Carafa
Înainte ca nava englezească să se piardă din vedere, fie consemnat aici că își avea portul de origine la Londra și purta numele răposatului Samuel Enderby, negustor din acel oraș, întemeietorul vestitei case de vânătoare de balene Enderby și Fiii; casă care, după umila mea părere de vânător de balene, nu rămâne cu mult în urma caselor regale Tudor și Bourbon luate laolaltă, în privința adevăratului interes istoric. De câtă vreme exista această mare casă de vânătoare de balene înainte de anul Domnului 1775, numeroasele mele documente despre pești nu lămuresc; dar în acel an (1775) ea a echipat primele corăbii englezești care au vânat cașalotul în chip regulat; deși, de câteva zeci de ani înainte (încă din 1726), vitejii noștri Coffin și Macey din Nantucket și Vineyard urmăriseră acest Leviatan cu flote mari, dar numai în Atlanticul de Nord și de Sud: nicăieri altundeva. Să se consemneze limpede aici că oamenii din Nantucket au fost cei dintâi din toată omenirea care au harponat cu oțel civilizat marele cașalot și că, vreme de jumătate de secol, au fost singurii oameni de pe întregul glob care îl harponau astfel.
În 1778, o corabie frumoasă, „Amelia”, echipată anume în acest scop și numai pe cheltuiala energicilor Enderby, ocoli cu îndrăzneală Capul Horn și fu cea dintâi dintre corăbiile tuturor națiunilor care coborî o barcă de vânătoare, de orice fel, în întinsa Mare a Sudului. Călătoria fu condusă cu pricepere și noroc; iar după ce „Amelia” se întoarse la locul ei de acostare cu cala plină de prețiosul spermanțet, exemplul ei fu urmat curând de alte corăbii, englezești și americane, și astfel se deschiseră întinsele ținuturi de vânătoare a cașaloților din Pacific. Dar, nemulțumindu-se cu această faptă bună, neobosita casă se puse din nou în mișcare: Samuel și toți fiii săi — câți, numai mama lor știe — și, sub patronajul lor nemijlocit și, în parte, cred, pe cheltuiala lor, guvernul britanic fu înduplecat să trimită corveta de război „Rattler” într-o călătorie de explorare pentru vânătoarea de balene în Marea Sudului. Comandată de un căpitan de vas din marina militară, „Rattler” făcu o călătorie răsunătoare și aduse oarecare servicii; câte, nu se arată. Dar asta nu e tot. În 1819, aceeași casă echipă o balenieră proprie de explorare, care să facă o călătorie de degustare în apele îndepărtate ale Japoniei. Corabia aceea — bine numită „Syren” — făcu o minunată călătorie de încercare; și astfel ajunse pentru prima oară îndeobște cunoscut marele ținut japonez de vânătoare a balenelor. „Syren” fu comandată în această vestită călătorie de un căpitan Coffin, din Nantucket.
Toată cinstea, așadar, celor din familia Enderby, a căror casă, cred, există până în ziua de azi; deși, fără îndoială, întâiul Samuel trebuie să-și fi desprins de mult parâma, plecând spre întinsa Mare a Sudului de pe lumea cealaltă.
Corabia care îi purta numele era vrednică de această cinste, fiind foarte iute la mers și o ambarcațiune nobilă în toate privințele. Am urcat odată la bordul ei la miezul nopții, undeva în largul coastei Patagoniei, și am băut un flip bun jos, în teugă. Am avut un gam de toată frumusețea, iar ei erau cu toții oameni de prima mână — fiecare suflet de la bord. Să aibă parte de o viață scurtă și de o moarte veselă! Iar acel gam frumos de care am avut parte — mult, foarte mult după ce bătrânul Ahab îi atinsese scândurile cu călcâiul de fildeș — îmi amintește de ospitalitatea nobilă, temeinică, saxonă a acelei corăbii; și să mă uite preotul meu și să-și amintească diavolul de mine dacă o pierd vreodată din vedere. Flip? Am spus că am băut flip? Da, și l-am dat pe gât cu zece galoane pe oră; iar când veni vijelia (căci pe-acolo, pe lângă Patagonia, vin vijelii) și toți oamenii — oaspeți și ceilalți deopotrivă — fură chemați să ia terțarole la gabieri, aveam capul atât de greu încât a trebuit să ne ridicăm unii pe alții în arboradă, în ochiuri de parâmă; și, fără să știm ce facem, am strâns poalele hainelor noastre în vele, așa că am rămas atârnați acolo, prinși bine în terțarole, în vijelia urlătoare, pildă de avertizare pentru toți marinarii beți. Totuși, arborii nu căzură peste bord; iar după un timp ne-am coborât cum am putut, atât de treji, încât a trebuit să dăm iar flipul din mână în mână, deși stropii sărați care năvăleau furioși prin tambuchiul teugii îl cam diluau și îl puneau în saramură prea mult pentru gustul meu.
Carnea de vită era bună — tare, dar cu substanță în ea. Unii ziceau că era carne de taur; alții, carne de dromader; dar nu știu sigur cum stăteau lucrurile. Aveau și găluște; mici, dar zdravene, simetric sferice și indestructibile. Îmi închipuiam că le puteai simți și rostogoli în tine după ce le înghițeai. Dacă te aplecai prea mult înainte, riscai să se rostogolească afară din tine ca niște bile de biliard. Pâinea — dar asta nu se putea îndrepta; pe deasupra, era un leac împotriva scorbutului; pe scurt, pâinea cuprindea singura hrană proaspătă pe care o aveau. Dar teuga nu era prea luminoasă și era foarte ușor să treci într-un colț întunecat când o mâncai. Dar, una peste alta, luând corabia de la mărul arborelui până la cârmă, ținând seama de dimensiunile cazanelor bucătarului, inclusiv de propriile lui cazane vii, de pergament; de la proră până la pupă, zic, „Samuel Enderby” era o corabie veselă; cu hrană bună și din belșug; cu flip bun și tare; cu oameni cu toții de prima mână și strașnici de la călcâiele cizmelor până la panglica pălăriei.
Dar de ce, credeți voi, „Samuel Enderby” și alte câteva baleniere englezești pe care le știu — totuși, nu toate — erau corăbii atât de vestite și de primitoare; care dădeau din mână în mână carnea de vită, pâinea, cana și gluma; și nu se săturau prea repede să mănânce, să bea și să râdă? Vă voi spune. Belșugul de voie bună de pe aceste baleniere englezești cere cercetare istorică. Și nici eu nu m-am zgârcit deloc la cercetările istorice despre balene, când mi s-au părut necesare.
Englezii au fost precedați în vânătoarea de balene de olandezi, zeelandezi și danezi; de la care au luat mulți termeni folosiți și acum în vânătoare; și, mai mult încă, vechile lor obiceiuri grase, în ce privește mâncarea și băutura din belșug. Căci, de regulă, corabia englezească de negoț își ține echipajul pe sponci; dar baleniera englezească nu face așa. Prin urmare, la englezi, această voie bună a vânătorii de balene nu este ceva obișnuit și firesc, ci o împrejurare aparte; și, de aceea, trebuie să aibă o obârșie anume, arătată aici și care va fi lămurită mai departe.
În timpul cercetărilor mele în istoriile leviatanice, am dat peste un vechi volum olandez despre care, după mirosul lui mucegăit de vânătoare de balene, am știut că trebuia să fie despre baleniere. Titlul era „Dan Coopman”, așa că am încheiat că acestea trebuiau să fie neprețuitele memorii ale vreunui dogar din Amsterdam, din tagma vânătorilor de balene, căci orice balenieră trebuie să-și aibă dogarul. M-a întărit în această părere faptul că lucrarea era a unui anume „Fitz Swackhammer”. Dar prietenul meu, doctorul Snodhead, om foarte învățat, profesor de olandeză de jos și germană de sus la colegiul Santa Claus și Sf. Pott, căruia i-am dat lucrarea spre traducere, dându-i o cutie cu lumânări de spermanțet pentru osteneală — același doctor Snodhead, de îndată ce zări cartea, mă asigură că „Dan Coopman” nu însemna „Dogarul”, ci „Negustorul”. Pe scurt, această carte veche și învățată în olandeza de jos trata despre negoțul Olandei; și, printre alte subiecte, cuprindea o foarte interesantă dare de seamă despre vânătoarea ei de balene. Și tocmai în acest capitol, intitulat „Smeer”, sau „Grăsime”, am găsit o listă lungă și amănunțită a proviziilor pentru cămările și pivnițele a 180 de baleniere olandeze; din această listă, așa cum a tradus-o doctorul Snodhead, transcriu următoarele:
400.000 de livre de carne de vită. 60.000 de livre de carne de porc din Friesland. 150.000 de livre de pește uscat. 550.000 de livre de pesmet. 72.000 de livre de pâine moale. 2.800 de butoiașe de unt. 20.000 de livre de brânză de Texel și Leyden. 144.000 de livre de brânză (probabil de calitate mai slabă). 550 de anker de gin. 10.800 de butoaie de bere.
Cele mai multe tabele statistice sunt seci de-ți usucă gâtul când le citești; totuși, nu și în cazul de față, unde cititorul este inundat cu poloboace întregi, butoaie, quarturi și gill de gin bun și voie bună.
Pe atunci, am închinat trei zile digerării studioase a întregii cantități de bere, carne de vită și pâine, timp în care mi s-au ivit, pe deasupra, multe gânduri adânci, putând primi o întrebuințare transcendentală și platonică; și, mai mult, mi-am alcătuit propriile tabele suplimentare despre cantitatea probabilă de pește uscat etc. consumată de fiecare harponier olandez de jos în acea veche vânătoare de balene din Groenlanda și Spitzbergen. Mai întâi, cantitatea de unt și brânză de Texel și Leyden consumată pare uimitoare. O pun însă pe seama firilor lor din naștere unsuroase, făcute și mai unsuroase de natura îndeletnicirii lor, și mai ales de urmărirea vânatului în acele Mări Polare înghețate, chiar pe coastele acelui ținut al eschimoșilor, unde băștinașii petrecăreți închină unii în cinstea altora pahare pline ochi cu untură de balenă.
Și cantitatea de bere este foarte mare: 10.800 de butoaie. Cum acele vânători polare nu se puteau face decât în vara scurtă a acelui ținut, astfel încât întreaga expediție a uneia dintre aceste baleniere olandeze, cu tot cu scurta călătorie până la marea Spitzbergen și înapoi, nu depășea cu mult trei luni, să zicem, și socotind câte 30 de oameni pe fiecare corabie a flotei lor de 180, avem în total 5.400 de marinari olandezi de jos; prin urmare, zic, avem tocmai două butoaie de bere de om pentru o rație de douăsprezece săptămâni, fără partea ce i se cuvenea din cantitatea de 550 de anker de gin. Acum, dacă acești harponieri ai ginului și berii, atât de amețiți cum ni i-am putea închipui, erau oamenii potriviți să stea în picioare la prora bărcii și să țintească bine balenele în fugă — asta ar părea oarecum puțin probabil. Totuși, le ținteau și le și nimereau. Dar asta se întâmpla foarte departe spre nord, să nu uităm, unde berea se împacă bine cu firea omului; la Ecuator, în vânătoarea noastră sudică, berea l-ar putea face pe harponier somnoros în vârful arborelui și beat în barcă; și Nantucket și New Bedford ar putea suferi pierderi grele.
Dar ajunge; s-a spus destul ca să se vadă că bătrânii vânători de balene olandezi de acum două ori trei veacuri trăiau pe picior mare; și că vânătorii de balene englezi n-au nesocotit un exemplu atât de bun. Căci, spun ei, când navighezi într-o corabie goală, dacă nu poți scoate nimic mai bun de la lume, scoate măcar o masă bună. Și cu asta se golește carafa.