Instalația de topire
Pe lângă bărcile ridicate, o balenieră americană se deosebește la înfățișare prin instalația ei de topire. Ea înfățișează ciudata anomalie a îmbinării celei mai trainice zidării cu stejarul și cânepa în alcătuirea corăbiei întregi. E ca și cum un cuptor de cărămizi ar fi fost strămutat din câmp deschis pe scândurile ei.
Instalația de topire este așezată între trinchet și arborele mare, în partea cea mai încăpătoare a punții. Grinzile de dedesubt au o tărie deosebită, potrivită să susțină greutatea unei mase aproape compacte de cărămidă și mortar, de vreo zece picioare pe opt și cinci în înălțime. Temelia nu străpunge puntea, dar zidăria este prinsă zdravăn de suprafață cu colțari grei de fier, care o întăresc din toate părțile și o înșurubează în grinzi. Pe laturi este îmbrăcată în lemn, iar deasupra o acoperă cu totul un capac mare, înclinat și ferecat cu șipci. Dând capacul la o parte, dezvelim marile cazane de topire, două la număr, fiecare cu o capacitate de câteva butoaie. Când nu sunt folosite, sunt ținute neobișnuit de curate. Uneori se lustruiesc cu steatit și nisip, până strălucesc pe dinăuntru ca niște boluri de argint pentru punci. În carturile de noapte, unii marinari bătrâni și cinici se târăsc în ele și se încolăcesc acolo pentru un pui de somn. Când le lustruiesc — câte un om în fiecare cazan, unul lângă altul —, se fac multe mărturisiri de taină peste buzele de fier. E și un loc pentru adânci meditații matematice. În cazanul de topire din stânga al lui „Pequod”, pe când steatitul se învârtea cu sârg în jurul meu, mă izbi întâia oară, pe ocolite, faptul vrednic de luare-aminte că, în geometrie, toate corpurile care alunecă de-a lungul cicloidei, steatitul meu, de pildă, coboară din orice punct în exact același timp.
Când înlăturăm apărătoarea de lemn din fața instalației de topire, se dezvelește zidăria acelei laturi, străpunsă de cele două guri de fier ale cuptoarelor, chiar sub cazane. Aceste guri sunt înzestrate cu uși grele de fier. Căldura aprigă a focului este împiedicată să se transmită punții printr-un rezervor puțin adânc, întins sub întreaga suprafață cuprinsă de instalație. Printr-o pâlnie înfiptă în spate, rezervorul este mereu umplut cu apă, tot atât de repede pe cât se evaporă. Nu sunt coșuri pe dinafară; ele se deschid de-a dreptul din peretele din spate. Și aici să ne întoarcem o clipă în urmă.
Era cam ora nouă seara când instalația de topire a lui „Pequod” fu pusă întâia oară în lucru în această călătorie. Lui Stubb îi revenea să supravegheze treaba.
„Totul e gata acolo? Jos capacul, atunci, și porniți-o. Tu, bucătarule, aprinde cuptoarele.” Era o treabă ușoară, căci dulgherul își îndesase talașul în cuptor pe tot parcursul drumului. Se cuvine să spunem aici că, într-o călătorie la balene, primul foc din instalația de topire trebuie hrănit o vreme cu lemne. După aceea nu se mai folosesc lemne, decât ca să aprindă repede combustibilul de căpetenie. Într-un cuvânt, după topire, untura crocantă și zbârcită, numită acum resturi ori jumări, încă mai păstrează mult din însușirile ei grase. Aceste jumări hrănesc flăcările. Ca un martir pletoric în flăcări, ori ca un mizantrop ce se mistuie pe sine, odată aprinsă, balena își dă singură combustibilul și arde cu propriul trup. De și-ar mistui și fumul! Căci fumul ei e îngrozitor de tras în piept, și trebuie să-l tragi în piept; și nu numai atât, ci trebuie să trăiești în el o vreme. Are un miros de negrăit, sălbatic, hindus, cum s-ar putea ascunde în preajma rugurilor funerare. Miroase ca aripa stângă a Zilei Judecății; este un argument pentru iad.
La miezul nopții, instalația era în plină lucrare. Scăpaserăm de hoit; pânzele fuseseră desfăcute; vântul se întărea; întunericul sălbatic al oceanului era adânc. Dar întunericul acela era lins și înghițit de flăcările aprige care țâșneau, în răstimpuri, în furci din canalele pline de funingine și luminau toate parâmele înalte din greement, ca vestitul foc grecesc. Corabia arzândă gonea înainte, ca și cum ar fi fost însărcinată fără cruțare cu vreo faptă de răzbunare. Tot așa, brigurile încărcate cu smoală și pucioasă ale îndrăznețului hidriot Canaris, ieșind din porturile lor la miezul nopții, cu foi largi de flacără drept pânze, se năpusteau asupra fregatelor turcești și le înfășurau în incendii.
Capacul, dat la o parte de pe instalație, alcătuia acum o vatră lată în fața ei. Pe aceasta stăteau făpturile din Tartar ale harponierilor păgâni, întotdeauna fochiștii balenierei. Cu prăjini uriașe cu dinți aruncau bulgări șuierători de untură în cazanele încinse, ori ațâțau focurile de dedesubt, până când flăcările de șarpe țâșneau încolăcindu-se pe uși, ca să-i apuce de picioare. Fumul se rostogolea în grămezi posomorâte. La fiecare tangaj al corăbiei răspundea un tangaj al unturii clocotinde, care părea numai nerăbdare să le sară în față. În dreptul gurii instalației, pe latura cealaltă a vetrei largi de lemn, se afla vinciul. Acesta slujea drept canapea marină. Aici se tolăneau cei de cart, când nu aveau altă treabă, uitându-se în văpaia roșie a focului, până ce simțeau că li se pârlesc ochii în cap. Trăsăturile lor oacheșe, acum toate mânjite de fum și sudoare, bărbile încâlcite și, în contrast, strălucirea barbară a dinților, toate se arătau straniu în luminările capricioase ale instalației. Pe când își istoriseau unii altora aventurile lor nelegiuite, poveștile lor de groază spuse în vorbe vesele; pe când râsul lor necivilizat țâșnea în furci din ei, ca flăcările din cuptor; pe când, înaintea lor, harponierii gesticulau sălbatic, încoace și încolo, cu furcile lor uriașe cu dinți și cu polonicele; pe când vântul urla mai departe și marea sălta, iar corabia gemea și se cufunda, și totuși își arunca neabătut iadul roșu tot mai departe în negreala mării și a nopții, mestecând cu dispreț osul alb din gura ei și scuipând cu răutate în jur, în toate părțile; atunci „Pequod”, în goana ei, încărcată cu sălbatici și împovărată cu foc, arzând un cadavru și plonjând în acea negreală a întunericului, părea perechea materială a sufletului comandantului ei monoman.
Așa mi se părea, pe când stăteam la cârma ei și, ore îndelungate, călăuzeam în tăcere mersul acestei corăbii de foc pe mare. Învăluit eu însumi în întuneric în acel răstimp, cu atât mai bine vedeam roșeața, nebunia și grozăvia celorlalți. Privirea fără încetare a făpturilor diavolești din fața mea, țopăind jumătate în fum și jumătate în foc, născu la urmă vedenii înrudite în sufletul meu, de îndată ce începui să mă las în voia acelei somnolențe de neînțeles care mă cuprindea întotdeauna la cârma de la miezul nopții.
Dar în noaptea aceea, mai ales, mi se întâmplă un lucru straniu, rămas de atunci neexplicat. Tresărind dintr-un scurt somn în picioare, îmi dădui îngrozit seama că ceva nu era în regulă, cu primejdie de moarte. Bara cârmei din os de falcă mă izbi în coasta sprijinită de ea; în urechi îmi suna zumzetul scăzut al pânzelor care abia începeau să bată în vânt; credeam că ochii îmi erau deschiși; eram pe jumătate conștient că-mi duceam degetele la pleoape și le depărtam mecanic și mai mult. Dar, în ciuda tuturor acestora, nu vedeam nicio busolă înaintea mea după care să cârmesc; deși parcă trecuse doar un minut de când îi urmăream roza la lumina statornică a felinarului din cutia busolei. Înaintea mea nu părea să fie nimic decât o beznă de jais, făcută înspăimântătoare din când în când de fulgere de roșeață. Mai presus de toate era simțământul că lucrul acela iute, în goană, pe care stăteam nu se îndrepta atât spre vreun liman dinainte, cât fugea de toate limanurile din urmă. Mă cuprinse o simțire cruntă, năucă, parcă de moarte. Convulsiv, mâinile îmi apucară bara cârmei, dar cu închipuirea smintită că bara era cumva, printr-un fel de vrajă, întoarsă pe dos. Dumnezeul meu! Ce e cu mine? îmi spuneam. Iată! În scurtul meu somn mă întorsesem și stăteam cu fața spre pupa corăbiei, cu spatele la prora ei și la busolă. Într-o clipă mă răsucii înapoi, tocmai la timp ca să împiedic nava să sară în vânt și, foarte probabil, să se răstoarne. Ce bucurie și câtă recunoștință, scăpat de această halucinație nefirească a nopții și de fatala primejdie de a lua vântul pe fața de sub vânt a pânzelor!
Nu te uita prea îndelung în fața focului, o, omule! Nu visa niciodată cu mâna pe cârmă! Nu întoarce spatele busolei; primește cel dintâi semn al barei cârmei care te împunge; nu crede focul făcut de om, când roșeața lui face toate lucrurile să pară înspăimântătoare. Mâine, în soarele firesc, cerurile vor fi luminoase; pe cei care luceau ca diavolii în flăcările înfurcite, dimineața îi va arăta într-o cu totul altă lumină, măcar mai blândă; soarele slăvit, de aur, voios, singurul felinar adevărat — toate celelalte sunt mincinoase!
Totuși, soarele nu ascunde Mlaștina Posomorâtă a Virginiei, nici blestemata Campagna a Romei, nici larga Sahara, nici toate milioanele de mile de pustietăți și dureri de sub lună. Soarele nu ascunde oceanul, care e partea întunecată a acestui pământ și care e două treimi din acest pământ. Prin urmare, omul muritor care are în el mai multă bucurie decât durere, acel om muritor nu poate fi adevărat — neadevărat ori neîmplinit. La fel și cu cărțile. Cel mai adevărat dintre toți oamenii a fost Omul Durerilor, iar cea mai adevărată dintre toate cărțile este cea a lui Solomon, și Ecleziastul este oțelul fin bătut al durerii. „Totul e deșertăciune.” TOTUL. Această lume îndărătnică nu a prins încă înțelepciunea necreștinului Solomon. Dar cel care ocolește spitalele și închisorile și pășește iute când străbate cimitire, care ar vorbi mai degrabă despre opere decât despre iad; care-i numește pe Cowper, Young, Pascal, Rousseau niște bieți draci, oameni bolnavi cu toții; și care, de-a lungul unei vieți fără griji, se jură pe Rabelais, socotindu-l strașnic de înțelept și, prin urmare, voios — acela nu e potrivit să se așeze pe lespezile mormintelor și să spargă țărâna verde și jilavă cu Solomon, minunat și de nepătruns.
Dar chiar Solomon spune: „omul care se abate de la calea înțelegerii va rămâne” (adică și în timpul vieții) „în adunarea celor morți”. Nu te da, așadar, pe mâna focului, ca nu cumva să te întoarcă pe dos, să te amorțească; așa cum, o vreme, mi-a făcut mie. Este o înțelepciune care e durere; dar este o durere care e nebunie. Și în unele suflete e un vultur de Catskill, care poate deopotrivă să se cufunde în cele mai negre defilee și să se avânte iarăși din ele, până se face nevăzut în întinderile însorite. Și chiar dacă zboară pentru vecie înăuntrul defileului, acel defileu e în munți; astfel că, și în cel mai jos plonjon al său, vulturul de munte e tot mai sus decât alte păsări de pe câmpie, chiar dacă ele se înalță.