Coada
Alți poeți au cântat laudele ochiului blând al antilopei și minunatului penaj al păsării care nu se așază niciodată; mai puțin ceresc, eu slăvesc o coadă.
Socotind că, la cașalotul cel mai mare, coada începe din acel punct al trunchiului unde acesta se subțiază până ajunge cam cât grosimea unui om, ea cuprinde, numai pe suprafața de sus, cel puțin cincizeci de picioare pătrate. Trupul compact și rotund de la rădăcina ei se lărgește în două palme ori lobi lați, tari și plați, care se subțiază treptat până la mai puțin de un țol. La bifurcație, ori îmbinare, acești lobi se suprapun puțin, apoi se depărtează unul de altul în lături, ca niște aripi, lăsând între ei un gol larg. La nicio ființă vie liniile frumuseții nu sunt trasate mai desăvârșit decât în marginile de semilună ale acestor lobi. La deschiderea ei cea mai mare, la balena pe deplin crescută, coada depășește cu mult douăzeci de picioare în lățime.
Întregul mădular pare un pat de tendoane sudate laolaltă, îndesit ca o țesătură; dar taie în el și vei găsi că e alcătuit din trei straturi distincte: cel de sus, cel de mijloc și cel de jos. Fibrele straturilor de sus și de jos sunt lungi și orizontale; cele din mijloc sunt foarte scurte și se întind de-a curmezișul între straturile exterioare. Această structură întreită dă putere cozii în aceeași măsură ca orice altceva. Celui care cercetează vechile ziduri romane, stratul din mijloc îi va oferi o paralelă curioasă cu șirurile subțiri de țigle care alternează mereu cu piatra în acele minunate rămășițe ale antichității și care, fără îndoială, contribuie atât de mult la marea trăinicie a zidăriei.
Dar, ca și cum această uriașă putere locală din coada plină de tendoane n-ar fi de ajuns, întreaga masă a Leviatanului e împletită cu o urzeală și o bătătură de fibre și filamente musculare care, trecând de o parte și de alta a șalelor și coborând în lobi, se contopesc cu ei pe nesimțite și le sporesc mult puterea; astfel că în coadă pare să se adune într-un singur punct, prin confluență, forța nemăsurată a întregii balene. Dacă materia ar putea fi nimicită, coada ar fi în stare s-o facă.
Nici nu amenință această uimitoare putere să stânjenească în vreun fel grațioasa mlădiere a mișcărilor ei, în care ușurința unui prunc unduiește printr-o putere de Titan. Dimpotrivă, mișcările își trag din ea frumusețea cea mai înfricoșătoare. Adevărata putere nu vatămă niciodată frumusețea ori armonia, ci adesea le dăruiește; și în tot ce e impunător de frumos, puterea are mult de-a face cu vraja. Înlătură tendoanele încordate care par să țâșnească pretutindeni din marmura lui Hercule sculptat, și farmecul lui ar pieri. Când evlaviosul Eckermann a ridicat cearșaful de in de pe trupul gol și neînsuflețit al lui Goethe, l-a copleșit pieptul masiv al omului, care semăna cu un arc de triumf roman. Când Angelo îl zugrăvește până și pe Dumnezeu Tatăl sub chip omenesc, ia seama la robustețea de acolo. Și, orice ar dezvălui despre iubirea divină din Fiu, molaticele, cârlionțatele și hermafroditele imagini italienești în care ideea lui a fost întrupată cu cel mai mare succes — aceste imagini, atât de lipsite de vigoare musculară, nu lasă să se întrevadă vreo putere, în afară de cea pur negativă și feminină a supunerii și îndurării, despre care se recunoaște îndeobște că alcătuiesc virtuțile practice proprii învățăturilor sale.
Atât de subtilă este elasticitatea organului despre care vorbesc, încât, fie că se mișcă în joacă, în serios ori cu mânie, oricare i-ar fi dispoziția, mlădierile lui poartă întotdeauna semnul unei grații nespuse. În privința aceasta, nici brațul unei zâne nu-l poate întrece.
Cinci mari mișcări îi sunt proprii. Prima, când slujește drept înotătoare pentru înaintare; a doua, când slujește drept buzdugan în luptă; a treia, la măturare; a patra, la baterea apei cu coada; a cincea, la înălțarea lobilor.
Prima: Fiind așezată orizontal, coada Leviatanului lucrează altfel decât cozile tuturor celorlalte făpturi marine. Nu se foiește niciodată. La om ori la pește, foiala e un semn de inferioritate. Pentru balenă, coada este singurul mijloc de înaintare. Încolăcită înainte sub trup, ca un sul, apoi destinsă brusc înapoi, ea îi dă monstrului acea mișcare aparte, de săgetare și salt, când înoată cu furie. Înotătoarele laterale îi slujesc numai la cârmire.
A doua: E un oarecare tâlc în faptul că un cașalot se luptă cu alt cașalot numai cu capul și falca, dar în înfruntările cu omul se folosește mai ales, și cu dispreț, de coadă. Când lovește o barcă, își arcuiește repede lobii în partea opusă ei, iar lovitura vine abia la revenire. Dacă se dă prin aerul fără piedici, mai ales dacă se abate de sus asupra țintei, lovitura e pur și simplu de neînvins. Nicio coastă de om ori de barcă nu-i poate ține piept. Singura ta scăpare e s-o ocolești; dar dacă vine dintr-o parte, prin apa care i se împotrivește, atunci, în parte datorită ușurinței cu care plutește barca balenieră și elasticității materialelor din care e făcută, o coastă crăpată ori una sau două scânduri sfărâmate, un fel de junghi în coastă, sunt de obicei urmarea cea mai gravă. Asemenea lovituri laterale, date pe sub apă, se primesc atât de des la vânătoarea de balene, încât sunt socotite o simplă joacă de copii. Cineva își scoate bluza, și gaura e astupată.
A treia: Nu pot s-o dovedesc, dar mi se pare că la balenă simțul pipăitului e concentrat în coadă; căci, în această privință, ea are o delicatețe egalată numai de gingășia trompei elefantului. Delicatețea aceasta se vădește mai ales la măturare, când, cu blândețe de fecioară, balena își mișcă uriașii lobi dintr-o parte într-alta pe fața mării, într-o anume încetineală lină; și dacă simte fie și un fir din mustața unui marinar, vai de marinar, cu mustăți cu tot. Câtă tandrețe în acea primă atingere! Dacă această coadă ar avea puterea de a apuca, m-aș gândi numaidecât la elefantul lui Darmonodes, care mergea atât de des la piața de flori și, cu plecăciuni adânci, le dăruia fecioarelor buchețele, apoi le mângâia talia. Din mai multe pricini e păcat că balena n-are în coadă această însușire de a apuca; fiindcă am auzit de încă un elefant care, rănit în luptă, și-a întors trompa și a scos sulița.
A patra: Furișându-te fără să te simtă până lângă balenă, în închipuita ei siguranță din mijlocul mărilor singuratice, o găsești despovărată de vasta corpolență a demnității sale și, asemenea unei pisicuțe, se joacă pe ocean ca și cum ar fi o vatră. Dar îi vezi puterea și în joacă. Palmele late ale cozii sunt azvârlite sus în văzduh; apoi izbesc fața apei, iar ciocnirea tunătoare răsună cale de mile. Aproape ai crede că s-a tras cu un tun mare; și dacă ai zări cununa ușoară de abur de la răsuflătoarea din celălalt capăt al ei, ai crede că acela e fumul de la gaura de aprindere a tunului.
A cincea: Cum, în poziția obișnuită de plutire a Leviatanului, lobii stau mult sub nivelul spinării lui, ei sunt atunci cu totul ascunși privirii sub fața apei; dar, când e pe cale să se cufunde în adânc, lobii întregi, împreună cu cel puțin treizeci de picioare din trup, sunt azvârliți drept în aer și rămân acolo tremurând o clipă, până când țâșnesc în jos și dispar. În afară de sublimul salt din apă — care va fi descris în altă parte —, această înălțare a lobilor balenei e poate cea mai măreață priveliște din întreaga natură însuflețită. Din adâncimile fără fund, coada uriașă pare să se repeadă spasmodic să apuce cerul cel mai înalt. Tot astfel, în vis, l-am văzut pe maiestuosul Satana scoțându-și gheara colosală, chinuită, din Baltica de flăcări a Iadului. Dar, când privești asemenea scene, totul atârnă de starea în care te afli; dacă e cea a lui Dante, îți vor veni în minte diavolii; dacă e cea a lui Isaia, arhanghelii. Stând în vârful catargului corăbiei mele, în timpul unui răsărit care înroșea cerul și marea, am văzut odată, la răsărit, o mare turmă de balene, toate îndreptate către soare și tremurând o clipă la unison cu lobii înălțați. Mi s-a părut atunci că o întrupare atât de măreață a adorării zeilor nu se mai văzuse niciodată, nici chiar în Persia, patria închinătorilor la foc. Precum Ptolemeu Filopator mărturisise despre elefantul african, așa am mărturisit atunci eu despre balenă, numind-o cea mai evlavioasă dintre toate ființele. Căci, după regele Juba, elefanții de război ai antichității întâmpinau adesea dimineața cu trompele ridicate, în cea mai adâncă tăcere.
Comparația întâmplătoare din acest capitol dintre balenă și elefant, în ce privește unele însușiri ale cozii uneia și ale trompei celuilalt, n-ar trebui să pună pe picior de egalitate aceste două organe opuse, cu atât mai puțin făpturile cărora le aparțin. Căci, după cum cel mai puternic elefant nu e decât un terrier pe lângă Leviatan, tot astfel, pe lângă coada Leviatanului, trompa lui nu e decât tulpina unui crin. Cea mai cumplită lovitură a trompei elefantului ar fi ca atingerea jucăușă a unui evantai față de zdrobirea și trosnetul nemăsurat al lobilor grei ai cașalotului, care în repetate rânduri au azvârlit în aer, una după alta, bărci întregi cu toate vâslele și echipajele lor, întocmai cum un jongler indian își aruncă bilele.[18]
Cu cât mă gândesc mai mult la această coadă puternică, cu atât îmi deplâng mai mult neputința de a o înfățișa în cuvinte. Uneori are gesturi care, deși ar împodobi cu grație mâna omului, rămân cu totul inexplicabile. Într-o turmă întinsă, aceste gesturi mistice sunt câteodată atât de remarcabile, încât am auzit vânători care le-au declarat înrudite cu semnele și simbolurile francmasonilor; prin asemenea mijloace, balena ar sta într-adevăr de vorbă cu lumea în chip inteligent. Nu lipsesc nici alte mișcări ale întregului ei trup, pline de ciudățenie și de neînțeles pentru cel mai încercat dintre cei ce-o atacă. Oricum aș diseca-o, nu trec de piele; n-o cunosc și n-o voi cunoaște niciodată. Dar, dacă nu cunosc nici măcar coada acestei balene, cum să-i înțeleg capul? Cu atât mai mult, cum să-i pricep fața, când față nu are? „Îmi vei vedea părțile dinapoi, coada”, pare să spună, „dar fața mea nu va fi văzută.” Însă nu pot desluși pe deplin nici părțile ei dinapoi; și, orice-ar da ea de înțeles despre fața ei, spun încă o dată că nu are față.
Note
[18] Deși orice comparație între balenă și elefant în privința mărimii în ansamblu e absurdă, fiindcă, sub acest raport, elefantul se află față de balenă cam în aceeași relație în care câinele se află față de elefant, nu lipsesc totuși câteva asemănări curioase; printre ele se numără jetul. Se știe bine că elefantul trage adesea apă ori praf în trompă, apoi o ridică și le aruncă afară într-un șuvoi.