Arimare jos și curățenie sus
S-a povestit deja cum marele Leviatan este zărit de departe din vârful catargului; cum este fugărit peste pustiurile de apă și măcelărit în văile adâncului; cum este apoi remorcat lângă corabie și decapitat; și cum (potrivit principiului care îi dădea călăului de odinioară dreptul la veșmintele în care fusese ucis decapitatul) mantaua lui mare, vătuită, ajunge în stăpânirea călăului său; cum, la vremea cuvenită, este osândit la cazane și, asemenea lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego, spermanțetul, untura și osul său trec nevătămate prin foc; — dar acum ne rămâne să încheiem ultimul capitol al acestei părți a descrierii, istorisind — cântând, dacă mi-e îngăduit — romantica îndeletnicire de a-i decanta untura în butoaie și a le coborî în cală, unde Leviatanul se întoarce iarăși în adâncimile sale de obârșie, alunecând pe sub luciul apei ca înainte; dar, vai! fără să se mai ridice vreodată și să sufle.
Cât încă e caldă, untura, asemenea punciului fierbinte, este turnată în butoaie de câte șase barile; și în vreme ce, poate, corabia se saltă și se leagănă încoace și încolo pe marea de la miezul nopții, butoaiele uriașe sunt răsucite și întoarse cu capetele schimbate, iar uneori alunecă primejdios pe puntea lunecoasă, ca tot atâtea alunecări de teren, până ce oamenii pun mâna pe ele și le opresc din drum; și de jur împrejurul cercurilor, poc, poc, lovesc atâtea ciocane câte pot încăpea acolo, căci acum, ex officio, fiecare marinar este dogar.
În sfârșit, când și ultimul pint a fost turnat în butoi și totul s-a răcit, se desfac trapele cele mari, se deschid măruntaiele corăbiei, iar butoaiele coboară spre odihna lor de pe urmă în mare. Odată încheiată această treabă, capacele sunt puse la loc și închise ermetic, ca o cămară zidită.
În vânătoarea cașalotului, acesta este poate unul dintre cele mai uimitoare episoade din toată îndeletnicirea vânătorii de balene. Într-o zi, pe scânduri se revarsă șuvoaie de sânge și untură; pe sfânta punte de la pupă sunt îngrămădite fără evlavie mase uriașe din capul balenei; butoaie mari și ruginite zac de colo-colo, ca în curtea unei berării; fumul instalației de topire a înnegrit cu funingine toate parapetele; marinarii umblă îmbibați de grăsime; întreaga corabie pare însuși marele Leviatan; iar de pretutindeni vacarmul e asurzitor.
Dar peste o zi sau două, privești împrejur și ciulești urechile pe aceeași corabie; și, de n-ar fi bărcile și instalația de topire care o dau de gol, ai fi gata să juri că pășești pe vreo navă de negoț tăcută, cu un căpitan cât se poate de scrupulos în privința curățeniei. Untura neprelucrată de cașalot are o putere de curățare cu totul aparte. De aceea punțile nu arată niciodată atât de albe ca îndată după ceea ce numesc ei o afacere cu untură. În plus, din cenușa resturilor arse ale balenei se face cu ușurință o leșie puternică; și ori de câte ori vreo materie lipicioasă de pe spinarea balenei rămâne prinsă de bordaj, leșia aceea o nimicește degrabă. Marinarii lucrează cu sârg de-a lungul parapetelor și, cu găleți de apă și cârpe, le redau întreaga curățenie. Funinginea este periată de pe greementul de jos. Toate numeroasele unelte care au fost folosite sunt și ele curățate conștiincios și puse deoparte. Capacul cel mare este frecat bine și așezat peste instalația de topire, ascunzând cu totul cazanele; niciun butoi nu se mai vede; parâmele tuturor palancurilor sunt încolăcite în unghere ascunse; și când, prin efortul unit și simultan al aproape întregului echipaj, toată această muncă făcută cu grijă se încheie în sfârșit, marinarii înșiși trec la propriile abluțiuni; își schimbă hainele din cap până-n picioare; și, în cele din urmă, ies pe puntea imaculată, proaspeți și strălucitori, ca niște miri abia săriți din cele mai fine așternuturi de olandă.
Acum, cu pas voios, umblă pe scânduri câte doi sau trei și vorbesc în glumă despre saloane, canapele, covoare și batisturi fine; propun să aștearnă rogojini pe punte; se gândesc să pună draperii la gabie; nu se împotrivesc să ia ceaiul la lumina lunii în pridvorul teugii. Să le pomenești acestor marinari cu mireasmă de mosc despre untură, os și grăsimea balenei ar fi aproape o îndrăzneală. Ei habar n-au despre ce le dai de înțeles, pe departe. Du-te și adu-ne șervete!
Dar ia aminte: acolo sus, în vârfurile celor trei catarge, stau trei oameni cu ochii țintă după alte balene care, dacă sunt prinse, vor murdări iarăși, negreșit, vechea mobilă de stejar și vor lăsa undeva măcar o mică pată de grăsime. Da; și de multe ori, după cele mai grele munci neîntrerupte, care nu cunosc noapte și țin fără răgaz nouăzeci și șase de ore; când din barca în care și-au umflat încheieturile vâslind toată ziua la Ecuator nu pășesc pe punte decât ca să care lanțuri uriașe și să învârtă vinciul cel greu, să taie și să spintece, da, și chiar în mijlocul sudorilor lor să fie din nou afumați și arși de focurile unite ale soarelui ecuatorial și ale instalației de topire ecuatoriale; când, îndată după toate acestea, s-au străduit în sfârșit să curețe corabia și să facă din ea o încăpere imaculată de lăptărie; de multe ori bieții oameni, tocmai când își încheie la gât bluzele curate, tresar la strigătul „Uite-o cum suflă!” și zboară să se lupte cu altă balenă, trecând din nou prin toată truda aceea istovitoare. O! prietenii mei, asta omoară oameni! Și totuși asta e viața. Căci abia am scos noi, muritorii, prin îndelungate trude, din trupul uriaș al acestei lumi puținul, dar prețiosul ei spermanțet; și apoi, cu răbdare istovită, ne-am curățat de spurcăciunile ei și am învățat să trăim aici în corturi curate ale sufletului; abia s-a făcut aceasta, când — Uite-o cum suflă! — duhul țâșnește în jet și noi pornim cu pânzele întinse să ne luptăm cu vreo altă lume și să trecem din nou prin vechea rutină a vieții tinere.
O! metempsihoză! O! Pitagora, tu care în luminoasa Grecie, acum două mii de ani, ai murit atât de bun, atât de înțelept, atât de blând; am navigat cu tine de-a lungul coastei peruane în ultima călătorie — și, nătâng cum sunt, te-am învățat pe tine, un flăcău neștiutor și neîncercat, cum să matisezi o parâmă!