Sfinxul
Nu trebuia să se treacă sub tăcere că, înainte de a i se jupui cu totul trupul, leviatanul fusese decapitat. Or, decapitarea cașalotului e o ispravă anatomică savantă, cu care chirurgii de balene încercați se mândresc foarte mult; și nu fără temei.
Gândiți-vă că balena n-are nimic ce s-ar putea numi cu drept cuvânt gât; dimpotrivă, acolo unde capul și trupul ei par să se unească, chiar în acel loc, e partea ei cea mai groasă. Amintiți-vă, de asemenea, că chirurgul trebuie să lucreze de sus, vreo opt ori zece picioare despărțindu-l de pacientul său, iar acel pacient fiind aproape ascuns într-o mare cu apele schimbate la culoare, tălăzuită și adesea zbuciumată și clocotitoare. Țineți minte și că, în aceste împrejurări potrivnice, el trebuie să taie la multe picioare adâncime în carne; și, în chipul acesta subpământean, fără să poată măcar arunca o singură privire în tăietura astfel făcută, care se strânge necontenit, trebuie să ocolească iscusit toate părțile învecinate, de care nu-i îngăduit să se atingă, și să despartă întocmai șira spinării într-un punct critic, chiar lângă locul unde intră în craniu. Nu vă minunați atunci de lauda lui Stubb, că cerea numai zece minute pentru a decapita un cașalot?
Îndată ce e desprins, capul e lăsat în urma pupei și ținut acolo cu un cablu până când trupul e jupuit. Odată făcut asta, dacă aparține unei balene mici, e ridicat pe punte spre a fi prelucrat pe îndelete. Dar la un leviatan ajuns la deplină creștere asta e cu neputință; căci capul cașalotului cuprinde aproape o treime din întregul lui volum, iar să ridici cu totul în văzduh o asemenea povară, chiar și cu palancurile uriașe ale unei baleniere, ar fi o treabă tot atât de zadarnică precum încercarea de a cântări un hambar olandez în balanța unui bijutier.
Balena lui „Pequod” fiind decapitată și trupul jupuit, capul fu ridicat lângă bordul corăbiei — cam pe jumătate afară din mare, ca să poată fi încă susținut în bună parte de elementul său firesc. Și acolo, cu corabia încordată aplecându-se puternic spre el din pricina uriașei tracțiuni în jos de la vârful tronsonului de jos al catargului, și cu fiecare capăt de vergă de pe partea aceea ieșind ca o macara deasupra valurilor; acolo, capul din care picura sânge atârna de mijlocul lui „Pequod” ca al uriașului Holofernes de cingătoarea Juditei.
Când fu săvârșită această ultimă treabă, era amiază, și marinarii coborâră la masa lor. Liniștea domnea peste puntea mai înainte zbuciumată, dar acum pustie. O adâncă acalmie arămie, ca un lotus galben cât lumea, își desfăcea tot mai mult peste mare frunzele fără sunet și fără măsură.
Trecu puțină vreme, și în această tăcere urcă Ahab singur din cabina sa. După câteva plimbări pe puntea de la pupă, se opri să privească peste bord, apoi, pășind încet pe platforma sarturilor arborelui mare, luă cazmaua lungă a lui Stubb — rămasă încă acolo după decapitarea balenei — și, înfigând-o în partea de jos a masei pe jumătate suspendate, își așeză celălalt capăt ca pe-o cârjă sub un braț și rămase astfel aplecat, cu ochii ațintiți cu luare-aminte asupra acelui cap.
Era un cap negru, învăluit într-o glugă; și, atârnând acolo în mijlocul unei acalmii atât de adânci, părea capul Sfinxului în deșert. „Vorbește, cap uriaș și venerabil”, murmură Ahab, „tu, care, deși fără podoaba unei bărbi, pari totuși ici și colo cărunt de mușchi; vorbește, cap puternic, și spune-ne taina ce se află în tine. Dintre toți scufundătorii, tu te-ai scufundat cel mai adânc. Capul acela pe care lucește acum soarele de sus s-a mișcat printre temeliile acestei lumi. Acolo unde ruginesc nume și flote nepomenite și putrezesc nenumărate speranțe și ancore; unde, în ucigașa ei cală, această fregată, pământul, e lestuită cu oasele milioanelor de înecați; acolo, în acel înfricoșător ținut al apelor, acolo era căminul tău cel mai bine cunoscut. Tu ai fost unde clopotul de scufundare ori scafandrul n-au ajuns niciodată; ai dormit lângă atâția marinari, acolo unde mame ce nu pot dormi și-ar da viețile ca să se culce. Tu ai văzut îndrăgostiții strâns îmbrățișați când săreau din corabia lor în flăcări; inimă la inimă s-au scufundat sub valul ce jubila; credincioși unul altuia, când cerul părea să-i fi trădat. Tu ai văzut secundul ucis când pirații l-au aruncat de pe punte, în miez de noapte; ceasuri întregi a căzut în miezul de noapte și mai adânc al gurii nesățioase; iar ucigașii lui navigau mai departe nevătămați — pe când fulgere iuți făceau țăndări corabia vecină, care ar fi dus un soț drept în brațe întinse, pline de dor. O, capule! tu ai văzut destul ca să spinteci planetele și să-l faci necredincios pe Avraam, și n-ai nici măcar o silabă!”
— O pânză! strigă o voce biruitoare din vârful arborelui mare.
— Da? Ei, asta-i o înviorare, strigă Ahab, îndreptându-se deodată, în vreme ce nori întregi de furtună se dădură la o parte de pe fruntea sa. Strigătul acesta plin de viață peste această acalmie de moarte ar putea aproape să convertească un om mai bun. În ce parte?
— La trei carturi în tribord față de proră, domnule, și ne aduce briza ei!
— Tot mai bine, omule. De-ar veni acum Sfântul Pavel pe acolo și mi-ar aduce briza lui mie, celui fără briză! O, Natură, și o, suflet al omului! Cât de mult depășesc orice rostire analogiile voastre înlănțuite! Nici cel mai mic atom nu se mișcă ori trăiește în materie fără să-și aibă dublul subtil în minte.