Îmbarcarea
Era aproape ora șase, dar abia se iviseră zorii cenușii și cețoși când ne apropiarăm de debarcader.
— Văd niște marinari care aleargă înaintea noastră, dacă nu mă înșală privirea, îi zisei lui Queequeg. Nu pot fi doar umbre; cred că nava pleacă la răsăritul soarelui. Hai!
— Stai! strigă o voce; omul care vorbise se apropie în aceeași clipă din spatele nostru, ne puse câte o mână pe umăr, apoi se strecură între noi și rămase aplecat puțin înainte, în lumina nesigură a zorilor, cercetându-ne ciudat când pe Queequeg, când pe mine. Era Elijah.
— Vă îmbarcați?
— Ia mâinile de pe noi, zisei.
— Tu ascultat la mine, zise Queequeg, scuturându-se. Pleacă!
— Atunci nu vă îmbarcați?
— Ba da, răspunsei, dar ce te privește pe tine? Știi, domnule Elijah, că mi se pare că ești cam obraznic?
— Nu, nu, nu, nu știam asta, zise Elijah, plimbându-și agale și cu mirare privirile de neînțeles când spre mine, când spre Queequeg.
— Elijah, zisei, ne-ai face un hatâr mie și prietenului meu dacă te-ai retrage. Plecăm spre Oceanul Indian și Oceanul Pacific și am prefera să nu ne mai reții.
— Plecați, ai? Vă-ntoarceți până la micul dejun?
— E smintit, Queequeg, zisei. Hai să mergem.
— Măi! strigă Elijah, care rămăsese pe loc, chemându-ne după ce ne îndepărtarăm câțiva pași.
— Nu-i da atenție, zisei. Queequeg, hai să mergem.
Dar se apropie iar de noi pe furiș și, punându-mi brusc mâna pe umăr, zise:
— Ați văzut ceva ce părea să fie niște oameni îndreptându-se spre corabia aceea mai devreme?
Izbit de această întrebare atât de simplă și concretă, răspunsei:
— Da, mi s-a părut că văd vreo patru sau cinci oameni, dar lumina era prea slabă ca să pot fi sigur.
— Foarte slabă, foarte slabă, zise Elijah. Bună dimineața!
Îl lăsarăm în urmă din nou, dar el veni din nou pe nesimțite după noi și, atingându-mi iar umărul, zise:
— Vedeți dacă dați de ei acum, da?
— De cine să dăm?
— Bună dimineața, bună dimineața! repetă el și se îndepărtă din nou. Ah! Voiam să vă avertizez în legătură cu… dar lăsați, lăsați, totuna e, și totul rămâne în familie; ciupește gerul în dimineața asta, ai? La revedere. Nu cred că o să vă mai văd prea curând, decât dacă o fi în fața Marelui Juriu.
Cu aceste cuvinte bezmetice, plecă în sfârșit, lăsându-mă, pentru moment, nu puțin uimit de neobrăzarea sa smintită.
Când urcarăm în cele din urmă pe „Pequod”, găsirăm totul cufundat într-o tăcere adâncă; nu mișca niciun suflet. Intrarea în cabină era încuiată pe dinăuntru, toate tambuchiurile erau închise și îngrămădite cu colaci de parâme pentru greement. Înaintând spre teugă, găsirăm deschis capacul glisant al gurii de acces. Cum se vedea o lumină, coborârăm și nu găsirăm decât un bătrân lucrător la greement, înfășurat într-o scurtă marinărească zdrențuită. Se întinsese cât era de lung pe două cufere, cu fața în jos, cuprinsă între brațele încrucișate. Dormea buștean.
— Marinarii aceia pe care i-am văzut, Queequeg, unde s-or fi dus? întrebai, uitându-mă cu îndoială la omul adormit.
Se pare însă că, pe când eram pe debarcader, Queequeg nu observase deloc ceea ce pomeneam acum și aș fi socotit că mă înșelaseră ochii dacă nu mi-ar fi pus Elijah întrebarea aceea altminteri de neînțeles. Dar îmi înăbușii gândul acesta și, uitându-mă iar la adormit, îi sugerai lui Queequeg în glumă că poate ar fi mai bine să priveghem mortul și îl îndemnai să se așeze cum se cuvenea. El puse mâna pe dosul adormitului, ca și când ar fi verificat dacă e destul de moale, apoi, fără a se mai codi, se așeză acolo liniștit.
— Vai de mine! Queequeg, nu sta acolo! zisei.
— Oh, bine locșor, zise Queequeg, așa la mine în țară, nu face rău la față.
— Față? zisei. Asta numești tu față? Foarte binevoitoare față, ce să zic! Dar ce greu respiră, se opintește; dă-te jos, Queequeg, ești greu, îi turtești bietului om fața. Dă-te jos, Queequeg! Uite, o să te scuture el de-acolo în curând. Mă mir că nu se trezește.
Queequeg se dădu la o parte, se așeză chiar dincolo de capul adormitului și își aprinse pipa-toporișcă. Eu mă așezai la picioare. Treceam pipa de la unul la altul peste trupul adormit. Între timp, pe când îi puneam întrebări, Queequeg îmi dădu de înțeles, în vorba lui greoaie, că, în țara lui, fiindcă nu aveau niciun fel de divane sau canapele, regele, căpeteniile și oamenii de seamă în general aveau obiceiul de a îngrășa câțiva oameni din păturile de jos și de a-i folosi drept divane. Ca să ai casa mobilată confortabil în acest fel, trebuia doar să cumperi vreo opt sau zece leneși și să-i întinzi pe lângă stâlpi și prin alcovuri. Erau de mare folos și în plimbări, fiind chiar mai buni decât scaunele de grădină care se transformă în bastoane; la nevoie, o căpetenie își chema sluga și îi cerea să se facă divan sub un copac cu ramuri larg întinse, poate într-un loc umed și mlăștinos.
Pe când îmi povestea acestea, de fiecare dată când primea pipa-toporișcă de la mine, o agita cu partea tăioasă deasupra capului adormitului.
— Pentru ce faci asta, Queequeg?
— Foarte simplu omorât; oh, foarte simplu!
Își depăna mai departe niște amintiri sălbatice despre pipa-toporișcă, care, după cum se părea, prin cele două întrebuințări ale sale le zdrobise capetele dușmanilor și îi alinase lui sufletul, când ne atrase deodată atenția lucrătorul adormit. Fumul gros umpluse acum cu totul încăperea strâmtă și începuse să-și facă efectul asupra lui. Respira înăbușit; apoi păru să-l supere ceva în nas; se întoarse o dată sau de două ori, se ridică în capul oaselor și își frecă ochii.
— Măi! suflă el în cele din urmă. Cine sunteți voi, ăștia care fumați?
— Oameni angajați pe navă, răspunsei. Când pleacă?
— Așa deci, v-ați îmbarcat, ai? Pleacă azi. Căpitanul a urcat la bord încă de aseară.
— Care căpitan? Ahab?
— Care altul?
Mă pregăteam să-l mai întreb câte ceva despre Ahab, când auzirăm un zgomot venind de pe punte.
— Iaca! Starbuck s-a pus pe treabă, zise lucrătorul. E un prim ofițer tare vioi, aista; un om bun și cu frica lui Dumnezeu. Dar acum toată lumea-i în picioare, trebuie să mă apuc și eu de lucru.
Și zicând acestea urcă pe punte, iar noi îl urmarăm.
Acum soarele răsărise de-a binelea. Nu mai dură mult și începură să sosească marinarii, câte doi sau câte trei. Lucrătorii la greement se puseră în mișcare, ofițerii aveau mult de lucru, iar câțiva oameni de la țărm se îndeletniceau să aducă la bord ultimele lucruri de tot felul. Între timp, căpitanul Ahab rămase nevăzut în sanctuarul cabinei sale.