Capitolul LVI

Despre imaginile mai puțin greșite ale balenelor și imaginile adevărate ale vânătorii de balene

În legătură cu imaginile monstruoase ale balenelor, mă ispitește foarte mult să mă opresc aici asupra poveștilor încă și mai monstruoase despre ele, care se găsesc în anumite cărți, vechi și noi, mai ales la Pliniu, Purchas, Hackluyt, Harris, Cuvier și alții. Dar trec peste acest subiect.

Cunosc numai patru schițe publicate ale marelui Cașalot: ale lui Colnett, Huggins, Frederick Cuvier și Beale. Despre Colnett și Cuvier am vorbit în capitolul dinainte. Schița lui Huggins e mult mai bună decât ale lor; dar, de departe, a lui Beale e cea mai bună. Toate desenele lui Beale cu această balenă sunt bune, în afară de figura din mijloc din imaginea celor trei balene în felurite atitudini, așezată în fruntea celui de-al doilea capitol al său. Frontispiciul, cu bărci atacând Cașaloți, deși fără îndoială menit să stârnească scepticismul politicos al unor domni de salon, e admirabil de exact și de viu în efectul său de ansamblu. Unele desene de Cașaloți din J. Ross Browne sunt destul de exacte în contur; dar sunt jalnic gravate. Totuși, asta nu-i vina lui.

Pentru balena propriu-zisă, cele mai bune imagini în contur se găsesc la Scoresby; dar sunt desenate la o scară prea mică pentru a da impresia dorită. Are o singură imagine cu scene de vânătoare de balene, și aceasta e o lipsă întristătoare, fiindcă numai din asemenea imagini, atunci când sunt cât de cât bine făcute, îți poți face o idee apropiată de adevăr despre balena vie, așa cum o văd vânătorii ei vii.

Dar, luând totul în seamă, cele mai frumoase înfățișări de balene și de scene de vânătoare ce se pot găsi oriunde — deși în unele amănunte nu sunt cele mai exacte — sunt, de departe, două mari gravuri franțuzești, bine lucrate, după picturile unui anume Garnery. Ele înfățișează, una, atacul asupra Cașalotului, cealaltă, asupra balenei propriu-zise. În prima gravură, un nobil Cașalot e zugrăvit în toată măreția puterii sale, tocmai ridicat de sub barcă din adâncurile oceanului și purtând sus în aer, pe spinare, înfricoșătoarele rămășițe ale scândurilor sfărâmate. Prora bărcii, rămasă în parte întreagă, e desenată ținându-se abia în cumpănă pe șira spinării monstrului; iar în acea proră, pentru o singură licărire de timp, de nemăsurat, vedeți un vâslaș pe jumătate învăluit de jetul înfuriat și clocotitor al balenei, tocmai sărind, parcă de pe o stâncă abruptă. Acțiunea întregii scene e minunat de izbutită și de adevărată. Ciubărul cu parâma, golit pe jumătate, plutește pe marea albită; cozile de lemn ale harpoanelor căzute în apă se leagănă pieziș în ea; capetele oamenilor din echipaj, care înoată, sunt risipite în jurul balenei, fiecare cu alt chip al spaimei; iar din depărtarea neagră și furtunoasă corabia se îndreaptă spre locul luptei. S-ar putea găsi cusururi serioase în amănuntele anatomice ale acestei balene, dar să le trecem cu vederea; fiindcă nici în ruptul capului n-aș putea desena una atât de bună.

În a doua gravură, barca tocmai se apropie de flancul acoperit de crustacee al unei mari balene propriu-zise care gonește, rostogolindu-și în mare trupul negru, îmbrăcat în alge, ca o masă de stâncă îmbrăcată în mușchi care se prăvălește de pe falezele Patagoniei. Jeturile ei sunt drepte, pline și negre ca funinginea; de atâta fum pe coș, ai crede că în marile măruntaie de dedesubt se gătește o cină strașnică. Păsările mării ciugulesc crabii mărunți, scoicile și celelalte bomboane și macaroane ale mării pe care balena propriu-zisă le poartă uneori pe spinarea ei pestilențială. Și, în tot acest timp, leviatanul cu buze groase gonește prin adânc, lăsând în urmă tone de caș alb învolburat și făcând barca firavă să se legene în talazuri ca un schif prins aproape de roțile cu zbaturi ale unui vapor oceanic. Astfel, în prim-plan totul e frământare furioasă; dar în fundal, într-un admirabil contrast artistic, se află întinderea sticloasă a unei mări fără vânt, velele lăsate, neapretate, ale corăbiei neputincioase și masa inertă a unei balene moarte, o fortăreață cucerită, cu steagul capturii atârnând leneș de prăjina de însemnare a balenei, înfiptă în orificiul ei respirator.

Cine este sau a fost pictorul Garnery, nu știu. Dar pun rămășag pe viața mea că ori își cunoștea subiectul din practică, ori fusese minunat de bine îndrumat de vreun vânător de balene cu experiență. Francezii sunt băieții potriviți să zugrăvească acțiunea. Mergeți și priviți toate picturile Europei, și unde veți găsi o asemenea galerie de tumult viu, care respiră pe pânză, ca în acea sală triumfală de la Versailles; unde privitorul își croiește drum de-a valma, luptând prin marile bătălii ale Franței, una după alta; unde fiecare sabie pare o fulgerare a aurorei boreale, iar regii și împărații înarmați năvălesc pe rând, ca o șarjă de centauri încoronați? Nu sunt cu totul nevrednice de un loc în acea galerie aceste scene de bătălii pe mare ale lui Garnery.

Însușirea firească a francezilor de a prinde pitorescul lucrurilor pare să se vădească îndeosebi în picturile și gravurile lor cu scene de vânătoare de balene. Fără nici măcar o zecime din experiența Angliei în această vânătoare și fără a mia parte din cea a americanilor, ei le-au dăruit totuși ambelor națiuni singurele schițe desăvârșite cât de cât în stare să redea adevăratul spirit al vânătorii de balene. În cea mai mare parte, desenatorii englezi și americani de balene par pe deplin mulțumiți să înfățișeze conturul mecanic al lucrurilor, cum ar fi profilul gol al balenei; ceea ce, în privința efectului pitoresc, înseamnă cam totuna cu a schița profilul unei piramide. Chiar și Scoresby, vestit pe bună dreptate ca vânător de balene propriu-zise, după ce ne dă un portret rigid al balenei de Groenlanda în toată lungimea ei și trei sau patru miniaturi delicate de narvali și marsuini, ne răsfață cu o serie de gravuri clasice de căngi de barcă, cuțite de tranșat și ancore cu gheare; iar cu sârguința microscopică a unui Leuwenhoeck supune cercetării unei lumi care tremură de frig nouăzeci și șase de facsimile mărite ale cristalelor de zăpadă arctice. Nu vreau să-l înjosesc pe acest minunat călător — îl cinstesc ca pe un veteran —, dar, într-o chestiune atât de însemnată, a fost desigur o scăpare să nu fi obținut pentru fiecare cristal o declarație sub jurământ, dată în fața unui judecător de pace din Groenlanda.

Pe lângă acele frumoase gravuri după Garnery, mai sunt două gravuri franțuzești vrednice de luat în seamă, ale unuia care se semnează „H. Durand”. Una dintre ele, deși nu se potrivește întocmai scopului nostru de acum, merită totuși pomenită din alte pricini. E o scenă liniștită de amiază printre insulele Pacificului: o balenieră franceză ancorată aproape de țărm, pe vreme fără vânt, luând leneș apă la bord; velele desfăcute ale corăbiei și frunzele lungi ale palmierilor din fundal atârnă împreună în aerul fără adiere. Efectul e foarte frumos, dacă îl judecăm după felul în care îi arată pe vânjoșii pescari într-una dintre puținele lor ipostaze de odihnă orientală. Cealaltă gravură e cu totul altceva: corabia pusă în pană pe marea deschisă, chiar în inima vieții leviatanilor, cu o balenă propriu-zisă de-a lungul ei; vasul — tocmai se taie și se scoate grăsimea balenei — e înclinat spre monstru ca spre un cheu; iar o barcă, desprinzându-se în grabă de această scenă plină de lucru, tocmai pornește în urmărirea balenelor din depărtare. Harpoanele și lăncile stau îndreptate, gata de folosit; trei vâslași tocmai așază arborele în locașul lui; iar la o rostogolire neașteptată a mării, mica ambarcațiune se ridică pe jumătate afară din apă, ca un cal înălțat în două picioare. De pe corabie, fumul chinurilor balenei care fierbe se ridică precum fumul deasupra unui sat de fierării; iar dinspre vânt, un nor negru, care se înalță vestind vijelii și ploi, pare să grăbească lucrul marinarilor ațâțați.