„Pequod” întâlnește „Încântarea”
Încordata „Pequod” naviga mai departe; valurile rostogolite și zilele treceau; coșciugul-plutitor de salvare încă se legăna ușor; și fu zărită o altă corabie, botezată cum nu se putea mai nefericit „Încântarea”. Pe când se apropia, toate privirile se ațintiră asupra grinzilor ei late, numite bigi, care, pe unele baleniere, traversează puntea de la pupă la înălțimea de opt ori nouă picioare, slujind la susținerea bărcilor de rezervă, neechipate sau scoase din folosință.
Pe bigile străinei se vedeau coastele albe, zdrobite, și câteva scânduri așchiate ale ceea ce fusese odată o barcă de vânătoare; dar acum vedeai prin epava aceasta la fel de limpede cum vezi prin scheletul jupuit, pe jumătate dezarticulat și albindu-se al unui cal.
„Ai văzut Balena Albă?”
„Uite!” răspunse căpitanul cu obrajii supți de la balustrada pupei și arătă cu portavocea spre epavă.
„Ai ucis-o?”
„Încă nu s-a făurit harponul care să facă vreodată asta”, răspunse celălalt, privind trist un hamac bombat de pe punte, ale cărui margini adunate erau cusute laolaltă de câțiva marinari care lucrau în tăcere.
„Nu s-a făurit!” Și, smulgând din furcă fierul lui Perth, așezat orizontal, Ahab îl întinse, strigând: „Uite, omule din Nantucket; aici, în mâna asta, îi țin moartea! Căliți în sânge și căliți de fulger sunt spinii aceștia; și jur să-i călesc întreit în locul acela fierbinte de după înotătoare, unde Balena Albă își simte cel mai puternic viața blestemată!”
„Atunci Dumnezeu să te păzească, bătrâne — vezi asta?” — arătând spre hamac — „Îngrop numai unul dintre cinci bărbați voinici, care trăiau încă ieri, dar erau morți înainte de noapte. Numai pe acela îl îngrop; ceilalți au fost îngropați înainte să moară; navighezi pe mormântul lor.” Apoi, întorcându-se spre echipaj: „Sunteți gata acolo? Puneți atunci scândura pe parapet și ridicați trupul; așa, acum — O! Doamne” — înaintând spre hamac cu mâinile ridicate — „fie ca învierea și viața —”
„Brațați înainte! Cârma în vânt!” strigă Ahab ca un fulger către oamenii lui.
Dar „Pequod”, pornită deodată, nu fu destul de iute ca să scape de sunetul plescăitului făcut curând de cadavru când lovi marea; într-adevăr, nu atât de iute încât câteva dintre bășicile de apă aruncate în aer să nu-i fi putut stropi coca cu botezul lor fantomatic.
Pe când Ahab aluneca acum departe de mâhnita „Încântarea”, ciudatul plutitor de salvare, atârnat la pupa lui „Pequod”, ieși în relief, limpede.
„Ha! Acolo! Uitați-vă acolo, oameni buni!” strigă un glas prevestitor în siajul ei. „În zadar, o, străinilor, fugiți de trista noastră înmormântare; nu faceți decât să ne întoarceți balustrada pupei, ca să ne arătați coșciugul vostru!”