Miraje
Spune-mi Ishmael. Cu câțiva ani în urmă, nu contează câți anume, neavând decât câțiva bănuți în buzunar și nimic deosebit care să mă mai atragă pe uscat, mă hotărâi să colind mările și să văd întinderile de apă ale Pământului.
Așa fac mereu când vreau să alung plictisul și să-mi pun sângele-n mișcare. Când zâmbetul de pe buze prinde a se schimonosi batjocoritor și sufletul îmi îngheață ca într-o lună rece și jilavă de noiembrie, când mă trezesc oprindu-mă lângă vreo casă funerară sau în coada vreunui cortegiu, dar mai ales atunci când gândurile negre mă copleșesc atât de tare, încât numai un principiu moral zdravăn mă împiedică să ies în stradă și să dobor cu bună știință pălăriile celor ce-mi ies în cale, atunci socotesc că a venit vremea să plec pe mare cât mai repede cu putință.
Asta ține la mine locul pistolului și al glonțului. Cato, cu un gest filosofic, se aruncă în propria-i sabie; eu mă îmbarc liniștit pe o corabie. De altfel, nu e lucru de mirare. Aproape toți oamenii, deși poate nu-și dau seama, nutresc la un moment dat în viața lor aceleași sentimente față de mare.
Privește orașul-insulă Manhattan, cu cingătoarea lui de porturi ca insulele indiene împrejmuite de corali, cum e înconjurat de undele negoțului! Și-n stânga, și-n dreapta, străzile te duc spre apă. La capătul dinspre mare al orașului se află Battery, cu digul său măreț, spălat de valuri și răcorit de brize care, cu câteva ceasuri înainte, erau încă departe de orice uscat. Privește mulțimile care contemplă apa acolo!
Plimbă-te prin oraș într-o după-amiază de duminică, îmbietoare la visare. Mergi de la Corlears Hook la Coenties Slip și de acolo mergi spre miazănoapte pe Whitehall. Ce se vede? Ca niște santinele tăcute împrăștiate prin oraș, vezi mii și mii de oameni înțepeniți în visele lor marine. Unii se sprijină de stâlpi sau stau cocoțați pe chei, alții privesc peste parapetul navelor venite din China sau de sus, din greement, aruncând ocheade orizontului oceanic. Dar aceștia sunt oameni ai uscatului, ce în restul zilelor zac în închisorile lor de cherestea și mortar, legați de tejghele, țintuiți de scaune și înlănțuiți de birouri. Te întrebi atunci: cum vine asta? Au dispărut câmpiile verzi? Ce caută aici?
Privește cum se apropie mulțimi ce se îndreaptă cu pasul hotărât spre apă, de parcă toți sunt chitiți să se arunce, căci doar la marginea cea mai îndepărtată a uscatului găsesc alinare. S-au săturat să lâncezească la adăpostul hangarelor de ici și colo și simt nevoia să se apropie de apă, mai-mai să cadă-n ea. Iată-i înșirați pe mile întregi, pe leghe întregi! Vine o puzderie de oameni ce pornesc de pe uscat, de pe străduțe și alei, din nord, est, sud și vest și se adună toți aici. Spune-mi, oare vraja magnetică a busolelor de pe vase îi cheamă laolaltă?
Să zicem că te găsești la țară, într-un ținut înalt, presărat cu lacuri. Apucă ce cale dorești și vei vedea că te va duce într-o vale și că vei poposi lângă un pârâu. Aceasta e magia. Chiar și cel mai aiurit om, lăsat în voia minții lui și mergând fără direcție, te va duce fără greș lângă apă, asta dacă se găsește apă în preajmă. Dacă te afli pierdut și însetat în marele deșert american, încearcă acest experiment, dacă se întâmplă să ai în caravană un profesor de metafizică. După cum se știe, apa și meditația sunt unite pe veci.
Iată și un artist: dorește să-ți picteze peisajul cel mai îmbietor la visare, mai umbros, mai liniștit și mai încântător din toată valea râului Saco. Ce element se remarcă în pânza lui? Aici se înalță copaci, toți scobiți și părând că adăpostesc vreun pustnic și vreun crucifix, acolo se întinde o pajiște și pe ea picotesc niște vite, iar din căsuțele împrăștiate ici și colo iese un fum somnoros. Pe fundalul împădurit șerpuiește o cărare ce se încolăcește spre pintenii întrepătrunși ai munților, scăldați în albastrul depărtărilor. Dar, deși încântătoare așa cum e, cu pinul ce-și scutură suspinele ca pe niște frunze peste capul unui păstor, imaginea ar fi pierdută dacă ochii păstorului nu s-ar odihni pe pârâiașul fermecat din fața sa.
Mergi să vezi preriile în iunie, unde cât vezi cu ochii se întind câmpuri de crini în care te afunzi până la genunchi. Ce lipsește de aici? Apa: nu e o picătură de apă în apropiere! Dacă la Niagara ar curge valuri de nisip în loc de apă, ai bate atâta drum să o vezi? De ce nu se putea hotărî sărmanul poet din Tennessee, când a primit pe neașteptate o sumă frumușică de bani, dacă să-și cumpere o haină de care avea mare nevoie sau să dea banii pe o drumeție către plaja Rockaway? Cum se face că orice tânăr sănătos și viguros, în care bate o inimă pe măsură, își dorește cu disperare, la un moment dat, să plece pe mare? Cum se face că, fiind pentru prima dată pasager pe o navă, ai simțit un fior magic când ai auzit că sunteți destul de departe în larg încât uscatul nu se mai vede? De ce venerau persanii marea? De ce i-au atribuit grecii o zeitate anume: Poseidon, fratele lui Zeus?
Cu siguranță toate acestea au o însemnătate aparte, un sens adânc ca în povestea lui Narcis, care, neputând apuca imaginea blândă și chinuitoare pe care o vedea în izvor, s-a aruncat în apă și s-a înecat. Aceeași răsfrângere a imaginii o căutăm și noi în râuri și oceane: imaginea nălucii de necuprins a vieții; și aceasta e cheia întregului mister.
Când spun că plec pe mare, când îmi simt ochii încețoșați sau devin prea conștient de plămânii mei, nu vreau să las a se înțelege că plec ca pasager. Ca să faci asta, nu poți să pleci cu traista goală, căci o traistă goală nu-i decât o cârpă. Și în plus, pasagerii au rău de mare, nu pot să doarmă noaptea, devin țâfnoși și nu prea se distrează. Nu, nu sunt niciodată călător. Nu plec nici comodor, nici căpitan, nici bucătar, deși mă pricep întrucâtva la marinărie. Las gloria acestor ranguri celor cărora le face plăcere. Eu unul disprețuiesc orice fel de funcție onorabilă care dă bătăi de cap. Îmi ajunge să am grijă de mine, fără să fie nevoie să am grijă și de nave, barcuri, briguri, goelete și tot felul de ambarcațiuni. Cât despre rolul de bucătar, recunosc că e onoare și în asta, bucătarul fiind un fel de ofițer la bord, dar nu pot zice că-mi doresc să frig păsări toată ziua, deși nimeni nu apreciază mai mult decât mine o friptură unsă din belșug cu unt și condimentată bine cu sare și piper. Anticii egipteni tocmai din venerație pentru ibiși fripți și hipopotami prăjiți au mumifiat aceste viețuitoare pe care le-au așezat în piramidele lor imense ca niște cuptoare.
Nu. Când plec pe mare, plec ca un simplu marinar ce-și face treaba: stau pe punte la prova catargului, cobor în teugă și mă urc acolo sus, până la vârful arboretului de zburător. E adevărat că alerg de colo-colo după cum vin ordinele și sar de la vergă la vergă ca o lăcustă printr-o pajiște în mai, ceea ce e destul de neplăcut la început. Îți cam rănește orgoliul, mai ales dacă te tragi dintr-o familie de seamă, precum Van Rensselaer, Randolph sau Hardicanute, și cu atât mai mult dacă până să bagi mâna în găleata cu catran ai trăit ca un boier conducând vreo școală din provincie, unde toți vlăjganii plecau capul în fața ta. E o trecere grea de la dascăl la marinar și ai nevoie de o fiertură zdravănă din Seneca și stoici ca să zâmbești și să rabzi. Dar chiar și asta trece cu timpul.
Și ce dacă îmi poruncește vreun căpitan boșorogit să mătur puntea? Cât să atârne jignirea asta în cumpăna Noului Testament? Scad eu în ochii arhanghelului Gavril dacă execut repede și respectuos ordinul? Toți suntem sclavi într-o oarecare măsură, așa că oricât mi-ar porunci bătrânii căpitani, oricât m-ar călca în picioare și m-ar îmbrânci, eu tot am satisfacția să știu că asta nu-i nimic, că într-un fel sau altul — fizic sau metafizic vorbind — toți ceilalți sunt tratați cam la fel.
Astfel, ghiontul pe care îl primește toată lumea trece de la unul la altul și toți ar trebui să ne batem pe umăr și să zicem mersi.
Un alt motiv pentru care mă duc marinar este că pe mine mă plătesc, în timp ce pasagerilor nu le dau un sfanț, sau cel puțin n-am auzit vreodată să se întâmple așa. Dimpotrivă, pasagerii sunt cei care scot bani din buzunar, și e o diferență ca de la cer la pământ între a plăti și a fi plătit. Povara de a da bani e probabil cea mai afurisită pedeapsă cu care ne-au pricopsit cei doi hoțomani din grădina Raiului. Dar a primi bani, ei bine, nimic nu se compară cu asta. Eleganța cu care omul primește bani e de-a dreptul uimitoare, mai ales dacă te gândești că se zice că banii sunt rădăcina tuturor relelor pământești și că cei avuți nu or să intre vreodată în împărăția Raiului. Ce bucuroși ne lăsăm duși spre pierzanie!
În cele din urmă, motivul pentru care plec pe mare ca marinar este că mă bucur de mișcare și de aerul curat de la proră. Pe mare, vântul din proră e mai frecvent decât cel din pupă (asta dacă nu încalci cumva maxima pitagoreică), așa că, mare parte din călătorie, comodorul care stă pe puntea de la pupă respiră aerul pe care l-au expirat marinarii de pe punte, închipuindu-și greșit că respiră un aer pur. La fel se întâmplă și când poporul își conduce fruntașii în anumite situații fără ca ei să își dea măcar seama.
Dar de ce anume, după ce am tras în piept răcoarea brizei ca marinar pe vase de comerț, mi-am pus în cap să plec la vânătoare de balene, asta numai polițistul nevăzut al Ursitoarelor, care mă supraveghează întruna, mă urmărește în taină și mă mână într-un fel de neînțeles, poate să spună. Este fără tăgadă că îmbarcarea mea pe balenieră face parte dintr-un plan măreț al Providenței, alcătuit cu multă vreme în urmă. Cred că a intrat în spectacolul divin ca un scurt interludiu și solo printre scene mai importante și probabil a sunat cam așa:
„Mari alegeri pentru președinția Statelor Unite” „Un anume Ishmael se îmbarcă pe o balenieră” „Bătălie sângeroasă în Afganistan”
Nu știu de ce regizorii, care sunt Ursitoarele, m-au distribuit în amărâta asta de vânătoare de balene, în timp ce alții joacă în tragedii grandioase sau în comedii ușoare și haioase sau, și mai bine, în schițe amuzante. Dacă stau totuși și mă gândesc, cred că îmi aduc aminte câteva motive care mi-au fost puse sub nas cu șiretenie încât m-au determinat să joc rolul ce mi-a fost predestinat, păcălindu-mă că am acționat din propria mea voință și cu perfectă luciditate.
Motivul principal a fost chiar imaginea copleșitoare a balenei însăși. Curiozitatea pe care mi-a trezit-o monstrul acesta extraordinar, apele depărtate și sălbatice unde își rostogolește trupul cât o insulă și primejdiile fără scăpare și fără nume ale balenei, împreună cu miile de minunății ale Patagoniei, văzute și auzite, m-au făcut să mă decid.
Poate pe alți oameni motivele acestea nu i-ar fi convins, dar pe mine mă chinuie o poftă veșnică de lucruri îndepărtate. Ador să navighez în ape interzise și să acostez la țărmuri sălbatice. Fără să trec cu vederea ce este bun, recunosc iute și grozăvia și pot chiar să mă împrietenesc cu ea — dacă-mi dă voie, desigur —, căci e bine să te înțelegi cu toți cei din locul unde sălășluiești.
Astfel stând lucrurile, călătoria era binevenită. Porțile necunoscutului s-au deschis, iar fanteziile sălbatice ce m-au împins spre țelul meu făceau să se perinde în adâncul sufletului nesfârșite procesiuni de balene, două câte două, iar în mijlocul lor plutea o fantomă uriașă, învăluită, ca o colină de zăpadă suspendată în aer.