Calamarul
Înaintând încet prin pajiștile de brit, „Pequod” își urma încă drumul spre nord-est, către insula Java; o adiere blândă îi împingea chila, astfel că, în seninătatea dimprejur, cei trei arbori ai ei, înalți și subțiați spre vârf, se legănau lin în acea briză molatică, asemenea a trei palmieri blânzi pe o câmpie. Și tot mai putea fi văzut, la răstimpuri mari în noaptea argintie, jetul singuratic, ispititor.
Dar într-o dimineață albastră, străvezie, când peste mare se întindea o liniște aproape mai presus de fire, fără să fie totuși însoțită de vreo acalmie stătută; când lunga dâră lustruită a soarelui de pe ape părea un deget de aur așezat de-a curmezișul lor, poruncind păstrarea unei taine; când valurile încălțate în papuci își șopteau unele altora, înaintând ușor; în această adâncă tăcere a lumii văzute, Daggoo zări din vârful arborelui mare o stranie stafie.
În depărtare, o mare masă albă se ridică leneș și, înălțându-se tot mai mult și desprinzându-se din azur, licări în cele din urmă înaintea prorei noastre, ca o avalanșă de zăpadă abia prăvălită de pe dealuri. După ce străluci astfel o clipă, se lăsă tot atât de încet și se scufundă. Apoi se ridică încă o dată și licări tăcut. Nu părea o balenă; „și totuși, să fie acesta Moby Dick?”, gândi Daggoo. Iarăși se duse fantoma la fund, dar când reapăru, cu un țipăt ca un stilet, care smulse pe fiecare din ațipeală, negrul strigă: „Acolo! Iarăși acolo! Acolo sare din apă! Drept înainte! Balena Albă, Balena Albă!”
La acestea, marinarii se repeziră spre capetele vergilor, cum se reped albinele spre ramuri pe vremea roitului. Cu capul gol în soarele înăbușitor, Ahab stătea pe bompres și, cu o mână întinsă mult în urmă, gata să-i facă semne de poruncă timonierului, își aruncă privirea avidă în direcția arătată sus de brațul întins, nemișcat, al lui Daggoo.
Fie că prezența fugară a acelui unic jet, liniștit și singuratic, lucrase treptat asupra lui Ahab, astfel că acum era gata să lege ideile de blândețe și de repaus de întâia vedere a acelei anume balene pe care o urmărea; fie că, oricum ar fi fost aceasta, nerăbdarea îl înșelase; oricum s-ar fi întâmplat, de îndată ce desluși masa albă, cu o încordare fulgerătoare porunci pe loc coborârea bărcilor.
Cele patru bărci fură curând pe apă; a lui Ahab în frunte, și toate trăgând repede la vâsle spre pradă. Curând aceasta se duse la fund și, pe când, cu vâslele în aer, îi așteptam reapariția, iată! în același loc unde se scufundase se ridică iarăși încet. Aproape uitând pentru o clipă orice gând la Moby Dick, priveam acum cel mai minunat fenomen pe care mările tainice l-au dezvăluit până atunci omenirii. O masă uriașă, moale și cărnoasă, măsurând furlongi în lungime și în lățime și licărind în culoarea smântânii, plutea pe apă; nenumărate brațe lungi se răsfirau în raze din mijlocul ei, încolăcindu-se și răsucindu-se ca un cuib de anaconde, de parcă ar fi vrut să înșface orbește orice lucru fără noroc aflat la îndemână. Nicio față ori parte dinainte nu i se putea desluși; niciun semn imaginabil de simțire ori de instinct; ci se unduia acolo pe talazuri, o arătare de viață nepământească, fără formă, parcă ivită din întâmplare.
Pe când dispărea iarăși încet, cu un sorbit înfundat, Starbuck, privind încă apele tulburate în care se scufundase, strigă cu glas sălbatic: „Aproape că aș fi preferat să-l fi văzut pe Moby Dick și să mă fi luptat cu el, decât să te fi văzut pe tine, stafie albă!”
— Ce era, domnule? întrebă Flask.
— Marele calamar viu, pe care, se spune, puține baleniere l-au văzut vreodată și s-au întors în porturile lor să povestească despre el.
Dar Ahab nu spuse nimic; întorcându-și barca, se înapoie la corabie; ceilalți îl urmară la fel de tăcuți.
Orice superstiții ar fi legat vânătorii de cașaloți, în general, de vederea acestei făpturi, sigur este că, fiind atât de neobișnuit să o zărești, tocmai această împrejurare i-a dat în mare măsură un înțeles prevestitor. E atât de rar văzută, încât, deși cu toții, până la unul, declară că este cea mai mare făptură însuflețită din ocean, totuși foarte puțini au altceva decât cele mai vagi idei despre adevărata ei natură și formă; cu toate acestea, ei cred că îi dă cașalotului singura lui hrană. Căci, deși alte specii de balene își găsesc hrana deasupra apei și pot fi văzute de om în timp ce se hrănesc, cașalotul își dobândește întreaga hrană în ținuturi necunoscute de sub suprafață; și numai prin deducție poate cineva spune din ce anume se alcătuiește acea hrană. Uneori, când e urmărit de aproape, varsă ceea ce se presupune a fi brațele desprinse ale calamarului; unele dintre cele arătate astfel depășesc douăzeci și treizeci de picioare în lungime. Ei își închipuie că monstrul căruia îi aparțineau aceste brațe se prinde de obicei cu ele de fundul oceanului; și că, spre deosebire de alte specii, cașalotul este înzestrat cu dinți ca să-l atace și să-l sfâșie.
Pare să existe un temei să ne închipuim că marele Kraken al episcopului Pontoppodan s-ar putea dovedi până la urmă un calamar. În felul în care îl descrie episcopul — ridicându-se și scufundându-se pe rând —, ca și în alte amănunte pe care le povestește, cele două se potrivesc. Dar trebuie scăzut mult din mărimea de necrezut pe care i-o atribuie.
Unii naturaliști care au auzit vag zvonuri despre făptura tainică de care vorbim aici o așază în clasa sepiilor, căreia, într-adevăr, după anumite trăsături exterioare, ar părea să-i aparțină, dar numai ca Anak al tribului.