Lumânările
Ținuturile cele mai calde nu fac decât să hrănească cei mai cruzi colți: tigrul din Bengal stă la pândă în crânguri înmiresmate, de-a pururi verzi. Cerurile cele mai strălucitoare nu fac decât să țină în coșul lor tunetele cele mai ucigătoare: splendida Cuba cunoaște tornade care n-au măturat niciodată blândele meleaguri nordice. Tot astfel, în aceste scânteietoare mări japoneze, marinarul întâlnește cea mai cumplită dintre toate furtunile, Taifunul. Uneori izbucnește din cerul acela fără nori ca o bombă ce explodează asupra unui oraș buimac și somnoros.
Către seara acelei zile, corăbiei „Pequod” îi fuseseră sfâșiate pânzele și, cu catargele goale, fusese lăsată să înfrunte un Taifun care o lovise drept din față. Când se lăsă întunericul, cerul și marea mugeau și se despicau de tunete, văpăind în fulgerele care dezvăluiau catargele avariate, cu zdrențe fluturând ici și colo, lăsate de întâia furie a furtunii pentru joaca ei de mai târziu.
Ținându-se de un sart, Starbuck stătea pe puntea de la pupă; la fiecare fulgerare privea în sus, să vadă ce nouă nenorocire se abătuse asupra încâlcitelor vergi și parâme de acolo; în vreme ce Stubb și Flask îi îndrumau pe oameni să ridice bărcile mai sus și să le lege mai zdravăn. Dar toată truda lor părea zadarnică. Deși ridicată până în vârful gruielor, barca de la pupă din bordul din vânt — a lui Ahab — nu scăpă. Un talaz mare, rostogolit, izbind sus în coasta înaltă a corăbiei care se clătina și se înclina, sparse fundul bărcii la pupă, apoi o lăsă iar, cu apa șiroind prin ea ca printr-un ciur.
„Proastă treabă, proastă treabă, domnule Starbuck!” spuse Stubb, privind stricăciunea, „dar marea tot cum vrea ea face. Stubb, unul, nu poate să se bată cu ea. Vedeți dumneavoastră, domnule Starbuck, un val își ia un avânt așa de lung înainte să sară: aleargă de jur împrejurul lumii, și abia atunci vine saltul! Pe când eu, tot avântul pe care mi-l pot lua ca să-i ies în întâmpinare e doar de-a curmezișul punții de aici. Dar nu-i nimic; totul e în joacă: așa zice cântecul cel vechi;” — (cântă.)
O! veselă-i furtuna,
Balena-i pusă pe șotii,
Din coadă fluturând întruna,—
Ce flăcău hazliu, zburdalnic, jucăuș, poznaș, glumeț și pus pe hocus-pocus e Oceanul, o!
Norii-n zdrențe se-avântă,
Doar flipul lui se-nspumă
Când mirodenii-amestecă,—
Ce flăcău hazliu, zburdalnic, jucăuș, poznaș, glumeț și pus pe hocus-pocus e Oceanul, o!
Tunetul corăbii despică,
Dar el din buze plescăie,
Din flip o gură-ncearcă,—
Ce flăcău hazliu, zburdalnic, jucăuș, poznaș, glumeț și pus pe hocus-pocus e Oceanul, o!
„Gata, Stubb!” strigă Starbuck, „lasă Taifunul să cânte și să-și strunească harpa aici, în greementul nostru; dar dacă ești un om viteaz, ai să taci.”
„Dar eu nu sunt un om viteaz; n-am zis niciodată că sunt un om viteaz; sunt un laș; și cânt ca să-mi țin firea. Și să vă spun cum stau lucrurile, domnule Starbuck: pe lumea asta nu-i alt chip să mă opriți din cântat decât să-mi tăiați gâtul. Iar după ce veți face asta, pun zece contra unu că vă cânt doxologia drept încheiere.”
„Smintitule! Privește prin ochii mei, dacă pe-ai tăi nu-i ai.”
„Cum! Cum poți vedea într-o noapte întunecată mai bine decât oricine altul, fie el și cât de prost?”
„Uite!” strigă Starbuck, apucându-l pe Stubb de umăr și arătând cu mâna spre partea din vânt a prorei, „nu bagi de seamă că vijelia vine dinspre răsărit, tocmai din direcția în care Ahab are să se ducă după Moby Dick? Tocmai direcția spre care a întors azi la amiază? Acum uită-te la barca lui de colo; unde s-a spart? La pupă, omule; acolo unde stă el de obicei — locul pe care se ține el s-a spart, omule! Acum sari peste bord și cântă înainte, dacă trebuie!”
„Nici pe jumătate nu te înțeleg: ce-i în vânt?”
„Da, da, ocolind Capul Bunei Speranțe e drumul cel mai scurt spre Nantucket”, începu deodată Starbuck să vorbească singur, fără să ia în seamă întrebarea lui Stubb. „Vijelia care ne izbește acum ca să ne spargă o putem preface într-un vânt prielnic, care să ne împingă spre casă. Acolo, în vânt, totul e întunericul pieirii; dar sub vânt, spre casă — văd că se luminează acolo; însă nu de la fulgere.”
În clipa aceea, într-unul dintre răstimpurile de beznă adâncă de după fulgerări, se auzi un glas lângă el; și aproape în aceeași clipă o salvă de tunete se rostogoli deasupra lor.
„Cine-i acolo?”
„Bătrânul Tunet!” spuse Ahab, pipăindu-și drumul de-a lungul parapetelor spre gaura lui de sprijin; dar deodată lănci de foc frânte în coturi îi luminară calea.
După cum paratrăsnetul unui turn de pe uscat are menirea să ducă fluidul primejdios în pământ, tot astfel paratrăsnetul înrudit, pe care unele corăbii îl poartă pe mare la fiecare catarg, are menirea să-l conducă în apă. Dar fiindcă acest conductor trebuie să coboare la o adâncime însemnată, astfel încât capătul lui să nu poată atinge coca; și fiindcă, dacă ar fi târât mereu pe acolo, ar fi supus multor neajunsuri, pe lângă faptul că s-ar încurca destul de mult în unele parâme ale greementului și ar împiedica, mai mult sau mai puțin, înaintarea corăbiei prin apă; din toate aceste pricini, părțile de jos ale paratrăsnetelor unei corăbii nu se află întotdeauna peste bord; ci sunt făcute îndeobște din zale lungi și subțiri, ca să poată fi trase mai lesne sus, pe asarturile din afară, ori aruncate în mare, după cum cere împrejurarea.
„Paratrăsnetele! Paratrăsnetele!” strigă Starbuck echipajului, deodată îndemnat la veghe de fulgerarea vie care tocmai azvârlise torțe ca să-i lumineze lui Ahab drumul spre locul său. „Sunt peste bord? Coborâți-le peste bord, la proră și la pupă. Repede!”
„Stați!” strigă Ahab; „hai să jucăm cinstit aici, chiar dacă suntem partea mai slabă. Ba am să și contribui la ridicarea unor paratrăsnete pe Himalaya și pe Anzi, ca întreaga lume să fie la adăpost; dar jos cu privilegiile! Lasă-le în pace, domnule.”
„Priviți în sus!” strigă Starbuck. „Focurile sfinte! Focurile sfinte!”
Toate vârfurile vergilor erau încununate de un foc palid; și, cu trei flăcări albe, subțiate spre vârf, pe cele trei vârfuri ale paratrăsnetului, fiecare dintre cele trei catarge înalte ardea în tăcere în aerul acela sulfuros, ca trei uriașe lumânări de ceară înaintea unui altar.
„Naiba s-o ia de barcă! Dă-i drumul!” strigă Stubb în clipa aceea, când un talaz înspumat se înălță sub mica lui ambarcațiune, astfel că marginea copastiei îi prinse cu putere mâna, pe când petrecea o legătură. „Naiba s-o ia!” — dar el alunecă îndărăt pe punte, iar ochii lui ridicați zăriră flăcările; și, schimbându-și pe dată tonul, strigă — „Focurile sfinte să aibă milă de noi toți!”
Pentru marinari, sudălmile sunt vorbe de toate zilele; ei înjură în amorțeala calmului și în colții furtunii; blestemă de pe vârfurile vergilor gabierelor, tocmai când se clatină mai tare deasupra mării clocotitoare; dar, în toate călătoriile mele, rareori am auzit o înjurătură de rând atunci când degetul arzător al lui Dumnezeu s-a așezat pe corabie; când al Său «Mene, Mene, Tekel Upharsin» s-a țesut în sarturi și în parâme.
Cât timp paloarea aceea ardea sus, puține vorbe se auziră de la echipajul vrăjit; oamenii stăteau la teugă într-un singur pâlc îndesat, cu ochii tuturor sclipind în fosforescența palidă ca o constelație îndepărtată de stele. Desprinzându-se din lumina fantomatică, uriașul negru ca jaisul, Daggoo, părea de trei ori cât statura lui adevărată, și semăna cu norul negru din care venise tunetul. Gura întredeschisă a lui Tashtego îi dezvelea dinții albi ca de rechin, care sclipeau ciudat, de parcă și ei ar fi fost atinși la vârf de focurile sfinte; în vreme ce, luminate de strălucirea suprafirească, tatuajele lui Queequeg ardeau ca niște flăcări albastre satanice pe trupul lui.
Tabloul întreg se stinse în cele din urmă odată cu paloarea din înalt; și iarăși corabia „Pequod” și fiecare suflet de pe punțile ei fură învăluite într-un giulgiu. Trecu o clipă sau două, când Starbuck, înaintând spre proră, se izbi de cineva. Era Stubb. „Ce mai crezi acum, omule; ți-am auzit strigătul; în cântec nu era la fel.”
„Nu, nu, nu era; am zis că focurile sfinte să aibă milă de noi toți; și încă nădăjduiesc că vor avea. Dar oare au milă numai de fețele lungi? — n-au măruntaie și pentru un râs? Și uită-te, domnule Starbuck — dar e prea întuneric ca să te uiți. Atunci ascultă-mă: eu iau flacăra aceea din vârful catargului, pe care am văzut-o, drept un semn de noroc; fiindcă acele catarge sunt înrădăcinate într-o cală care are să fie plină ochi de untură de cașalot, vezi dumneata; și așa, tot spermanțetul acela are să urce în catarge, ca seva într-un copac. Da, cele trei catarge ale noastre au să fie încă trei lumânări de spermanțet — asta-i făgăduința cea bună pe care am văzut-o.”
În clipa aceea, Starbuck zări chipul lui Stubb, care începea încet să se desprindă din întuneric, licărind. Privind în sus, strigă: „Uite! Uite!” și iarăși se văzură flăcările înalte, subțiate spre vârf, a căror paloare părea acum de două ori mai suprafirească.
„Focurile sfinte să aibă milă de noi toți!” strigă iar Stubb.
La baza arborelui mare, chiar sub dublon și sub flacără, parsul stătea în genunchi în fața lui Ahab, însă cu capul plecat în cealaltă parte; în vreme ce în apropiere, în greementul arcuit și aplecat pe deasupra, unde tocmai legaseră o piesă de arboradă, câțiva marinari, opriți de strălucire, se strânseseră acum laolaltă și atârnau legănându-se, ca un ghem de viespi amorțite, atârnat de o crenguță aplecată dintr-o livadă. În felurite poziții vrăjite, asemenea scheletelor din Herculaneum care stau în picioare, pășesc ori aleargă, alții rămăseseră înrădăcinați pe punte; dar ochii tuturor erau îndreptați în sus.
„Da, da, oameni buni!” strigă Ahab. „Priviți acolo sus; luați bine aminte; flacăra albă nu face decât să lumineze drumul spre Balena Albă! Dați-mi zalele acelea de la arborele mare; aș vrea să simt pulsul acesta și să-l las pe al meu să bată împotriva lui; sânge împotriva focului! Așa.”
Apoi, întorcându-se — cu ultima za strânsă în mâna stângă —, puse piciorul pe pars; și, cu ochiul neclintit în sus și cu brațul drept aruncat sus, stătu drept înaintea înaltei treimi de flăcări cu câte trei vârfuri.
„O! tu, spirit limpede al focului limpede, căruia odinioară, ca persan, m-am închinat pe aceste mări, până când, în actul sacramental, m-ai ars atât de rău, încât până astăzi port cicatricea; acum te cunosc, spirit limpede, și acum știu că adevărata închinare ție este sfidarea. Nici față de dragoste, nici față de cinstire nu vei fi blând; și chiar pentru ură nu poți decât să ucizi; și toți sunt uciși. Nu un prost fără frică stă acum în fața ta. Îți recunosc puterea fără glas, fără loc; dar până la ultima suflare a vieții mele de cutremur mă voi împotrivi stăpânirii ei necondiționate, neîntregi, asupra mea. În mijlocul impersonalului personificat, o personalitate stă aici. Chiar de-ar fi, în cel mai bun caz, numai un punct; de oriunde aș fi venit; oriunde m-aș duce; totuși, câtă vreme trăiesc pe pământ, personalitatea regească trăiește în mine și își simte drepturile regale. Dar războiul e durere, iar ura e jale. Vino în cea mai umilă formă a dragostei tale, și voi îngenunchea și te voi săruta; dar, la culmea ta, vino ca simplă putere cerească; și, chiar dacă lansezi flote de lumi încărcate până la refuz, înlăuntrul acesta e ceva care tot rămâne nepăsător. O, spirit limpede, din focul tău m-ai făcut, și, ca un adevărat copil al focului, ți-l răsuflu înapoi.”
[Fulgerări bruște, repetate; cele nouă flăcări saltă în lungime până la de trei ori înălțimea lor de mai înainte; Ahab, împreună cu ceilalți, își închide ochii, apăsându-și zdravăn mâna dreaptă peste ei.]
„Îți recunosc puterea fără glas, fără loc; n-am spus așa? Nici nu mi-a fost smulsă această recunoaștere; nici nu dau acum drumul acestor zale. Poți să orbești; dar eu pot atunci să pipăi. Poți să mistui; dar eu pot atunci să fiu cenușă. Primește omagiul acestor bieți ochi și al mâinilor ce-i închid ca niște obloane. Eu nu l-aș primi. Fulgerul îmi străbate craniul; globii ochilor mă dor și mă dor; tot creierul meu zdrobit de lovituri pare decapitat și rostogolit pe un pământ care-l amețește de lovituri. O, o! Totuși, cu ochii acoperiți, tot am să-ți vorbesc. Lumină deși ești, țâșnești din întuneric; dar eu sunt întuneric țâșnind din lumină, țâșnind din tine! Sulițele se opresc; deschideți-vă, ochi; vedeți ori nu? Acolo ard flăcările! O, mărinimosule! Acum mă mândresc cu obârșia mea. Dar tu nu ești decât tatăl meu de foc; pe mama mea cea dulce nu o cunosc. O, crudule! Ce-ai făcut cu ea? Acolo e enigma mea; dar a ta e mai mare. Nu știi cum ai venit pe lume, de aceea te numești nezămislit; cu siguranță nu-ți cunoști începutul, de aceea te numești fără de început. Știu despre mine ceea ce tu nu știi despre tine, o, atotputernicule. Există dincolo de tine ceva ce nu se revarsă, spirit limpede, pentru care toată veșnicia ta e numai timp, toată puterea ta creatoare, mecanică. Prin tine, prin făptura ta înflăcărată, ochii mei pârjoliți întrezăresc acel ceva. O, foc copil găsit, pustnic din vremuri fără amintire, și tu ai enigma ta de nespus, jalea ta neîmpărtășită. Aici, iarăși, cu trufașă agonie, îmi citesc tatăl. Saltă! Saltă în sus și linge cerul! Salt cu tine; ard cu tine; aș vrea să fiu sudat cu tine; sfidându-te mă închin ție!”
„Barca! Barca!” strigă Starbuck, „privește-ți barca, bătrâne!”
Harponul lui Ahab, cel făurit în focul lui Perth, rămăsese legat zdravăn în furca lui bine vădită, astfel încât ieșea dincolo de prora bărcii sale de vânătoare; dar talazul care-i spărsese fundul făcuse să cadă teaca de piele slăbită; și din spinul ascuțit de oțel pornea acum o flacără orizontală de foc palid, despicat. Pe când harponul tăcut ardea acolo ca o limbă de șarpe, Starbuck îl apucă pe Ahab de braț — „Dumnezeu, Dumnezeu e împotriva ta, bătrâne; oprește-te! E o călătorie rea! Rău începută, rău continuată; lasă-mă să brațez vergile în cruce, cât mai putem, bătrâne, și să facem din el un vânt prielnic spre casă, ca să plecăm într-o călătorie mai bună decât aceasta.”
Auzindu-l pe Starbuck, echipajul cuprins de panică alergă îndată la brațele vergilor — deși nu mai rămăsese nicio pânză sus. Pentru o clipă, toate gândurile secundului îngrozit părură și ale lor; scoaseră un strigăt pe jumătate răzvrătit. Dar, azvârlind pe punte zalele zornăitoare ale paratrăsnetului și înșfăcând harponul aprins, Ahab îl flutură între ei ca pe o torță; jurând să-l străpungă cu el pe cel dintâi marinar care ar dezlega fie și un capăt de parâmă. Împietriți de înfățișarea lui și ferindu-se și mai tare de sulița înfocată pe care o ținea, oamenii se traseră înapoi înspăimântați, iar Ahab vorbi din nou: —
„Toate jurămintele voastre de a vâna Balena Albă vă leagă tot atât cât mă leagă ale mele; și cu inima, cu sufletul și cu trupul, cu plămânii și cu viața, bătrânul Ahab e legat. Și ca să știți pe ce cântec bate inima aceasta, uitați-vă aici; așa sting eu, suflând, ultima spaimă!” Și cu o singură suflare stinse flacăra.
După cum, în uraganul care mătură câmpia, oamenii fug din preajma câte unui ulm singuratic, uriaș, pe care însăși înălțimea și puterea lui îl fac cu atât mai primejdios, fiindcă îl fac cu atât mai mult o țintă pentru trăsnete; tot astfel, la acele din urmă cuvinte ale lui Ahab, mulți dintre marinari fugiră de lângă el cuprinși de o spaimă năucitoare.