„Pequod” întâlnește „Rachel”
A doua zi fu zărită o corabie mare, „Rachel”, care venea drept spre „Pequod”, cu toată arborada încărcată de oameni. În clipa aceea, „Pequod” înainta cu viteză bună prin apă; dar când străina din vânt, cu aripile largi, se avântă aproape de ea, velele trufașe se pleoștiră toate deodată ca niște bășici flasce, plesnite, și toată viața fugi din coca lovită.
„Vești rele; aduce vești rele”, murmură bătrânul om din Man. Dar înainte ca al ei comandant — care, cu portavocea la gură, stătea în picioare în barca lui — să poată da un salut plin de speranță, se auzi glasul lui Ahab.
„Ai văzut Balena Albă?”
„Da, ieri. Voi ați văzut o barcă de vânătoare în derivă?”
Înăbușindu-și bucuria, Ahab răspunse nu la întrebarea neașteptată; și ar fi urcat atunci bucuros la bordul străinei, când însuși căpitanul străin, după ce opri înaintarea corăbiei sale, fu văzut coborând pe lângă bord. Câteva lovituri iuți de vâslă, și cangea lui se prinse curând de asarturile arborelui mare de pe „Pequod”, iar el sări pe punte. Îndată Ahab îl recunoscu drept un om din Nantucket pe care-l cunoștea. Dar nu se schimbară saluturi ceremonioase.
„Unde era? — Nu-i ucis! — Nu-i ucis!” strigă Ahab, venind aproape. „Cum a fost?”
Se părea că, destul de târziu în după-amiaza zilei dinainte, pe când trei dintre bărcile corăbiei străine erau ocupate cu un cârd de balene care le dusese la vreo patru ori cinci mile de corabie și pe când încă le urmăreau iute în vânt, cocoașa și capul alb ale lui Moby Dick se iviseră deodată din apa albastră, nu foarte departe sub vânt; atunci a patra barcă echipată — una ținută în rezervă — fusese coborâtă îndată pentru urmărire. După o goană iute cu velele, cu vântul din pupă, această a patra barcă — cu chila cea mai iute dintre toate — părea să fi izbutit să prindă balena în harpon, cel puțin atât cât putea desluși ceva omul din vârful catargului. În depărtare văzu barca micșorată până la un punct; apoi o licărire iute de apă albă, clocotitoare; iar după aceea, nimic; de unde se trase încheierea că balena lovită trebuie să fi fugit la o depărtare neștiută cu urmăritorii ei, cum se întâmplă adesea. Era oarecare îngrijorare, dar încă nu o alarmă propriu-zisă. Semnalele de rechemare fură puse în greement; veni întunericul; și, silită să-și culeagă cele trei bărci aflate departe în vânt, înainte să pornească în căutarea celei de-a patra în direcția tocmai opusă, corabia nu numai că trebuise s-o lase pe aceea în voia sorții până aproape de miezul nopții, ci, pentru o vreme, să mărească depărtarea dintre ele. Dar, când restul echipajului fu în sfârșit în siguranță la bord, întinse toate velele — bonetă peste bonetă — pe urmele bărcii dispărute, aprinzând un foc în cazanele de topit drept far și trimițând fiecare al doilea om în arboradă, la pândă. Dar, deși navigase astfel îndeajuns ca să ajungă la locul presupus al celor absenți când fuseseră văzuți ultima oară, deși se oprise atunci să-și coboare bărcile de rezervă pentru a vâsli de jur împrejur și, negăsind nimic, se avântase iar înainte, se oprise iar și-și coborâse bărcile, și deși făcuse astfel până la lumina zilei, tot nu se zărise nici cea mai mică urmă a chilei dispărute.
Odată povestea spusă, Căpitanul străin trecu îndată la dezvăluirea scopului pentru care urcase pe „Pequod”. Voia ca această corabie să se alăture corăbiei sale în căutare, navigând pe mare la vreo patru ori cinci mile una de alta, pe linii paralele, și cercetând astfel, ca să spunem așa, un orizont dublu.
„Pun acum o prinsoare”, îi șopti Stubb lui Flask, „că cineva din barca aceea dispărută a plecat îmbrăcat în cea mai bună haină a Căpitanului; poate și cu ceasul lui — e atât de al naibii de nerăbdător să-l capete înapoi. Cine-a mai auzit de două baleniere cucernice cutreierând marea după o barcă de vânătoare dispărută, în toiul sezonului? Uite, Flask, uită-te numai cât e de palid — palid până și în nasturii ochilor — uite — nu era haina — trebuie să fi fost —”
„Băiatul meu, chiar băiatul meu e printre ei. Pentru numele lui Dumnezeu — te rog, te implor”, exclamă atunci Căpitanul străin către Ahab, care până atunci îi primise cererea numai cu răceală de gheață. „Lasă-mă să-ți navlosesc corabia pentru patruzeci și opt de ore — voi plăti bucuros și voi plăti din belșug — dacă nu-i altă cale — numai pentru patruzeci și opt de ore — numai atât — trebuie, o, trebuie, și vei face lucrul ăsta.”
„Fiul lui!” strigă Stubb; „o, fiul lui s-a pierdut! Retrag haina și ceasul — ce spune Ahab? Trebuie să-l salvăm pe băiat.”
„S-a înecat cu ceilalți, azi-noapte”, spuse bătrânul marinar din Man, care stătea în spatele lor; „am auzit; cu toții le-ați auzit duhurile.”
După cum ieși curând la iveală, ceea ce făcea întâmplarea de pe „Rachel” și mai tristă era faptul că nu numai unul dintre fiii Căpitanului se afla printre oamenii bărcii dispărute, ci și printre echipajele celorlalte bărci, despărțite în același timp de corabie, dar în partea cealaltă, în întunecatele schimbări ale urmăririi, se mai aflase încă un fiu; astfel că, o vreme, nefericitul tată fusese cufundat până la fundul celei mai crude nedumeriri, din care nu-l scoase decât secundul său, adoptând din instinct obiceiul unei baleniere în asemenea primejdii: când se află între bărci în pericol, dar despărțite, să-i ia întotdeauna la bord mai întâi pe cei mai mulți. Dar căpitanul, dintr-o pricină neștiută ce ținea de firea lui, se ferise să pomenească toate acestea, și numai când fu silit de răceala de gheață a lui Ahab făcu aluzie la băiatul care-i mai lipsea, un băiețaș de numai doisprezece ani, pe care tatăl, cu îndrăzneala plină de râvnă, dar lipsită de neliniști, a dragostei părintești a unui om din Nantucket, căutase să-l inițieze atât de devreme în primejdiile și minunile unei meserii ce fusese, aproape din vremuri imemoriale, soarta întregului său neam. Nici nu se întâmplă rar ca niște căpitani din Nantucket să-și trimită un fiu de o vârstă atât de fragedă departe de ei, într-o călătorie lungă de trei sau patru ani, pe altă corabie decât a lor, pentru ca primele lui cunoștințe despre cariera de balenier să nu fie slăbite de vreo întâmplătoare arătare a părtinirii firești, dar nepotrivite, a unui tată, ori de neliniștea și grija lui peste măsură.
Între timp, străinul încă îi cerșea lui Ahab bietul favor; iar Ahab stătea tot ca o nicovală, primind fiecare izbitură fără să tremure câtuși de puțin.
„N-am să plec”, spuse străinul, „până-mi spui da. Poartă-te cu mine cum ai vrea să mă port eu cu tine într-o asemenea împrejurare. Căci și tu ai un băiat, căpitane Ahab — deși numai un copil, cuibărit acum în siguranță acasă — și încă un copil al bătrâneții tale — da, da, te îndupleci; văd eu — alergați, alergați, oameni buni, acum, și pregătiți-vă să brațați în cruce vergile.”
„Stați!” strigă Ahab; „să nu atingeți niciun fir de parâmă”; apoi, cu un glas care modela îndelung fiecare cuvânt: „Căpitane Gardiner, n-am să fac asta. Chiar și acum pierd vreme. Rămas-bun, rămas-bun. Dumnezeu să te binecuvânteze, omule, și fie să mă pot ierta pe mine însumi, dar trebuie să plec. Domnule Starbuck, uită-te la ceasul din habitaclu și, peste trei minute, socotite chiar din clipa asta, îndepărtează-i pe toți străinii; apoi brațează iarăși vergile spre înainte și lasă corabia să navigheze ca mai înainte.”
Întorcându-se în grabă, cu chipul întors în altă parte, coborî în cabina lui și-l lăsă pe căpitanul străin încremenit de această respingere necondiționată și deplină a cererii sale atât de stăruitoare. Dar, trezindu-se din vrajă, Gardiner se grăbi în tăcere spre bord; mai mult căzu decât păși în barca lui și se întoarse la corabia sa.
Curând cele două corăbii își despărțiră siajele; și, câtă vreme corabia străină mai fu în vedere, o vedeai abătându-se încolo și încoace la fiecare pată întunecată de pe mare, oricât de mică. Vergile îi erau întoarse într-o parte și-n alta; la tribord și la babord, continua să volteze; acum lupta cu valurile din față, apoi acestea o împingeau înaintea lor; iar în tot acest timp, catargele și vergile îi erau încărcate de oameni, ca trei cireși înalți, când băieții culeg cireșe printre ramuri.
Dar după mersul ei mereu poticnit și calea șerpuită, plină de jale, vedeai limpede că acea corabie ce plângea astfel cu stropii mării rămânea încă fără alinare. Era Rachel, plângându-și copiii, pentru că nu mai erau.