Povestea lui Ieroboam
Mână în mână înaintau corabia și briza; dar briza venea mai iute decât corabia, și curând „Pequod” începu să se legene.
După o vreme, bărcile străinei și oamenii aflați la veghe în vârfurile catargelor, văzuți prin ochean, dovediră că era o balenieră. Dar fiind atât de departe în vânt și trecând în goană, îndreptându-se, pesemne, spre alte locuri de vânătoare, „Pequod” nu putea spera s-o ajungă. Așa că se înălță semnalul, ca să se vadă ce răspuns avea să primească.
Trebuie spus aici că, asemenea vaselor marinelor militare, corăbiile flotei americane de baleniere au fiecare un semnal propriu; toate aceste semnale sunt adunate într-o carte, alături de numele corăbiilor respective, și fiecare căpitan primește câte un exemplar. Astfel, comandanții balenierelor se pot recunoaște unii pe alții în largul oceanului, chiar de la depărtări însemnate, și cu destulă ușurință.
În cele din urmă, străina răspunse semnalului lui „Pequod” înălțându-l pe al său; se dovedi astfel că era „Ieroboam”, din Nantucket. Aducându-și vergile perpendicular pe lungimea corăbiei, coborî cu vântul, se așeză în dreptul bordului lui „Pequod”, sub vântul acestuia, și lăsă la apă o barcă; aceasta se apropie curând, dar, pe când se pregătea scara laterală, din porunca lui Starbuck, pentru căpitanul venit în vizită, străinul cu pricina făcu semn cu mâna din pupa bărcii, arătând că această pregătire era cu totul de prisos. Se dovedi că la bordul lui „Ieroboam” bântuia o epidemie cumplită, iar Mayhew, căpitanul ei, se temea să nu molipsească echipajul lui „Pequod”. Căci, deși el și oamenii din barcă rămăseseră neatinși, deși corabia lui se afla la o jumătate de bătaie de pușcă, iar între ei se rostogoleau și curgeau o mare și un aer ce nu se puteau molipsi, totuși, respectând cu scrupulozitate carantina temătoare de pe uscat, refuză categoric să intre în contact direct cu „Pequod”.
Dar asta nu închidea nicidecum orice cale de comunicare. Păstrând între ea și corabie o distanță de câțiva yarzi, barca lui „Ieroboam” izbutea, ajutându-se când și când de vâsle, să rămână paralelă cu „Pequod”, care înainta greoi prin mare (căci acum vântul sufla foarte tare), cu gabierul mare mascat; ce-i drept, uneori, năvala neașteptată a unui val mare o împingea ceva mai în față, dar era readusă curând, cu dibăcie, în poziția cuvenită. Supusă când și când acestor întreruperi și altora asemănătoare, convorbirea se ținea totuși între cele două părți; însă, din timp în timp, nu fără o altă întrerupere, de un soi cu totul deosebit.
La una dintre vâslele bărcii lui „Ieroboam” trăgea un om cu o înfățișare stranie chiar și în acea viață sălbatică a vânătorii de balene, unde orice colectivitate se alcătuiește din individualități remarcabile. Era un om mărunt, scund, încă tânăr, cu fața presărată toată de pistrui și cu un belșug de păr galben. Îl învăluia o haină cu poale lungi, croită cabalistic, de culoarea spălăcită a nucii; mânecile prea lungi îi erau suflecate la încheieturi. În ochi avea un delir adânc, înrădăcinat, fanatic.
Îndată ce-l zărise, Stubb strigase: „El e! El e! Caraghiosul în haină lungă despre care ne-au povestit oamenii de pe «Town-Ho»!” Stubb făcea aluzie la o poveste stranie despre „Ieroboam” și despre un om din echipajul ei, spusă cu ceva vreme înainte, când „Pequod” stătuse de vorbă cu „Town-Ho”. După această istorisire și după cele aflate mai târziu, se părea că acel caraghios căpătase o putere uimitoare asupra aproape tuturor celor de pe „Ieroboam”. Povestea lui era aceasta:
Fusese crescut în obștea smintită a shakerilor din Neskyeuna, unde fusese un mare profet; în adunările lor țicnite și tainice, coborâse de câteva ori din cer pe calea unei trape, vestind deschiderea grabnică a celei de-a șaptea cupe, pe care o purta în buzunarul vestei, dar care, în loc să cuprindă praf de pușcă, se presupunea că era încărcată cu laudanum. Apucându-l un capriciu apostolic ciudat, plecase din Neskyeuna la Nantucket, unde, cu viclenia proprie nebuniei, își luase o înfățișare cumpănită, de om cu mintea întreagă, și se înfățișase ca marinar începător, doritor să plece în călătoria de vânătoare a lui „Ieroboam”. Îl tocmiseră; dar, îndată ce corabia pierduse uscatul din vedere, nebunia îi izbucni ca o revărsare de ape. Se declară arhanghelul Gabriel și-i porunci căpitanului să se arunce peste bord. Își publică manifestul, prin care se proclama mântuitorul insulelor mării și vicar general peste toată Oceanica. Seriozitatea neclintită cu care rostea aceste lucruri; jocul întunecat și îndrăzneț al imaginației sale neadormite și înfierbântate; toate spaimele mai presus de fire ale unui delir adevărat se uniră ca să-l învăluie pe acest Gabriel, în mințile celor mai mulți dintre marinarii neștiutori, într-o atmosferă de sfințenie. Mai mult, se temeau de el. Cum însă un asemenea om nu era de mare folos practic pe corabie, mai ales că refuza să muncească dacă n-avea el chef, căpitanul neîncrezător ar fi scăpat bucuros de el; dar, aflând că acesta avea de gând să-l lase în primul port potrivit, arhanghelul își deschise numaidecât toate pecețile și cupele, sortind corabia și întregul echipaj pierzaniei fără scăpare, dacă această intenție avea să fie dusă la îndeplinire. Își înrâurea atât de puternic discipolii din echipaj, încât, în cele din urmă, aceștia se duseră cu toții la căpitan și-i spuseră că, dacă Gabriel era alungat de pe corabie, niciunul dintre ei nu avea să rămână. Căpitanul fu astfel silit să renunțe la plan. Nici nu îngăduiau ca Gabriel să fie maltratat în vreun fel, orice ar fi spus sau făcut; așa încât Gabriel ajunse să aibă deplină libertate pe corabie. Urmarea tuturor acestora fu că arhanghelul nu mai ținea seama decât prea puțin, dacă nu deloc, de căpitan și de secunzi; iar de când izbucnise epidemia, se purta mai poruncitor ca niciodată, declarând că ciuma, cum o numea el, era numai la porunca sa și nu avea să înceteze decât după bunul lui plac. Marinarii, în cea mai mare parte niște bieți nenorociți, se ploconeau, iar unii se și gudurau înaintea lui; ascultându-i poruncile, îi aduceau uneori lui însuși omagii, ca unui zeu. Asemenea lucruri pot părea de necrezut; dar, oricât de uimitoare ar fi, sunt adevărate. Nici istoria fanaticilor nu e pe jumătate atât de izbitoare prin nemăsurata amăgire de sine a fanaticului însuși, pe cât e prin nemăsurata lui putere de a-i înșela și de a-i înnebuni pe atâția alții. Dar e vremea să ne întoarcem la „Pequod”.
— Nu mă tem de epidemia ta, omule, spuse Ahab de la parapet căpitanului Mayhew, care stătea în pupa bărcii; urcă la bord.
Dar acum Gabriel sări în picioare.
— Gândește-te, gândește-te la friguri, galbene și biliare! Ferește-te de îngrozitoarea ciumă!
— Gabriel, Gabriel! strigă căpitanul Mayhew; trebuie ori să… Dar în clipa aceea un val năvalnic azvârli barca mult înainte, iar clocotul lui înecă orice vorbă.
— Ai văzut Balena Albă? ceru Ahab să știe, când barca pluti iar înapoi.
— Gândește-te, gândește-te la barca ta de vânătoare, spartă și scufundată! Ferește-te de îngrozitoarea coadă!
— Îți spun iar, Gabriel, că… Dar barca țâșni din nou înainte, ca și cum ar fi fost târâtă de demoni. Câteva clipe nu se spuse nimic, în vreme ce se rostogolea un șir de valuri răzvrătite, care, printr-unul dintre capriciile trecătoare ale mării, o rostogoleau în loc s-o salte. Între timp, capul ridicat al cașalotului se zgâlțâia foarte tare, iar Gabriel fu văzut privindu-l cu ceva mai multă teamă decât părea să îngăduie firea lui de arhanghel.
Când se sfârși acest interludiu, căpitanul Mayhew începu o poveste întunecată despre Moby Dick; nu însă fără dese întreruperi din partea lui Gabriel, ori de câte ori i se pomenea numele, și a mării smintite, care părea să fi făcut un pact cu el.
Se părea că „Ieroboam” nu plecase de mult de acasă când, stând de vorbă cu o balenieră, oamenii ei aflaseră dintr-un izvor de încredere despre existența lui Moby Dick și despre prăpădul pe care-l făcuse. Sorbind cu lăcomie aceste vești, Gabriel îl avertiză solemn pe căpitan să nu atace Balena Albă, dacă monstrul avea să fie zărit; bolborosind în nebunia lui, declara că Balena Albă nu era nimeni altul decât Dumnezeul întrupat al shakerilor; shakerii recunoșteau Biblia. Dar când, la un an ori doi după aceea, Moby Dick fu zărit limpede din vârfurile catargelor, Macey, primul secund, ardea de dorința de a-l înfrunta; și căpitanul însuși nefiind împotrivă să-i dea prilejul, în ciuda tuturor osândelor și prevestirilor arhanghelului, Macey izbuti să convingă cinci oameni să-i alcătuiască echipajul bărcii. Se depărtă de corabie cu ei; și, după mult vâslit obositor și multe atacuri primejdioase, nereușite, izbuti în cele din urmă să înfigă un harpon. Între timp, Gabriel, urcat în vârful arborelui zburătorului mare, agita un braț în gesturi nebunești și arunca profeții de grabnică pieire asupra celor care-i atacau cu sacrilegiu divinitatea. Pe când Macey, secundul, stătea în picioare la prora bărcii și, cu toată vigoarea nesăbuită a neamului său, își revărsa strigătele sălbatice asupra balenei, căutând un prilej potrivit pentru lancea gata de aruncare, iată, o umbră albă și lată se ridică din mare; prin mișcarea ei iute, ca de evantai, le tăie pentru o clipă răsuflarea vâslașilor. În clipa următoare, nefericitul secund, atât de plin de viață năvalnică, fu azvârlit cu tot trupul în văzduh și, descriind un arc lung în coborâre, căzu în mare la vreo cincizeci de yarzi depărtare. Nici măcar o așchie a bărcii nu fu vătămată, niciun fir de păr de pe capul vreunui vâslaș; dar secundul se scufundă pentru totdeauna.
Se cuvine să spunem aici, în paranteză, că, dintre accidentele mortale ale vânătorii de cașaloți, acest soi e poate aproape tot atât de des întâlnit ca oricare altul. Uneori nu e vătămat nimic, în afară de omul astfel nimicit; mai des, prora bărcii e smulsă ori scândura pentru coapsă, în care stă comandantul bărcii, e smulsă din locul ei și însoțește trupul. Dar cel mai straniu e că, în mai mult de un caz, când trupul a fost găsit, nu se putea desluși niciun semn de lovitură; omul fiind mort de-a binelea.
Întreaga nenorocire, cu trupul lui Macey în cădere, fusese văzută limpede de pe corabie. Scoțând un țipăt sfredelitor — „Cupa! Cupa!” —, Gabriel opri echipajul îngrozit să mai vâneze balena. Această întâmplare cumplită îi dădu arhanghelului și mai multă înrâurire; căci discipolii lui creduli credeau că o prevestise anume, în loc să fi făcut doar o profeție generală, pe care ar fi putut-o face oricine, nimerind astfel, din întâmplare, una dintre atâtea ținte din largul câmp îngăduit. Ajunse o spaimă fără nume pentru corabie.
După ce Mayhew își încheie povestirea, Ahab îi puse asemenea întrebări, încât căpitanul străin nu se putu opri să-l întrebe dacă avea de gând să vâneze Balena Albă, de s-ar ivi prilejul. Ahab răspunse: „Da.” Îndată, Gabriel sări iar în picioare, fulgerându-l cu privirea pe bătrân, și strigă cu înverșunare, cu degetul îndreptat în jos: „Gândește-te, gândește-te la hulitor — mort, acolo jos! Ferește-te de sfârșitul hulitorului!”
Ahab se întoarse nepăsător într-o parte; apoi îi spuse lui Mayhew: „Căpitane, tocmai mi-am amintit de sacul cu scrisori; am acolo o scrisoare pentru unul dintre ofițerii tăi, dacă nu mă înșel. Starbuck, cercetează sacul.”
Fiecare balenieră pleacă la drum cu un număr bun de scrisori pentru felurite corăbii; înmânarea lor destinatarilor atârnă de simpla întâmplare a întâlnirii cu aceste corăbii în cele patru oceane. Astfel, cele mai multe scrisori nu ajung niciodată la țintă; iar multe sunt primite abia după ce au împlinit doi ori trei ani, sau mai mult.
Curând, Starbuck se întoarse cu o scrisoare în mână. Era foarte mototolită, umedă și acoperită cu un mucegai verde, tern și pătat, fiindcă fusese ținută într-un dulap întunecat al cabinei. O asemenea scrisoare ar fi putut foarte bine s-o fi adus ca poștaș Moartea însăși.
„Nu poți s-o citești?” strigă Ahab. „Dă-mi-o, omule. Da, da, nu-i decât o mâzgălitură ștearsă; ce-i asta?” Pe când el se străduia s-o descifreze, Starbuck luă coada lungă a unei cazmale de tranșat și-i despică ușor capătul cu cuțitul, ca să prindă acolo scrisoarea și, în felul acesta, s-o întindă până la barcă fără ca aceasta să se mai apropie de corabie.
Între timp, Ahab, ținând scrisoarea, mormăia: „Domnul Har… da, domnul Harry… (scris muieresc — nevasta omului, pun rămășag)… Da… Domnul Harry Macey, corabia «Ieroboam»; păi, e Macey, și el e mort!”
— Bietul om! Bietul om! Și de la nevastă-sa, oftă Mayhew; dar dă-mi-o.
— Nu, păstreaz-o tu, îi strigă Gabriel lui Ahab; curând tot într-acolo te duci și tu.
„Să te sugrume blestemele!” urlă Ahab. „Căpitane Mayhew, fii gata acum s-o primești”; și, luând misiva fatală din mâinile lui Starbuck, o prinse în crestătura prăjinii și o întinse spre barcă. Dar, în vreme ce făcea asta, vâslașii se opriră din vâslit, în așteptare; barca pluti puțin spre pupa corăbiei; așa încât, ca prin farmec, scrisoarea ajunse deodată în dreptul mâinii lacome a lui Gabriel. El o înșfăcă într-o clipă, apucă cuțitul bărcii și, străpungând scrisoarea cu el, îl aruncă astfel încărcat înapoi pe corabie. Căzu la picioarele lui Ahab. Atunci Gabriel le strigă strident camarazilor să tragă cu putere la vâsle și, astfel, barca răzvrătită țâșni repede de lângă „Pequod”.
Când, după acest interludiu, marinarii își reluară lucrul la haina balenei, multe lucruri ciudate fură lăsate să se înțeleagă despre această întâmplare sălbatică.