Aruncarea
Un cuvânt despre o întâmplare din capitolul trecut.
După obiceiul neschimbat al pescăriei, barca de vânătoare se desprinde de corabie cu comandantul sau ucigașul balenei drept cârmaci vremelnic, iar harponierul sau cel care prinde balena trage la vâsla cea mai din față, numită vâsla harponierului. Or, e nevoie de un braț puternic, vânjos, ca să înfigi primul fier în pește; căci adesea, în ceea ce se numește o aruncare lungă, unealta grea trebuie zvârlită la douăzeci ori treizeci de picioare depărtare. Dar, oricât de îndelungată și istovitoare ar fi urmărirea, se așteaptă ca harponierul să tragă în acest timp la vâslă din toate puterile; ba chiar să le dea celorlalți o pildă de muncă supraomenească, nu numai prin vâslitul de necrezut, ci și prin strigăte repetate, răsunătoare și neînfricate; și ce înseamnă să strigi fără încetare cât te ține glasul, în vreme ce toți ceilalți mușchi sunt încordați și aproape smulși din loc — ce înseamnă asta nu știu decât cei care au încercat. Eu unul nu pot să răcnesc din toată inima și să muncesc fără cruțare în una și aceeași clipă. În această stare de încordare și răcnet, așadar, cu spatele la pește, harponierul istovit aude dintr-odată strigătul înflăcărat: „Ridică-te și dă-i!” Acum trebuie să lase vâsla și s-o prindă bine, să se întoarcă o jumătate de tur în jurul propriei axe, să-și apuce harponul din furcă și, cu puțina putere ce i-o mai fi rămas, să încerce să-l azvârle cumva în balenă. Nu-i de mirare, luând întreaga flotă de baleniere laolaltă, că din cincizeci de prilejuri bune de aruncare nici măcar cinci nu izbutesc; nu-i de mirare că atâția harponieri nenorocoși sunt înjurați cu furie și retrogradați; nu-i de mirare că unora chiar le plesnesc vasele de sânge în barcă; nu-i de mirare că unii vânători de cașaloți stau plecați patru ani pentru patru butoaie; nu-i de mirare că, pentru mulți armatori, vânătoarea de balene nu e decât o afacere în pierdere; căci de harponier depinde reușita călătoriei, și dacă îi scoți suflarea din trup, cum te poți aștepta s-o găsești acolo tocmai când e mai mare nevoie de ea!
Încă o dată, dacă aruncarea izbutește, atunci, în a doua clipă critică, adică atunci când balena o ia la fugă, comandantul bărcii și harponierul încep și ei să alerge spre proră și spre pupă, punându-se într-o primejdie nemijlocită pe ei și pe toți ceilalți. Atunci schimbă locurile; iar comandantul, ofițerul cel mai înalt în grad al micii ambarcațiuni, își ia locul ce i se cuvine în prora bărcii.
Or, puțin îmi pasă cine susține contrariul, dar toate acestea sunt și prostești, și de prisos. Comandantul ar trebui să rămână în proră de la început până la sfârșit; ar trebui să arunce și harponul, și lancea și să nu se aștepte de la el niciun fel de vâslit, afară de împrejurări vădite pentru orice pescar. Știu că aceasta ar aduce uneori o mică pierdere de viteză în urmărire; însă îndelungata mea experiență pe felurite baleniere din mai mult de o țară m-a convins că, în covârșitoarea majoritate a eșecurilor din pescărie, nu atât viteza balenei le-a pricinuit, cât istovirea harponierului descrisă mai sus.
Ca aruncarea să aibă cea mai mare eficacitate, harponierii acestei lumi trebuie să sară în picioare din lenevie, nu din trudă.