăria ca s-o pună la loc; iar atunci Tanaquil, soția lui, spuse că Tarquin avea să fie rege al Romei. Dar numai fiindcă pălăria fusese pusă la loc se socoti bun semnul acela. Pălăria lui Ahab nu-i fu niciodată înapoiată; șoimul sălbatic zbură mai departe și tot mai departe cu ea, mult înaintea prorei; și în cele din urmă dispăru, în vreme ce din punctul unde dispăruse se desluși slab o pată neagră, minusculă, căzând de la înălțimea aceea uriașă în mare.