Apus
Cabina; la ferestrele dinspre pupă; Ahab șade singur și privește afară.
— Las o dâră albă și tulbure; ape palide, obraji încă mai palizi, oriunde merg pe mare. Valurile pizmașe se umflă pieziș, să-mi înece urma; fie; dar întâi trec eu.
Acolo, lângă marginea potirului mereu plin până-n buză, valurile calde se înroșesc ca vinul. Fruntea de aur sondează albastrul. Soarele scufundător — coborând încet încă de la amiază — se duce în adânc; sufletul meu urcă! Se istovește cu dealul lui fără sfârșit. E, așadar, prea grea coroana pe care o port? Această Coroană de Fier a Lombardiei. Și totuși strălucește de atâtea nestemate; eu, purtătorul ei, nu-i văd sclipirile ce bat departe; dar simt, ca prin întuneric, că port ceva, ceva ce uluiește prin strălucire. E fier — asta o știu —, nu aur. E și crăpată — asta o simt; marginea zimțată mă roade într-atât, încât creierii mei par să izbească metalul masiv; da, craniu de oțel am eu; din cele ce n-au nevoie de coif nici în lupta care zdrobește cel mai cumplit creierii!
Dogoare uscată pe fruntea mea? O! Au fost vremuri când, așa cum răsăritul mă îmboldea cu măreție, apusul mă alina. Nu mai sunt. Lumina aceasta frumoasă nu mă luminează pe mine; orice frumusețe mi-e chin, fiindcă niciodată nu mă pot bucura. Mi s-a dăruit înalta putere de a înțelege; îmi lipsește însă puterea de jos, aceea de a mă bucura; damnat, în chipul cel mai subtil și mai răuvoitor! Damnat în mijlocul Paradisului! Noapte bună — noapte bună! (Făcând cu mâna, se îndepărtează de fereastră.)
Nu fusese o sarcină atât de grea. Credeam că voi găsi măcar unul îndărătnic; dar singurul meu cerc dințat se îmbină cu toate roțile lor felurite, și ele se învârtesc. Sau, dacă vreți, stau toți înaintea mea ca atâtea mușuroaie de praf de pușcă; iar eu, chibritul lor. O, cât e de greu! Ca să-i aprindă pe alții, chibritul însuși trebuie să se mistuie! Ce-am îndrăznit, am voit; și ce-am voit, voi face! Ei mă cred nebun — Starbuck mă crede; dar eu sunt îndrăcit, eu sunt nebunia înnebunită! Acea nebunie sălbatică ce se liniștește doar ca să se înțeleagă pe sine! Profeția era că voi fi dezmembrat; și — da! — am pierdut piciorul acesta. Acum profețesc că îl voi dezmembra pe cel care m-a dezmembrat. Așadar, fie profetul și împlinitorul unul singur. Asta e mai mult decât ați fost voi vreodată, voi, mari zei! Râd și vă huidui, voi, jucători de crichet, voi, pugiliști, voi, Burke surzi și Bendigo orbiți! N-am să spun cum le spun școlarii bătăușilor: „Ia-te de unul pe măsura ta; nu mă lovi pe mine!” Nu, voi m-ați doborât, iar eu m-am ridicat din nou; dar voi ați fugit și v-ați ascuns. Ieșiți de după sacii voștri de bumbac! N-am un tun cu țeavă lungă să vă ajung. Veniți, Ahab vă salută; veniți și vedeți dacă mă puteți abate. Să mă abateți? Nu mă puteți abate, altfel vă abateți pe voi înșivă! Aici vă are la mână omul. Să mă abateți? Calea spre țelul meu neclintit e așternută cu șine de fier, pe care sufletul meu e croit să alerge în făgaș. Peste hăuri cu adâncul nemăsurat, prin inimile scobite ale munților, pe sub albiile torentelor, mă avânt fără greș! Nimic nu-i stavilă, nimic nu-i cotitură pentru calea de fier!