Gamul
Pricina aparentă pentru care Ahab nu se urcase la bordul balenierei cu care vorbiserăm era aceasta: vântul și marea prevesteau furtuni. Dar chiar dacă n-ar fi fost așa, poate că, până la urmă, tot nu s-ar fi urcat la bord — judecând după purtarea lui de mai târziu în împrejurări asemănătoare —, dacă, prin schimbul de strigăte, ar fi primit un răspuns negativ la întrebarea pe care o pusese. Căci, după cum se vădi în cele din urmă, nu ținea să stea de vorbă, nici măcar cinci minute, cu vreun căpitan străin, dacă acesta nu-i putea aduce ceva din știrile pe care le căuta cu atâta stăruință. Dar toate acestea ar putea rămâne prea puțin înțelese dacă n-am spune aici câte ceva despre obiceiurile aparte ale balenierelor când se întâlnesc pe mări străine, și mai ales pe un loc de vânătoare comun.
Dacă doi străini, străbătând Pine Barrens din statul New York ori câmpia la fel de pustie Salisbury din Anglia; dacă, întâlnindu-se din întâmplare în asemenea pustietăți neprimitoare, cei doi nu se pot nicicum feri să se salute unul pe altul; să se oprească o clipă ca să schimbe vești; și poate să se așeze puțin și să se odihnească împreună: atunci, cu cât mai firesc e ca, pe nesfârșitele Pine Barrens și câmpii Salisbury ale mării, două baleniere care se zăresc la capetele pământului — în largul singuraticei insule Fanning ori al îndepărtatelor King’s Mills —, cu cât mai firesc e, zic, ca, în asemenea împrejurări, aceste corăbii nu doar să schimbe strigăte de salut, ci să intre în legături și mai apropiate, mai prietenoase și mai sociabile. Și mai ales ar părea că lucrul se înțelege de la sine în cazul unor corăbii ai căror proprietari sunt din același port, și ai căror căpitani, ofițeri și destul de mulți dintre marinari se cunosc personal; și au, așadar, tot soiul de lucruri dragi de acasă despre care să vorbească.
Pentru corabia plecată de mult, cea care abia pornește în călătorie are poate scrisori la bord; în orice caz, îi va da negreșit câteva gazete datate cu un an ori doi mai târziu decât cea mai nouă din colecțiile ei pătate și roase de răsfoit. Și, în schimbul acestei amabilități, corabia abia plecată ar primi cele mai proaspete știri despre vânătoarea de balene de pe locul spre care s-ar putea îndrepta, lucru de cea mai mare însemnătate pentru ea. Și, într-o oarecare măsură, toate acestea sunt valabile și pentru balenierele care-și încrucișează drumurile chiar pe locul de vânătoare, deși sunt plecate deopotrivă de mult de acasă. Căci una dintre ele poate să fi primit scrisori de la o a treia corabie, aflată acum foarte departe; și unele dintre scrisori pot fi pentru oamenii corăbiei pe care o întâlnește acum. Pe lângă aceasta, ar schimba știri despre vânătoare și ar sta plăcut de vorbă. Căci s-ar întâlni nu doar cu toată simpatia marinarilor unii pentru alții, ci și cu toate înrudirile aparte de simțire născute dintr-o îndeletnicire comună și din lipsurile și primejdiile împărtășite.
Nici deosebirea de țară n-ar face vreo deosebire prea însemnată; adică, atâta vreme cât ambele părți vorbesc aceeași limbă, cum e cazul americanilor și englezilor. Ce-i drept, fiind puține baleniere englezești, asemenea întâlniri nu se petrec prea des; și, când se petrec, prea ușor se ivește un fel de sfială între ele; căci englezul e destul de rezervat, iar, cât despre yankeu, lui nu-i place purtarea asta la nimeni în afară de el însuși. Pe lângă aceasta, vânătorii englezi își dau uneori un aer de superioritate metropolitană față de vânătorii americani; privindu-l pe omul lung și slab din Nantucket, cu provincialismele lui greu de definit, ca pe un soi de țăran al mării. Dar în ce anume stă într-adevăr această superioritate a vânătorilor englezi ar fi greu de spus, de vreme ce yankeii, luați laolaltă, ucid într-o zi mai multe balene decât toți englezii, luați laolaltă, în zece ani. Dar acesta e un mic cusur nevinovat al vânătorilor englezi de balene, pe care omul din Nantucket nu-l pune prea mult la inimă; probabil fiindcă știe că are și el câteva cusururi.
Așadar, vedem că, dintre toate corăbiile care străbat marea fiecare pe drumul ei, balenierele au cele mai multe pricini să fie sociabile — și așa sunt. Pe când unele corăbii negustorești, încrucișându-și siajele în mijlocul Atlanticului, trec adesea mai departe fără măcar un singur cuvânt de recunoaștere, ignorându-se una pe alta în largul mării, ca doi filfizoni pe Broadway; și, în tot acest timp, făcându-și poate critici chițibușare asupra gătelii celeilalte. Cât despre corăbiile de război, când se întâmplă să se întâlnească pe mare, trec mai întâi printr-un asemenea șir de plecăciuni și temenele neroade, prin asemenea coborâri și ridicări de pavilioane, încât nu pare să fie în asta prea multă bunăvoință sinceră, din inimă, și dragoste frățească. Cât despre corăbiile de sclavi care se întâlnesc, ei bine, ele sunt atât de grozav grăbite, încât fug unele de altele cât mai curând cu putință. Iar cât despre pirați, când se întâmplă să-și încrucișeze oasele încrucișate, primul strigăt e — „Câte cranii?” —, întocmai cum balenierele se salută cu — „Câte butoaie?” Și, odată ce întrebarea a primit răspuns, pirații cârmesc îndată în lături, căci de ambele părți sunt ticăloși diavolești și nu le place să-și vadă prea mult asemănările ticăloase.
Dar priviți baleniera evlavioasă, cinstită, fără fală, ospitalieră, sociabilă, fără fasoane! Ce face baleniera când întâlnește o altă balenieră pe orice fel de vreme cât de cât prielnică? Ține un „gam”, lucru atât de necunoscut tuturor celorlalte corăbii, încât n-au auzit nici măcar de numele lui; și, dacă se întâmplă să-l audă, doar rânjesc și repetă vorbe de haz despre „suflătoare” și „fierbători de untură”, și alte asemenea exclamații drăguțe. De ce toți marinarii de pe corăbiile negustorești, precum și toți pirații, oamenii corăbiilor de război și marinarii corăbiilor de sclavi nutresc asemenea dispreț față de baleniere, asta e o întrebare la care ar fi greu de răspuns. Căci, în cazul piraților, să zicem, aș vrea să știu dacă îndeletnicirea lor are vreo glorie aparte. Se sfârșește uneori, ce-i drept, la o înălțime neobișnuită; dar numai la spânzurătoare. Și, pe lângă aceasta, când un om e înălțat în chipul acela ciudat, n-are o temelie potrivită înălțimii lui superioare. De unde trag încheierea că, atunci când se fălește că e înălțat mult deasupra unui vânător de balene, piratul n-are nicio bază trainică pe care să stea.
Dar ce este un gam? Ți-ai putea toci degetul arătător tot plimbându-l în sus și în jos pe coloanele dicționarelor, și tot n-ai găsi cuvântul. Doctorul Johnson n-a ajuns niciodată la o asemenea erudiție; arca lui Noah Webster nu-l cuprinde. Cu toate acestea, același cuvânt grăitor e de mulți ani în necontenită folosință printre vreo cincisprezece mii de yankei neaoși. Negreșit, are nevoie de o definiție și ar trebui încorporat în Lexicon. Cu acest gând, îngăduiți-mi să-l definesc ca un învățat.
GAM. Substantiv — Întâlnire prietenească a două (sau mai multe) baleniere, de obicei pe un loc de vânătoare; când, după schimbul de strigăte de salut, ele schimbă vizite prin echipajele bărcilor: cei doi căpitani rămânând, pentru o vreme, la bordul uneia dintre corăbii, iar cei doi prim-secunzi, la bordul celeilalte.
Mai e un mic amănunt despre gamuri care nu trebuie uitat aici. Toate îndeletnicirile au micile lor particularități de detaliu; la fel și vânătoarea de balene. Pe o corabie de pirați, de război ori de sclavi, când căpitanul e dus undeva în barca lui, la vâsle, el șade întotdeauna în spațiul de la pupă, pe un scaun comod, uneori cu perne, și adesea cârmește singur cu o eche micuță și drăguță, de modistă, împodobită cu șnururi și panglici vesele. Dar barca de vânătoare a balenelor n-are niciun scaun la pupă, nicio canapea de felul acela, și nicio eche. Frumoase vremuri, zău, dacă niște căpitani de baleniere ar fi plimbați pe apă pe rotițe, ca niște bătrâni consilieri cu gută în scaune brevetate. Iar cât despre eche, barca de vânătoare a balenelor nu îngăduie niciodată o asemenea moliciune femeiască; de aceea, cum la un gam trebuie să părăsească nava un echipaj întreg de barcă, și cum printre ei se află și cârmaciul bărcii, adică harponierul, acel subaltern ține cârma cu acest prilej, iar căpitanul, neavând unde să șadă, e dus la vâsle în vizită stând drept, ca un pin. Și veți băga adesea de seamă că, știindu-se sub ochii întregii lumi văzute, care-l privesc de pe bordurile celor două corăbii, acest căpitan în picioare simte pe deplin însemnătatea de a-și susține demnitatea ținându-se pe picioare. Nici nu e lucru prea ușor; căci în spatele lui e uriașa vâslă de cârmă ieșită în afară, care-l izbește când și când în șale, iar vâsla de pupă îi răspunde, izbindu-i genunchii din față. Astfel, e cu totul prins între două, dinainte și dinapoi, și nu se poate desfășura decât în lături, lăsându-se pe picioarele întinse; dar un tangaj brusc și violent al bărcii e adesea cât pe ce să-l răstoarne, fiindcă lungimea temeliei nu e nimic fără o lățime pe potrivă. Deschideți în unghi două prăjini, și nu se pot ține în picioare. Și apoi, sub ochii ațintiți ai lumii întregi, nu s-ar cuveni deloc, nu s-ar cuveni, zic, ca acest căpitan crăcănat să fie văzut sprijinindu-se fie și cât de puțin, apucând ceva cu mâinile; într-adevăr, ca semn al deplinei și seninei lui stăpâniri de sine, își poartă de obicei mâinile în buzunarele pantalonilor; dar poate că, fiind de obicei mâini foarte mari și grele, le poartă acolo drept balast. Cu toate acestea, s-au întâmplat cazuri, și încă bine dovedite, în care căpitanul a fost văzut, pentru o clipă ori două neobișnuit de critice, într-o vijelie bruscă, să zicem, apucând părul vâslașului celui mai apropiat și ținându-se de el ca moartea cea neînduplecată.