Plutitorul de salvare
Cârmuind acum spre sud-est după oțelul adus la orizontală de Ahab, iar înaintarea fiindu-i măsurată numai de lochul și saula orizontale ale lui Ahab, „Pequod” își urma drumul spre Ecuator. O trecere atât de lungă prin ape atât de puțin umblate, nicio corabie zărită și, nu peste mult, alizeele neabătute care o împingeau pieziș peste valuri monoton de blânde — toate acestea păreau stranii lucruri liniștite ce preludau vreo scenă de răzmeriță și deznădejde.
În cele din urmă, când corabia se apropie, ca să spunem așa, de marginile ținutului ecuatorial de vânătoare și, în bezna adâncă dinaintea zorilor, trecea pe lângă un grup de insulițe stâncoase, cartul — condus atunci de Flask — fu speriat de un strigăt atât de tânguitor, sălbatic și nepământesc — ca vaietele pe jumătate articulate ale fantomelor tuturor Pruncilor Nevinovați uciși de Irod —, încât toți, fără deosebire, tresăriră din reveriile lor și, câteva clipe, rămaseră în picioare, șezând ori sprijiniți, cu toții încremeniți și ascultând, ca sclavul roman sculptat, câtă vreme strigătul acela sălbatic se mai auzea. Partea creștină ori civilizată a echipajului spuse că erau sirene și se înfioră; dar harponierii păgâni rămaseră neînfricoșați. Totuși, căruntul om din Man — cel mai bătrân marinar dintre toți — declară că sunetele sălbatice, cutremurătoare, pe care le auziseră erau glasurile unor oameni proaspăt înecați în mare.
Jos, în hamacul lui, Ahab nu află nimic despre aceasta până în zorii cenușii, când ieși pe punte; atunci Flask îi povesti întâmplarea, nu fără aluzii la tâlcuri întunecate. El râse cu un sunet gol și explică astfel minunea.
Insulele stâncoase pe lângă care trecuse corabia erau locul de adunare al unui mare număr de foci; iar niște pui de focă ce-și pierduseră mamele ori niște mame ce-și pierduseră puii trebuie să fi ieșit la suprafață aproape de corabie și s-o fi însoțit, plângând și suspinând cu vaietele lor omenești. Dar aceasta nu făcu decât să-i tulbure și mai mult pe unii dintre ei, căci cei mai mulți marinari nutresc un simțământ foarte superstițios față de foci, izvorât nu numai din glasurile lor ciudate când sunt în suferință, ci și din înfățișarea omenească a capetelor lor rotunde și a chipurilor pe jumătate inteligente, pe care le văd ivindu-se lângă bord, iscoditoare, din apă. Pe mare, în anumite împrejurări, focile au fost de mai multe ori luate drept oameni.
Dar prevestirile echipajului aveau să primească în acea dimineață o confirmare cât se poate de plauzibilă în soarta unuia dintre ei. La răsărit, omul acesta plecă din hamac la postul său de veghe din vârful trinchetului; iar dacă nu era încă nici pe jumătate treaz din somn — căci marinarii urcă uneori în arboradă între somn și trezie —, dacă așa stăteau lucrurile cu omul acesta, nu mai putem ști acum; dar, oricum ar fi, nu stătuse mult la locul lui înalt când se auzi un țipăt — un țipăt și un șuierat — și, privind în sus, văzură o fantomă căzând prin văzduh; iar privind în jos, o mică grămadă frământată de bășici albe în albastrul mării.
Plutitorul de salvare — un butoi lung și subțire — fu lăsat să cadă de la pupă, unde atârna mereu, supus unui arc ingenios; dar nicio mână nu se ridică să-l apuce; iar soarele, bătând de mult în butoi, îl făcuse să se strângă, așa că se umplu încet; și lemnul uscat de sete se umplu și el prin fiecare por; iar butoiul bătut în ținte și încercuit cu fier îl urmă pe marinar la fund, de parcă ar fi vrut să-i dea perna, una tare, ce-i drept.
Și astfel primul om de pe „Pequod” care se urcase în catarg să pândească Balena Albă, chiar pe tărâmul propriu al Balenei Albe — omul acela fu înghițit de adânc. Dar poate că puțini se gândiră atunci la asta. Într-adevăr, într-un fel, nu se întristară de această întâmplare, cel puțin ca semn prevestitor; căci o socoteau împlinirea unui rău deja prevestit, nu o prefigurare a unui rău viitor. Declarară că acum știau pricina acelor țipete sălbatice auzite în noaptea dinainte. Dar bătrânul om din Man spuse iarăși că nu.
Plutitorul de salvare pierdut trebuia acum înlocuit; Starbuck primi ordin să se îngrijească de asta; dar, cum nu se găsea niciun butoi îndeajuns de ușor și cum, în graba febrilă a ceea ce părea a fi criza apropiată a călătoriei, toți erau nerăbdători cu orice muncă ce nu avea legătură nemijlocită cu sfârșitul ei din urmă, oricare s-ar fi dovedit el, aveau deci de gând să lase pupa corăbiei fără plutitor, când Queequeg, prin anumite semne ciudate și aluzii, strecură o aluzie la coșciugul său.
„Un plutitor de salvare dintr-un coșciug!” strigă Starbuck, tresărind.
„Cam ciudat, aș zice”, spuse Stubb.
„O să iasă unul destul de bun”, spuse Flask; „dulgherul de aici îl poate potrivi ușor.”
„Aduceți-l sus; nu-i altă cale”, spuse Starbuck, după o pauză melancolică. „Echipează-l, dulgherule; nu te uita așa la mine — coșciugul, vreau să spun. Mă auzi? Echipează-l.”
„Și să bat capacul în cuie, domnule?” — mișcându-și mâna ca și cum ar fi avut un ciocan.
„Da.”
„Și să călăfătuiesc îmbinările, domnule?” — mișcându-și mâna ca și cum ar fi avut un fier de călăfătuit.
„Da.”
„Și după aceea să le ung cu smoală, domnule?” — mișcându-și mâna ca și cum ar fi avut o oală de smoală.
„Pleacă! Ce te-a apucat să faci asta? Fă din coșciug un plutitor de salvare, și nimic mai mult. — Domnule Stubb, domnule Flask, veniți cu mine spre proră.”
„Pleacă supărat. Întregul îl poate îndura; la părți se împotrivește. Acum, mie asta nu-mi place. Îi fac căpitanului Ahab un picior și-l poartă ca un domn; dar îi fac lui Queequeg o cutie de pălării și el nu vrea să-și pună capul în ea. Toată osteneala mea cu coșciugul ăla să nu folosească la nimic? Iar acum mi se poruncește să fac din el un plutitor de salvare. E ca și cum ai întoarce o haină veche pe dos; acum ai să aduci carnea pe partea cealaltă. Nu-mi place soiul ăsta de cârpăceală — nu-mi place deloc; e lipsit de demnitate; nu-i locul meu aici. Să facă plozii căldărarilor cârpeli; noi le suntem superiori. Mie-mi place să iau în mână numai treburi curate, neprihănite, matematice, drepte și fără ocolișuri, ceva care începe cum se cuvine de la început, e la mijloc când e la jumătate și se sfârșește la încheiere; nu o treabă de cârpaci, care-i la sfârșit când e la mijloc și la început când e la sfârșit. E șiretlic de babă să dai treburi de cârpit. Doamne! Ce drag au toate babele de căldărari! Știu o babă de șaizeci și cinci de ani care a fugit cândva cu un căldărar tânăr și chel. Și de-asta n-am vrut niciodată să lucrez la țărm pentru babe văduve și singure, când îmi țineam atelierul în Vineyard; li s-ar fi putut năzări în capetele lor bătrâne și singure să fugă cu mine. Dar hei-ho! Nu-s bonete pe mare, afară de cele de zăpadă. Ia să vedem. Bat capacul în cuie; călăfătuiesc îmbinările; le ung cu smoală; le prind strâns cu șipci și-l atârn cu arcul de declanșare peste pupa corăbiei. S-au mai făcut vreodată asemenea lucruri cu un coșciug? Unii dulgheri bătrâni și superstițioși s-ar lăsa acum legați în greement înainte să facă treaba asta. Dar eu sunt făcut din lemn noduros de tsuga din Aroostook; nu mă clintesc. Cu un coșciug legat sub coadă! Navigând cu o tavă de cimitir! Dar n-are a face. Noi, cei ce lucrăm în lemn, facem paturi de mireasă și mese de cărți, precum și coșciuge și dricuri. Lucrăm cu luna, pe lucrare ori după câștig; nu-i de noi să întrebăm de ce și pentru ce facem treaba, decât dacă-i prea afurisită cârpăceală, și-atunci o lăsăm baltă, dacă putem. Hm! Acum am să fac treaba cu gingășie. O să-mi fac — ia să vedem — câți sunt cu toții în echipaj? Dar am uitat. Oricum, am să-mi fac treizeci de saule de salvare deosebite, cu nod de cap de turc, fiecare lungă de trei picioare, atârnând de jur împrejurul coșciugului. Atunci, dacă se duce coca la fund, vor fi treizeci de flăcăi vii care se bat cu toții pentru un singur coșciug, o priveliște pe care n-o vezi prea des sub soare! Hai, ciocanule, fier de călăfătuit, oală de smoală și cavilă de matisat! La treabă.”