Ramadanul
Fiindcă Ramadanul lui Queequeg, adică postul și smerenia lui, avea să țină toată ziua, nu voii să-l tulbur până spre înserat; căci am cel mai mare respect pentru îndatoririle religioase ale oricui, oricât ar fi de comice, și nu m-ar lăsa inima să disprețuiesc nici măcar o congregație de furnici care s-ar închina unei ciuperci; ori acele alte făpturi din anumite părți ale pământului nostru care, cu o slugărnicie fără seamăn pe alte planete, se pleacă dinaintea torsului unui moșier răposat, numai pentru nemăsuratele proprietăți încă deținute și închiriate în numele lui.
Zic că noi, bunii creștini presbiterieni, ar trebui să fim îngăduitori în aceste lucruri și să nu ne închipuim cu mult mai presus de ceilalți muritori, păgâni și câte și mai câte, pentru ideile lor pe jumătate smintite despre asemenea subiecte. Iată-l pe Queequeg, de pildă: avea, fără îndoială, cele mai absurde păreri despre Yojo și Ramadanul său; dar ce-i cu asta? Queequeg credea, presupun, că știe ce face; părea mulțumit; să-l lăsăm deci în pace.
Toate argumentele noastre nu i-ar fi schimbat părerea; să-l lăsăm în pace, zic eu: și Cerul să se îndure de noi toți, presbiterieni și păgâni deopotrivă, căci suntem cu toții, într-un fel sau altul, grozav de scrântiți la cap și avem mare nevoie de reparații.
Spre seară, când mă încredințai că toate ceremoniile și ritualurile sale trebuiau să se fi încheiat, urcai în odaia lui și bătui la ușă; dar nu veni niciun răspuns. Încercai s-o deschid, dar era încuiată pe dinăuntru.
— Queequeg, șoptii prin gaura cheii.
Tăcere deplină.
— Auzi, Queequeg! De ce nu vorbești? Sunt eu, Ishmael.
Dar totul rămase la fel de tăcut ca înainte. Începui să mă îngrijorez. Îi lăsasem atâta timp; mă gândii că poate îl lovise damblaua.
Mă uitai prin gaura cheii; dar ușa dădea într-un colț ciudat al odăii, astfel că priveliștea prin gaura cheii era strâmbă și sinistră. Nu puteam vedea decât o parte din tăblia de la picioarele patului și o dungă de perete, nimic mai mult. Rămăsei mirat să zăresc sprijinită de perete coada de lemn a harponului lui Queequeg, pe care hangița i-l luase în seara dinainte, înainte să urcăm în odaie.
Ciudat, îmi zisei; dar, oricum, fiindcă harponul e acolo și el rareori ori niciodată nu iese fără el, trebuie să fie înăuntru, fără doar și poate.
— Queequeg! Queequeg!
Tot tăcere.
Ceva trebuia să se fi întâmplat. Apoplexie! Încercai să sparg ușa; dar ea se împotrivea cu încăpățânare.
Dădui fuga pe scări și îi împărtășii repede bănuielile mele primei persoane întâlnite: fata care făcea odăile.
— Vai! Vai! strigă ea. Ziceam eu că trebuie să se fi întâmplat ceva. M-am dus să fac patul după micul dejun și ușa era încuiată; nu se auzea niciun șoarece; și tot așa liniște a fost de atunci. Dar mi-am zis că poate ați plecat amândoi și v-ați încuiat bagajele la adăpost. Vai! Vai, coniță! Stăpână! Crimă! Doamnă Hussey! Apoplexie!
Cu aceste strigăte, fugi spre bucătărie, iar eu după ea.
Doamna Hussey se ivi degrabă, cu un borcănel de muștar într-o mână și o sticluță de oțet în cealaltă; tocmai se desprinsese de garniturile pentru condimente de care se îngrijea, în timp ce-și certa micul servitor negru.
— Șopronul de lemne! strigai. Pe unde e? Fugiți, pentru Dumnezeu, și aduceți ceva cu care să forțăm ușa: toporul! Toporul! L-a lovit damblaua, fiți siguri!
Și, spunând acestea, mă repezii iar pe scări, aiurit și cu mâinile goale, când doamna Hussey îmi puse în cale borcănelul de muștar, sticluța de oțet și întreaga garnitură a chipului ei.
— Ce-i cu tine, tinere?
— Aduceți toporul! Pentru numele lui Dumnezeu, să dea cineva fuga după doctor, cât forțez eu ușa!
— Ia ascultă aici, zise hangița, lăsând repede sticluța de oțet jos, ca să aibă o mână liberă. Ia ascultă, despre forțarea uneia dintre ușile mele vorbești?
Și, cu acestea, mă apucă de braț.
— Ce-i cu tine? Ce-i cu tine, marinare?
Cât putui de calm, dar și de repede, îi lămurii întreaga tărășenie. Fără să-și dea seama, își lipi sticluța de oțet de o parte a nasului, cugetă o clipă, apoi exclamă:
— Nu! Nu l-am mai văzut de când l-am pus acolo.
Dădu fuga la o debara mică de sub podestul scării, aruncă o privire înăuntru și, întorcându-se, îmi spuse că harponul lui Queequeg lipsea.
— S-a omorât! strigă ea. Iarăși pățania nenorocitului Stiggs: s-a mai dus o cuvertură! Dumnezeu să se îndure de sărmana lui mamă! O să fie ruina hanului meu. Are sărmanul flăcău vreo soră? Unde-i fata aia? Acolo, Betty, du-te la zugravul Snarles și zi-i să-mi facă un panou cu: „Aici nu sunt îngăduite sinuciderile, iar în salon nu se fumează.”
— Tot atât de bine putem împușca doi iepuri dintr-un foc. Împușca? Domnul să se îndure de sufletul lui! Ce-i zgomotul ăla? Tu, tinere, stai pe loc!
Și, urcând în fugă după mine, mă prinse tocmai când încercam iar să forțez ușa.
— Nu-ți dau voie; n-am să las să-mi strici casa. Du-te după lăcătuș, e unul la vreo milă de aici. Dar stai! zise, vârând mâna în buzunarul lateral. Uite o cheie care cred că se potrivește; să vedem.
Și o răsuci în broască; dar, vai! Zăvorul suplimentar pus de Queequeg rămânea tras pe dinăuntru.
— Trebuie s-o sparg, zisei și o luai puțin înapoi pe coridor, ca să-mi iau avânt.
Atunci hangița mă apucă iar, jurând din nou că n-am să-i dărâm casa; dar mă smulsei din mâinile ei și, cu o năvală subită a întregului trup, mă aruncai drept în țintă.
Cu un zgomot năprasnic, ușa se deschise cu putere, iar clanța, izbind peretele, trimise tencuiala până în tavan; și acolo, Dumnezeule mare! stătea Queequeg, cu totul calm și stăpân pe sine, chiar în mijlocul odăii, ghemuit pe vine și ținându-l pe Yojo în creștetul capului. Nu privea nici într-o parte, nici în alta, ci ședea ca un chip cioplit, abia dând vreun semn de viață.
— Queequeg, zisei apropiindu-mă de el, Queequeg, ce-i cu tine?
— Doar n-o fi stat așa toată ziulica, nu? zise hangița.
Dar, orice i-am fi spus, nu puturăm scoate de la el niciun cuvânt; mai că-mi venea să-i dau brânci, să-i schimb poziția, căci părea aproape de nesuportat, atât de chinuitoare și de nefiresc de forțată; mai ales că, după toate probabilitățile, șezuse așa mai bine de opt sau zece ore, lipsindu-se și de mesele obișnuite.
— Doamnă Hussey, zisei, oricum, e viu; așa că lăsați-ne singuri, vă rog, și mă voi ocupa eu de ciudata întâmplare.
Închizând ușa în urma hangiței, încercai să-l înduplec pe Queequeg să se așeze pe un scaun; dar în zadar. Acolo ședea; și, oricât mă străduiam cu toate politețurile și vorbele mele dulci, nu voia să se miște niciun pic, nici să rostească un singur cuvânt, nici măcar să se uite la mine ori să-mi bage câtuși de puțin în seamă prezența.
Mă întreb, îmi zisei, dacă nu cumva asta face parte din Ramadanul lui; oare pe insula sa natală postesc așa, pe vine? Trebuie să fie așa; da, o fi parte din credința lui; ei bine, să-l lăsăm în pace; se va ridica mai devreme sau mai târziu, fără îndoială. Nu poate ține o veșnicie, slavă Domnului, iar Ramadanul lui nu vine decât o dată pe an; și nici atunci nu cred că prea ține la punctualitate.
Coborâi la cină. După ce stătui îndelung să ascult lungile povești ale unor marinari care tocmai se întorseseră dintr-o călătorie „plum-pudding”, cum îi ziceau ei (adică o scurtă călătorie la vânătoare de balene, într-un șunăr sau un bric, numai în Oceanul Atlantic, la nord de ecuator); după ce-i ascultai pe acești marinari „plum-pudding” până aproape de ora unsprezece, urcai să mă culc, pe deplin încredințat că, până atunci, Queequeg trebuia să-și fi încheiat Ramadanul.
Dar nu: era tot acolo unde îl lăsasem; nu se clintise nici cât un deget. Începui să mă supăr pe el; mi se părea cu totul lipsit de minte și nebunesc să șadă acolo toată ziua și jumătate de noapte, pe vine, într-o odaie rece, ținând o bucată de lemn pe cap.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Queequeg, ridică-te și dezmorțește-te; ridică-te și mănâncă ceva de cină. O să mori de foame; o să te omori singur, Queequeg.
Dar nu răspunse niciun cuvânt.
Pierzându-mi nădejdea în el, mă hotărâi așadar să mă culc și să dorm; fără îndoială, avea să mă urmeze curând. Dar, înainte să intru în pat, luai haina mea grea din blană de urs și o aruncai peste el, căci se anunța o noapte foarte rece, iar el nu purta decât jacheta sa scurtă obișnuită. O vreme, orice aș fi făcut, nu izbutii nici măcar să ațipesc.
Stinsesem lumânarea; și numai gândul la Queequeg, aflat la mai puțin de patru picioare de mine, șezând în acea poziție chinuitoare, singur-singurel în frig și întuneric, mă făcea cu adevărat să sufăr. Gândiți-vă: să dormi toată noaptea în aceeași odaie cu un păgân pe deplin treaz, ghemuit pe vine în acest Ramadan sumbru și de neînțeles!
Dar, cum-necum, adormii în cele din urmă și nu mai știui nimic până în zori; când mă uitai peste marginea patului, acolo stătea Queequeg, ghemuit, de parcă fusese înșurubat în podea. Însă, de îndată ce prima rază de soare pătrunse prin fereastră, se ridică, cu încheieturile înțepenite și scârțâind, dar cu chipul vesel; șchiopătă până la mine, unde stăteam întins în pat, își lipi iar fruntea de a mea și zise că Ramadanul lui se încheiase.
Acum, cum am mai lăsat să se înțeleagă, n-am nimic împotriva religiei nimănui, oricare ar fi ea, câtă vreme omul acela nu omoară ori nu jignește pe altcineva pentru că acesta nu crede și el la fel. Dar când religia unui om devine cu adevărat nebunească; când e pentru el un adevărat chin și, în sfârșit, face din pământul nostru un han în care nu te simți bine găzduit, atunci cred că e vremea să-l iau deoparte pe acel om și să discut cu el această chestiune.
Și tocmai asta făcui acum cu Queequeg.
— Queequeg, zisei, urcă-te în pat, întinde-te și ascultă-mă.
Începui apoi cu nașterea și dezvoltarea religiilor primitive și ajunsei la feluritele religii ale vremurilor noastre; în tot acest timp, mă străduii să-i arăt lui Queequeg că toate aceste Posturi Mari, Ramadanuri și îndelungate șederi pe vine în odăi reci și mohorâte erau curată prostie; rele pentru sănătate; nefolositoare sufletului; potrivnice, pe scurt, legilor vădite ale igienei și bunului-simț.
Îi mai spusei că, fiind el în alte privințe un sălbatic atât de chibzuit și pătrunzător, mă durea, mă durea foarte tare să-l văd acum atât de jalnic de prost în privința ridicolului său Ramadan. În plus, susținui eu, postul vlăguiește trupul; de aceea se vlăguiește și spiritul; iar toate gândurile născute din post trebuie să fie, neapărat, pe jumătate înfometate. De aceea, cei mai mulți credincioși dispeptici nutresc idei atât de triste despre viața lor de apoi.
Într-un cuvânt, Queequeg, spusei, abătându-mă oarecum de la subiect, iadul e o idee născută întâia oară dintr-o gălușcă cu mere nedigerată; și perpetuată de atunci prin dispepsiile ereditare întreținute de Ramadanuri.
Îl întrebai apoi pe Queequeg dacă îl supărase vreodată dispepsia; exprimându-mă cât se poate de limpede, ca să înțeleagă. Spuse că nu; numai într-o împrejurare de neuitat. Fusese după un mare ospăț dat de tatăl său, regele, în urma câștigării unei mari bătălii, în care cincizeci de dușmani fuseseră uciși până pe la două după-amiaza și gătiți și mâncați cu toții în aceeași seară.
— Nu mai spune, Queequeg, zisei cutremurându-mă; ajunge!
Căci știam ce să înțeleg, fără alte aluzii din partea lui.
Întâlnisem un marinar care vizitase chiar acea insulă și îmi spusese că acolo era obiceiul, după câștigarea unei mari bătălii, să se frigă la foc toți cei uciși, în curtea ori grădina învingătorului; apoi, unul câte unul, erau așezați în străchini mari de lemn și garnisiți de jur împrejur, ca un pilaf, cu fructe de arbore de pâine și nuci de cocos; iar cu puțin pătrunjel în gură, erau trimiși, cu complimentele învingătorului, tuturor prietenilor săi, ca și cum aceste daruri ar fi fost tot atâția curcani de Crăciun.
La urma urmei, nu cred că observațiile mele despre religie făcură mare impresie asupra lui Queequeg. Fiindcă, în primul rând, părea cam tare de urechi în această chestiune însemnată, afară doar dacă era privită din punctul său de vedere; și, în al doilea rând, nu înțelegea nici măcar o treime din ce-i spuneam, oricât de simplu mi-aș fi formulat ideile; și, în sfârșit, credea fără îndoială că știe mult mai multe decât mine despre adevărata religie.
Mă privea cu un soi de grijă și compătimire pline de condescendență, ca și cum i-ar fi părut tare rău că un tânăr atât de chibzuit era atât de iremediabil pierdut pentru evlavia păgână evanghelică.
În cele din urmă, ne ridicarăm și ne îmbrăcarăm; iar după ce Queequeg luă un mic dejun nemaipomenit de zdravăn, cu supe pescărești de toate felurile, ca hangița să nu tragă prea mult folos de pe urma Ramadanului său, ieșirăm să ne îmbarcăm pe „Pequod”, plimbându-ne agale și scobindu-ne dinții cu oase de halibut.