Traista de călătorie
Îmi îndesai o cămașă sau două în vechea traistă de călătorie, o pusei la subraț și-mi începui călătoria spre Capul Horn și Pacific. Lăsând în urmă bătrânul Manhattan, ajunsei numai bine în New Bedford. Era într-o seară de sâmbătă din decembrie. Spre marea mea dezamăgire însă, aflai că pachebotul spre Nantucket plecase deja și nu mai mergea nimic într-acolo până luni.
Deși majoritatea tinerilor care iau în piept primejdiile și necazurile unei vânători de balene se opresc la New Bedford să se îmbarce pe vase, mie nici nu îmi trecea prin cap să fac asta. Eu eram hotărât să plec numai pe un vas din Nantucket, fiindcă tot ce ținea de faimoasa insulă avea ceva măreț și tumultuos care mă încânta nespus.
Deși în ultima vreme New Bedford a acaparat afacerea cu balene, iar sărmanul bătrân Nantucket a rămas mult în urma lui, să nu uităm că acolo sunt izvoarele acestei îndeletniciri — Nantucket e Tirul acestei Cartagine: acolo a fost adusă la țărm prima balenă americană ucisă.
De unde, dacă nu de acolo, s-au urcat pieile roșii în canoele lor ca să vâneze Leviatanul? Și de unde altundeva dacă nu din Nantucket au pornit marinarii curajoși într-o aventură îndrăzneață, cu un mic slup încărcat în parte, se zice, cu pietre de pavaj aduse de aiurea, pe care să le arunce spre balene și să vadă dacă sunt îndeajuns de aproape cât să îndrăznească să arunce un harpon de pe bompres.
Acum, având de petrecut o noapte, o zi și încă o noapte în New Bedford până să pot ajunge la destinație, începui să mă gândesc unde o să dorm și ce o să mănânc între timp. Era o noapte neliniștitoare, întunecată și mohorâtă, cu un frig care pișca fără milă. Nu cunoșteam pe nimeni prin partea locului.
Îmi sondasem buzunarul cu căngile neliniștii și nu scosesem decât câteva monede de argint. Stând în mijlocul drumului cu traista pe umăr și privind când la întunecimea din nord, când la bezna din sud, îmi zisei: „Oriunde te-ai hotărî, în înțelepciunea ta, să rămâi peste noapte, dragul meu Ishmael, ai grijă să-ntrebi de preț și să nu fii prea mofturos.”
O pornii agale pe străzi și dădui de hanul „Harpoanele încrucișate”, dar părea un loc cam scump și prea vesel pentru buzunarul meu.
Mai încolo trecui pe lângă „Peștele-Sabie”, de unde, prin ferestrele roșiatice, venea o lumină așa de puternică, încât părea să fi topit zăpada bătătorită și gheața din fața hanului, în timp ce în restul orașului străzile erau acoperite de o gheață groasă de vreo douăzeci și cinci de centimetri, ceea ce mă chinuia când izbeam cu piciorul ieșiturile tari ca piatra, căci, de la atâta mers, tălpile cizmelor erau într-o stare de plâns.
Cam scump și cam vesel, îmi zisei din nou, oprindu-mă o clipă pentru a privi lumina ce se scurgea pe stradă și pentru a asculta clinchetul paharelor dinăuntru. Gândii: „Hai, Ishmael, n-auzi? Pleacă din fața ușii; cizmele tale peticite stau în cale!” Așa că pornii mai departe, de data asta instinctul purtându-mă spre apă, unde aveam să găsesc negreșit cele mai ieftine hanuri, dar probabil și cele mai neprimitoare.
Ce străzi sinistre! De-o parte și de alta se înșirau blocuri de întuneric, parcă nici nu erau case, iar ici și colo câte o lumânare părea să se miște ca într-un mormânt. La ora aceea târzie, în ultima zi a săptămânii, cartierul prin care treceam era pustiu. Dar deodată zării o lumină fumurie ce venea dintr-o clădire joasă și lată a cărei ușă era dată de perete ca și cum m-ar fi chemat înăuntru.
Casa nu era prea aranjată și părea deschisă pentru toată lumea, așa că mă încumetai, dar primul lucru de care dădui fu o cutie cu cenușă de care mă împiedicai în prag. Aha! îmi zisei în timp ce mă înecam cu cenușa care zburase în aer. Oare să fie cenușa Gomorei, orașul nimicit? Dar cum rămâne cu „Harpoanele încrucișate” sau „Peștele-Sabie”? Pesemne hanul acesta se numește „Capcana”. Oricum i-ar fi zis, mă ridicai și, auzind un glas puternic înăuntru, deschisei o a doua ușă, interioară.
Părea că acolo se adunase marele Parlament Negru în Tofet. O sută de fețe negre se întoarseră spre mine în timp ce în fundul sălii un înger negru al Pieirii bătea cu o carte în lemnul unui amvon. Era o biserică de negri, iar predicatorul tocmai vorbea despre întunericul infernului și despre plânsetele, vaietele și scrâșnetul dinților de acolo. Mă retrasei ușor cu spatele, zicându-mi: „Halal distracție ți-ai găsit la «Capcana»!”
Trecând mai departe, ajunsei într-un loc aproape de docuri, unde strada era luminată slab și auzii deasupra mea un scârțâit tânguitor. Uitându-mă în sus, văzui legănându-se o firmă pe care se zărea, zugrăvit în alb, un jet înalt și drept de stropi cețoși, iar dedesubt scria: „La Balena Scuipătoare — Peter Coșciug.” Coșciug? Balena Scuipătoare? O alăturare nefericită. Pare-se că numele „Coșciug” e un nume obișnuit în Nantucket, și-mi zisei că individul acesta, Peter, e de acolo. Dar fiindcă lumina era așa de chioară, lemnul clădirii era așa de ros — încât părea că hanul fusese adus și lăsat aici din vreun loc mistuit de flăcări — și firma scârțâia a sărăcie, socotii că, dacă e să existe un han ieftin prin preajmă unde se bea cafea din mazăre, acesta e.
Era un loc straniu, o casă veche cu fronton, cu o latură parcă paralizată, ce se înclina trist. Era ridicat într-un colț întunecat, unde Euroclidonul urla mai sălbatic decât urlase în jurul corăbiei zbuciumate de valuri a bietului Pavel. Altminteri, Euroclidonul nu este altceva decât o adiere plăcută, asta dacă te găsești la adăpost, cu picioarele încălzite bine pe sobă.
Un scriitor de demult — din ale cărui lucrări dețin singurul exemplar rămas pe lume — a spus: „În ceea ce privește acest vânt năprasnic numit Euroclidon, e o mare diferență între a-l privi printr-un geam care nu e înghețat decât pe dinafară și a-l privi prin acea fereastră fără ramă, unde gerul e pe ambele părți și unde făptura numită Moarte este singurul geamgiu.” Îmi zisei: bine spus, cuvintele de demult grăiesc adevărul.
Da, ochii îmi servesc drept ferestre, iar corpul îmi e ca o casă. Ce păcat însă că nu astupaseră găurile și crăpăturile și nu îndesaseră pe ici, pe colo câte puțină scamă. Acum era prea târziu, vremea de reparat se dusese: universul era gata. Piatra de încheiere era pusă, iar sfărâmăturile fuseseră cărate de-acolo cu un milion de ani în urmă.
Sărmanul Lazăr, cu bordura drept pernă, clănțănind din dinți și scuturându-și zdrențele cu fiecare tremur, n-avea decât să-și bage zdrențe în urechi și să-și înfigă un cocean de porumb în gură și tot nu ar fi reușit să-mpiedice Euroclidonul să-i intre-n corp.
— Euroclidonul! își zicea bogatul înveșmântat în halatul lui de mătase roșie (mai târziu avea să poarte unul și mai roșu). Ptiu, ptiu! Ce noapte geroasă, cum mai sclipește Orion și joacă luminile nordice! Restul n-au decât să vorbească despre ținuturile lor orientale cu vară nesfârșită, ca niște sere veșnice. Pe mine să mă lase să-mi fac singur vară cu căldura cărbunilor mei.
Dar Lazăr? Și-ar fi putut încălzi el mâinile învinețite ținându-le spre mărețele lumini nordice? Nu și-ar fi dorit el să se afle în Sumatra? N-ar fi vrut el mai degrabă să se întindă cât era de lung pe linia ecuatorului sau — pe toți zeii! — să coboare în focurile iadului ca să scape de gerul acesta?
Acum, faptul că Lazăr zace naufragiat pe bordură, în fața ușii bogatului, e mai de mirare decât să vezi un aisberg ancorat lângă una dintre insulele Moluce. Dar și bogatul trăiește ca un țar într-un palat de gheață clădit din suspine înghețate și, fiind președintele unei societăți de temperanță, nu bea decât lacrimile călduțe ale orfanilor.
Ajunge totuși cu plânsetele; acum pornim la vânătoare de balene și o să avem parte de ele din belșug. Mai bine să ne răzuim gheața de pe picioarele înghețate și să vedem ce fel de loc e Balena Scuipătoare.