Tranșarea
Era sâmbătă noaptea, și ce mai sabat urmă! Ex officio, toți vânătorii de balene sunt adepți mărturisiți ai călcării sabatului. „Pequod”, cel de fildeș, se prefăcuse în ceea ce părea un abator; fiecare marinar, un măcelar. Ați fi crezut că aduceam zece mii de boi roșii ca jertfă zeilor mării.
Mai întâi, palancurile uriașe de tranșare, care, între alte piese grele, cuprindeau un ciorchine de scripeți, de obicei vopsiți în verde, pe care niciun om nu-l poate ridica singur — acest uriaș ciorchine de struguri fu ridicat până la gabia arborelui mare și legat zdravăn de vârful tronsonului de jos al catargului, cel mai trainic punct din tot ce se află deasupra punții unei corăbii. Capătul parâmei groase ca un cablu, trecută prin toată această încâlceală, fu apoi dus la vinci, iar scripetele uriaș de jos al palancurilor fu adus, legănându-se, deasupra balenei; de acest scripete se prinse marele cârlig de untură, cântărind vreo sută de livre. Și acum, suspendați pe schele dincolo de bord, secunzii Starbuck și Stubb, înarmați cu cazmalele lor lungi, începură să taie în trup o gaură pentru înfigerea cârligului, chiar deasupra celei mai apropiate dintre cele două înotătoare laterale. Odată făcut asta, se taie în jurul găurii o dungă lată, semicirculară, se înfige cârligul, iar grosul echipajului, pornind un cor sălbatic, începe acum să împingă manelele vinciului, într-un singur pâlc îndesat. Pe dată, întreaga corabie se culcă pe-o coastă; fiecare bulon din ea se urnește din loc ca floarea cuielor unei case vechi pe ger; ea tremură, se înfioară și își clatină spre cer vârfurile înspăimântate ale catargelor. Se apleacă tot mai mult spre balenă, și fiecărei opintiri gâfâite a vinciului îi răspunde o opintire ajutătoare a talazurilor; până când, în cele din urmă, se aude un pocnet scurt, înspăimântător; cu o mare plescăitură, corabia se rostogolește în sus și înapoi, depărtându-se de balenă, iar palancul biruitor se ivește, târând după el capătul semicircular desprins al celei dintâi fâșii de untură. Or, după cum untura învăluie balena întocmai cum coaja învăluie o portocală, tot așa e desprinsă de pe trup, întocmai cum e uneori decojită o portocală, în spirală. Căci tensiunea neîntreruptă a vinciului face balena să se rostogolească mereu și mereu în apă; iar pe măsură ce untura se cojește uniform într-o singură fâșie de-a lungul liniei numite „crestătură”, tăiată în același timp de cazmalele secunzilor Starbuck și Stubb, ea e ridicată fără încetare tot mai sus, tot atât de repede pe cât se desprinde astfel, ba chiar prin însăși această desprindere, până când capătul ei de sus atinge ușor gabia arborelui mare; oamenii de la vinci încetează atunci să mai împingă, și o clipă ori două acea masă uriașă din care picură sângele se leagănă încoace și încolo, ca și când ar fi fost lăsată din cer; și fiecare dintre cei de față trebuie să aibă mare grijă să se ferească din calea ei când se leagănă, altminteri îl poate plesni peste urechi și arunca peste bord, cu capul înainte.
Unul dintre harponierii de față înaintează acum cu o armă lungă și ascuțită, numită sabie de tranșare, și, pândind clipa prielnică, taie cu îndemânare o gaură mare în partea de jos a masei care se leagănă. În această gaură se agață apoi capătul celui de-al doilea mare palanc, care lucrează pe rând cu primul, ca să țină untura prinsă, pregătind ceea ce urmează. După care, acest spadasin desăvârșit, prevenindu-i pe toți să se țină deoparte, se repede încă o dată, cu o mișcare savantă, asupra masei și, cu câteva tăieturi piezișe, năprasnice, din avânt, o desparte cu totul în două; astfel încât, pe când partea scurtă de jos rămâne încă prinsă, fâșia lungă de sus, numită bucată de pătură, se leagănă liber și e gata să fie coborâtă. Oamenii de la manele dinspre proră își reiau acum cântecul, și, în vreme ce unul dintre palancuri cojește și ridică o a doua fâșie de pe balenă, celălalt este slăbit încet, iar prima fâșie coboară prin tambuchiul mare, aflat chiar dedesubt, într-un salon fără mobilă, numit camera unturii. În această încăpere cufundată în penumbră, mai multe mâini sprintene încolăcesc fără încetare lunga bucată de pătură, ca și când ar fi o mare masă vie de șerpi împletiți. Și astfel merge treaba mai departe; cele două palancuri ridicând și coborând deodată; și balena, și vinciul opintindu-se, oamenii de la manele cântând, domnii din camera unturii încolăcind, secunzii crestând, corabia încordându-se și toată lumea înjurând din când în când, spre a mai domoli frecarea generală.