Presupuneri
Cu toate că, mistuit de flacăra fierbinte a țelului său, Ahab avea mereu în vedere, în toate gândurile și faptele lui, prinderea în cele din urmă a lui Moby Dick; cu toate că părea gata să jertfească toate interesele muritorilor acelei singure patimi; totuși se poate ca, prin fire și prin îndelunga obișnuință, să fi fost prea legat de felul înflăcărat de a fi al vânătorului de balene ca să părăsească cu totul urmărirea țelului secundar al călătoriei. Sau, cel puțin, dacă lucrurile stăteau altfel, nu lipseau alte motive cu mult mai înrâuritoare asupra lui. Ar fi însemnat, poate, să subtilizăm prea mult, chiar ținând seama de monomania lui, dacă am fi dat de înțeles că dorința sa de răzbunare împotriva Balenei Albe s-ar fi putut întinde într-o oarecare măsură asupra tuturor cașaloților și că, pe măsură ce ucidea mai mulți monștri, își înmulțea șansele ca fiecare balenă întâlnită apoi să se dovedească a fi cea urâtă de el, pe care o vâna. Dar, dacă o asemenea ipoteză e într-adevăr discutabilă, mai erau și alte considerente care, deși nu se potriveau atât de strâns cu sălbăticia patimii ce-l stăpânea, nu erau nicidecum neputincioase să-l înrâurească.
Ca să-și îndeplinească țelul, Ahab trebuia să se folosească de unelte; iar dintre toate uneltele folosite în umbra lunii, oamenii sunt cele care se strică cel mai lesne. Știa, de pildă, că, oricât de magnetică îi era în unele privințe stăpânirea asupra lui Starbuck, ea nu cuprindea întregul om lăuntric, după cum simpla superioritate trupească nu aduce cu sine stăpânirea minții; căci, față de ceea ce e pur sufletesc, intelectul stă doar într-un soi de raport trupesc. Trupul lui Starbuck și voința lui silită erau ale lui Ahab câtă vreme acesta își ținea magnetul asupra creierului lui Starbuck; totuși știa că, în ciuda tuturor acestora, prim-secundul, în sufletul său, se îngrozea de vânătoarea căpitanului și, de-ar fi putut, s-ar fi desprins bucuros de ea ori chiar ar fi zădărnicit-o. S-ar fi putut să treacă multă vreme înainte ca Balena Albă să fie zărită. În acel lung răstimp, Starbuck ar fi fost oricând gata să cadă iar într-o răzvrătire fățișă împotriva cârmuirii căpitanului, dacă asupra lui nu s-ar fi făcut simțite unele înrâuriri obișnuite, ținând de prudență și de împrejurări. Și nu numai atât: nicăieri nebunia subtilă a lui Ahab în privința lui Moby Dick nu se vădea mai grăitor decât în neîntrecutul său bun-simț și în iscusința cu care prevedea că, deocamdată, vânătoarea trebuia cumva dezbrăcată de acea stranie nelegiuire a închipuirii care o învăluia în chip firesc; că toată groaza călătoriei trebuia ținută retrasă în întunecimea din fundal (căci puțini oameni au un curaj care să țină piept unei îndelungate cugetări nealinate de faptă); că, în lungile carturi de noapte, ofițerii și oamenii lui trebuiau să aibă lucruri mai apropiate la care să se gândească decât Moby Dick. Căci, oricât de înfocat și de năvalnic întâmpinase sălbaticul echipaj vestirea vânătorii sale, toți marinarii, de orice soi, sunt mai mult sau mai puțin capricioși și nesiguri — trăiesc în vremea schimbătoare de afară și-i sorb nestatornicia —, iar când sunt ținuți să urmărească un țel îndepărtat, care în timpul urmăririi nu le înfățișează nimic, oricâtă viață și patimă le-ar făgădui la sfârșit, e mai presus de toate trebuincios să se ivească interese și îndeletniciri vremelnice, care să-i țină sănătoși în așteptarea năvalei de pe urmă.
Ahab nu pierdea din vedere nici alt lucru. În clipele de simțire puternică, oamenii disprețuiesc toate socotințele josnice; dar asemenea clipe se risipesc repede. Starea statornică, întipărită în firea omului fabricat, cugeta Ahab, este josnicia. Chiar dacă Balena Albă înflăcărează pe deplin inimile acestui echipaj al meu sălbatic și, jucându-se în jurul sălbăticiei lor, sădește în ei un avânt generos de cavaleri rătăcitori, totuși, pe când, din drag de acest cavalerism, îl vânează pe Moby Dick, trebuie să aibă și hrană pentru poftele lor mai obișnuite, de toate zilele. Căci nici măcar nobilii și vitejii cruciați de odinioară nu se mulțumeau să străbată două mii de mile pe uscat ca să lupte pentru Sfântul lor Mormânt, fără să spargă case, să golească buzunare și să dobândească pe drum alte câștiguri evlavioase. De-ar fi fost ținuți strict numai la acel unic țel de pe urmă, romantic, prea mulți s-ar fi întors cu dezgust de la acel țel de pe urmă, romantic. Nu-i voi lipsi pe oamenii aceștia, cugeta Ahab, de orice nădejde de bănet — da, de bănet. Acum pot disprețui bănetul; dar să treacă numai câteva luni, fără nicio făgăduială că-l vor vedea, și atunci același bănet, acum potolit, răzvrătindu-se dintr-odată în ei, același bănet i-ar lua curând comanda lui Ahab.
Nu lipsea nici un alt motiv de prevedere, care-l privea mai de aproape pe Ahab însuși. Dezvăluind, probabil într-o pornire de moment și poate cam înainte de vreme, țelul de căpetenie, dar numai al lui, al călătoriei navei „Pequod”, Ahab era acum pe deplin conștient că, făcând astfel, se expusese pe ocolite unei învinuiri de uzurpare căreia nu i-ar fi putut răspunde; iar echipajul său, dacă ar fi vrut și ar fi avut puterea s-o facă, putea, fără a răspunde nici moral, nici în fața legii, să-i refuze orice ascultare de atunci înainte și chiar să-i smulgă comanda cu sila. Firește, Ahab trebuie să fi fost cât se poate de dornic să se pună la adăpost chiar și de cea mai slabă aluzie la uzurpare, precum și de urmările cu putință dacă o asemenea impresie înăbușită ar fi prins rădăcini. Acel adăpost nu putea sta decât în stăpânitoarea putere a minții, inimii și mâinii sale, sprijinită de o luare-aminte grijulie și strâns chibzuită la fiecare măruntă înrâurire din văzduh căreia i-ar fi putut fi supus echipajul.
Pentru toate aceste motive, așadar, și pentru altele poate prea analitice ca să fie desfășurate aici în cuvinte, Ahab vedea limpede că trebuia să rămână încă, în bună măsură, credincios scopului firesc, declarat, al călătoriei navei „Pequod”; să păzească toate datinile obișnuite; și nu numai atât, ci să se silească a vădi tot bine cunoscutul său interes pătimaș pentru practicarea în genere a meseriei sale.
Oricum ar fi fost toate acestea, glasul lui se auzea acum adesea strigând spre cele trei vârfuri de catarg și îndemnându-i pe cei de acolo să țină o strajă ageră și să nu uite să vestească nici măcar un marsuin. Această veghe nu rămase multă vreme fără răsplată.