Miezul nopții — parapetele teugei
Stubb și Flask, urcați pe parapete, petrecând legături în plus peste ancorele care atârnă acolo.
„Nu, Stubb; poți să bați nodul acela cât poftești, dar mie n-ai să-mi bați niciodată în cap ce spuneai chiar adineauri. Și cât a trecut de când spuneai tocmai pe dos? N-ai spus odată că, în orice corabie ar naviga Ahab, corabia aceea ar trebui să plătească ceva în plus pe polița ei de asigurare, întocmai ca și când ar fi încărcată cu butoaie de pulbere la pupă și cutii de chibrituri Lucifer la proră? Stai acum; n-ai spus așa?”
„Ei, să zicem că am spus? Și ce-i cu asta? Mi-am schimbat o parte din carne de-atunci; de ce nu și mintea? Pe lângă asta, presupunând că suntem încărcați cu butoaie de pulbere la pupă și chibrituri Lucifer la proră; cum naiba să ia foc chibriturile Lucifer în stropii aceștia care ne udă până la piele? Ei, omulețule, ai părul destul de roșu, dar nici tu n-ai putea lua foc acum. Scutură-te; tu ești Vărsătorul, adică purtătorul de apă, Flask; s-ar putea umple ulcioare la gulerul hainei tale. Nu vezi atunci că, pentru aceste riscuri în plus, companiile de asigurări maritime au garanții în plus? Uite hidranții, Flask. Dar ascultă iar, și am să-ți răspund la celălalt lucru. Mai întâi însă ia-ți piciorul de pe diamantul ancorei de aici, ca să pot petrece parâma; acum ascultă. Care-i marea deosebire între a ține paratrăsnetul unui catarg în furtună și a sta aproape de un catarg care n-are niciun paratrăsnet, tot într-o furtună? Nu vezi, cap de lemn ce ești, că aceluia care ține paratrăsnetul nu i se poate întâmpla niciun rău, decât dacă mai întâi e lovit catargul? Atunci despre ce vorbești? Nici măcar una dintr-o sută de corăbii nu poartă paratrăsnete, iar Ahab — da, omule, și noi toți — nu eram atunci, după biata mea părere, în primejdie mai mare decât toate echipajele din zece mii de corăbii care navighează acum pe mări. Ei, Stâlpul central ce ești, bănuiesc că ai vrea ca fiecare om de pe lume să umble cu un paratrăsnet mic ridicat pe colțul pălăriei, ca pana înfiptă a unui ofițer de miliție, și târându-se în urmă ca brâul lui. De ce nu ești cu judecată, Flask? E ușor să fii cu judecată; de ce nu ești, atunci? Orice om cu o jumătate de ochi poate fi cu judecată.”
„Nu știu asta, Stubb. Ție uneori îți vine cam greu.”
„Da, când omul e ud leoarcă e greu să fie cu judecată, ăsta-i adevărul. Și pe mine aproape că m-au muiat de tot stropii aceștia. Nu-i nimic; prinde volta de acolo și petrece-o. Mi se pare că legăm acum ancorele acestea de parcă n-ar mai fi folosite niciodată. Să legi aceste două ancore de aici, Flask, parcă-i să legi mâinile unui om la spate. Și ce mâini mari, darnice sunt, într-adevăr. Ăștia-s pumnii tăi de fier, ei? Și ce mai strânsoare au! Mă întreb, Flask, dacă lumea e ancorată undeva; dacă este, se leagănă totuși pe o parâmă neobișnuit de lungă. Acolo, bate nodul acela, și-am terminat. Așa; în afară de a atinge uscatul, nimic nu-i mai mulțumitor decât să pui piciorul pe punte. Ia spune, stoarce-mi puțin poalele jachetei, vrei? Mulțumesc. Așa mai râd ei de hainele de uscat, Flask; dar mi se pare că o haină cu cozi lungi ar trebui purtată întotdeauna în toate furtunile pe mare. Cozile, îngustându-se astfel în jos, slujesc la scurgerea apei, vezi tu. Tot așa și pălăriile cu colțuri; colțurile fac jgheaburi de streașină la capete de fronton, Flask. Gata cu jachetele scurte și cu pălăriile de pânză impermeabilă pentru mine; trebuie să-mi pun un frac cu coadă de rândunică și să-mi îndes pe cap o pălărie înaltă de castor; așa. Hei! Pfiu! Uite-mi pălăria de pânză zburând peste bord; Doamne, Doamne, vânturile care vin din cer să fie atât de prost crescute! Urâtă noapte, flăcăule.”