Albatrosul
La sud-est de Cap, în largul depărtatelor insule Crozet, un bun loc de vânătoare pentru vânătorii de balene propriu-zise, se ivi în față o corabie cu pânze, pe numele ei „Goney” (Albatrosul). Pe când se apropia încet, de pe înaltul meu loc de veghe din vârful arborelui mic puteam privi bine acea priveliște atât de deosebită pentru un începător în pescăriile oceanului îndepărtat — o balenieră în larg, plecată de mult de acasă.
De parcă valurile ar fi fost piuari, corabia era albită ca scheletul unei morse eșuate pe țărm. De-a lungul bordurilor, această înfățișare spectrală era brăzdată de lungi șiroaie de rugină roșiatică, în vreme ce toată arborada și tot greementul ei erau ca ramurile groase ale unor copaci îmblăniți de chiciură. Numai velele de jos erau întinse. Sălbatică priveliște era să-i vezi pe veghetorii cu bărbi lungi din vârful celor trei catarge. Păreau îmbrăcați în piei de fiare, atât de rupte și peticite erau veșmintele care supraviețuiseră aproape patru ani de drum pe mare. Stând în cercuri de fier bătute în cuie de catarg, se clătinau și se legănau deasupra unei mări fără fund; și, deși, când corabia lunecă încet chiar pe sub pupa noastră, noi, cei șase oameni din văzduh, ajunserăm atât de aproape unii de alții, încât aproape că am fi putut sări din vârfurile catargelor uneia în ale celeilalte, totuși acei pescari cu înfățișare dezolată, privindu-ne blând în trecere, nu le spuseră niciun cuvânt veghetorilor noștri, în vreme ce de jos se auzea strigătul de pe puntea de la pupă.
— Hei, corabie! Ați văzut Balena Albă?
Dar, tocmai când căpitanul corăbiei străine, aplecat peste parapetele palide, își ducea portavocea la gură, aceasta îi căzu cumva din mână în mare; și, cum vântul se întețea acum cu putere, în zadar se străduia să se facă auzit fără ea. Între timp, corabia lui sporea mereu depărtarea dintre noi. În vreme ce marinarii de pe „Pequod” arătau, în felurite chipuri tăcute, că luaseră aminte la această întâmplare rău prevestitoare, petrecută chiar la întâia simplă pomenire a numelui Balenei Albe către o altă corabie, Ahab se opri o clipă; aproape părea că ar fi coborât o barcă spre a urca la bordul corăbiei străine, dacă vântul amenințător nu l-ar fi împiedicat. Dar, folosindu-se de poziția lui din vânt, apucă iar portavocea și, știind după înfățișare că vasul străin era din Nantucket și avea să se întoarcă în curând acasă, strigă tare: „Hei, voi de-acolo! Aici e «Pequod», plecată în jurul lumii! Spuneți-le să adreseze toate scrisorile de-acum înainte Oceanului Pacific! Și peste trei ani pe vremea asta, dacă nu sunt acasă, spuneți-le să le adreseze la —”
În clipa aceea, cele două siaje tocmai se încrucișaseră, și îndată, potrivit ciudatelor lor obiceiuri, bancuri de peștișori neprimejdioși, care de câteva zile înotaseră liniștiți pe lângă noi, țâșniră deoparte cu înotătoare ce păreau să tremure și se rânduiră de la proră la pupă de-a lungul bordurilor corăbiei străine. Deși, în necontenitele lui călătorii, Ahab trebuie să mai fi văzut adesea o asemenea priveliște, totuși, pentru orice om stăpânit de o singură manie, cele mai mărunte nimicuri capătă, după capriciu, înțelesuri.
— Înotați departe de mine, ai? murmură Ahab, privind peste bord în apă. Puțin lucru părea să fie în cuvintele acestea, dar tonul lor purta mai multă tristețe adâncă, neputincioasă, decât arătase vreodată până atunci bătrânul smintit. Dar, întorcându-se spre cârmaci, care până atunci ținuse corabia în vânt ca să-i micșoreze înaintarea, strigă cu vechiul său glas de leu: „Cârma în vânt! Ține-o cu vântul din pupă, în jurul lumii!”
În jurul lumii! Mult e în sunetul acesta care să trezească simțăminte de mândrie; dar încotro te duce toată această înconjurare a lumii? Doar prin primejdii fără număr, la însuși punctul de unde am pornit, unde cei pe care i-am lăsat în urmă, la adăpost, se aflau tot timpul înaintea noastră.
De-ar fi lumea aceasta o câmpie fără sfârșit și, plutind spre răsărit, am putea atinge veșnic noi depărtări și descoperi priveliști mai dulci și mai stranii decât orice Ciclade ori Insule ale Regelui Solomon, atunci călătoria ar cuprinde o făgăduință. Dar în urmărirea acelor mistere îndepărtate pe care le visăm, ori în goana chinuită după acea nălucă demonică ce, cândva, înoată înaintea tuturor inimilor omenești; când gonim după asemenea lucruri pe acest glob rotund, ele ori ne duc mai departe prin labirinturi sterpe, ori ne lasă înghițiți de ape la jumătatea drumului.