Predica
Părintele Mapple se ridică și, cu o voce blândă, de o autoritate fără trufie, le ceru oamenilor așezați ici și colo să se adune:
— Voi de-acolo, de la tribord, treceți spre babord! Cei de la babord, treceți la tribord! Toată lumea în centru, hai! În centru, toți!
Printre bănci se iscă un tumult înăbușit de cizme marinărești și o târșâială și mai ușoară de pantofi de femeie, după care se așternu iar liniștea și începură toți să se uite la părinte.
Acesta făcu o mică pauză, apoi îngenunche la prora amvonului, își împreună mâinile mari și arămii la piept, îndreptă ochii închiși spre cer și începu a se ruga pe un ton atât de cucernic, încât părea că îngenunchease și se ruga pe fundul mării.
După încheierea rugăciunii, începu să citească imnul următor pe un ton solemn, prelung, ca dangătul neîntrerupt al unui clopot de pe o corabie care se scufundă pe mare, în ceață; dar spre strofele din urmă își schimbă glasul, izbucnind într-o bucurie triumfătoare, răsunătoare:
Coastele și spaimele balenei
Boltiră-asupra-mi o negură cumplită;
Treceau în soare valurile Domnului,
Lăsându-mă tot mai adânc pierzării.
Văzui a iadului gură deschisă,
Cu chinuri și dureri fără sfârșit;
Doar cine le-a simțit le poate spune —
O, cum mă prăvăleam în deznădejde!
În neagră jale L-am chemat pe Domnul,
Când abia credeam că mai era al meu;
Urechea Și-a plecat spre plânsul meu —
Balena nu m-a mai ținut închis.
Iute zbură în ajutorul meu,
Parcă purtat de-un delfin strălucitor;
Ca fulgerul lucea, cumplit și luminos,
Chipul Domnului meu Izbăvitor.
Cântul meu pe vecie va aminti
Acel ceas de groază și de bucurie;
Îi dau lui Dumnezeu toată slava —
A Lui sunt mila și puterea.
Aproape toți cântară cu el în cor imnul care se înălța și acoperea zgomotul furtunii. Apoi se făcu o mică pauză, în timp ce părintele întoarse încet filele Bibliei și, găsind în cele din urmă pagina dorită, așeză palma peste ea zicând:
— Dragi camarazi, să prindem bine ultimul verset din primul capitol din Iona: „Iar Dumnezeu pregătise un pește mare ca să-l înghită pe Iona.”
— Tovarășii mei, această carte, cu numai patru capitole — patru fire —, e una dintre cele mai subțiri șuvițe din puternicul cablu al Scripturii. Dar ce adâncimi ale sufletului sondează Iona cu firul lui de sondă coborât în adânc! Câte avem de învățat de la acest profet! Ce lucru nobil e acel cânt din pântecele peștelui! Câtă măreție năvalnică, asemenea talazurilor! Putem simți potopul năvălind peste noi! Sondăm împreună cu el până la fundul apelor, acoperit de alge; iarba de mare și tot mâlul mării ne înconjoară! Care este așadar lecția pe care o primim din această carte sfântă? Scumpi tovarăși, e o învățătură împletită din două șuvițe: pe de o parte, e o învățătură pentru toți păcătoșii și, pe de altă parte, o învățătură pentru mine, cârmaci al Dumnezeului celui viu.
Nouă, păcătoșilor, ni se adresează pilda aceasta, căci ea vorbește despre păcat, împietrirea inimii, temeri trezite deodată, pedeapsa grabnică ce se abate peste păcătos, căință, rugăciune și, în sfârșit, despre izbăvirea și bucuria lui Iona. Ca la toți păcătoșii dintre oameni, păcatul acestui fiu al lui Amitai a fost nesupunerea voită față de porunca Domnului — nu contează acum ce poruncă era sau cum îi fusese adusă la cunoștință —, poruncă pe care a socotit-o grea.
Dar toate cele pe care Dumnezeu vrea să le facem sunt greu de făcut pentru noi — țineți minte asta — și de aceea El ne poruncește mai des decât încearcă să ne convingă. Iar dacă ascultăm de Dumnezeu, trebuie să nu mai ascultăm de noi înșine; tocmai în această neascultare de noi înșine stă greutatea ascultării de Dumnezeu.
Mânat de păcatul nesupunerii, Iona l-a mâniat pe Dumnezeu încercând să fugă de El și a crezut că o navă făcută de mâna omului o să-l ducă pe tărâmuri unde Dumnezeu nu domnește, ci numai căpitanii de pe acest pământ. S-a furișat Iona printre cheiurile din Iope și a căutat o corabie care să-l ducă până la Tarsis. Poate că aici se ascunde un înțeles trecut până acum cu vederea. Tarsis nu putea fi alt oraș decât cel numit astăzi Cadiz, cum au căzut de acord învățații.
Și unde e acest Cadiz? Păi, nu e nici mai mult, nici mai puțin decât în Spania, peste mări așa de îndepărtate că mai departe nici nu se putea ajunge în timpurile acelea de demult, când Atlanticul era încă o mare aproape necunoscută.
Pentru că Iope, care în timpurile noastre se numește Yaffa, tovarășii mei, se află pe țărmul de est al Mediteranei, în Siria, iar Tarsisul, Cadizul de astăzi, se află la mai bine de două mii de mile spre apus, chiar dincolo de Strâmtoarea Gibraltar.
Vedeți voi, oameni buni, că Iona voia să fugă de Domnul în capătul celălalt al lumii? Nefericitul! O, vrednic de tot disprețul și de toată batjocura! Cu pălăria trasă pe ochi și cu privirea vinovată a plecat să se ascundă de Dumnezeu, să se furișeze printre docuri ca un hoț mârșav, grăbindu-se să se vadă plecat pe mare. Dar atât de tulburată și de grăitoare pentru vinovăția lui era înfățișarea sa, încât, dacă ar fi existat polițiști pe vremea aceea, l-ar fi arestat la simpla bănuială că ceva nu era în regulă, înainte să pună piciorul pe punte.
Cât de limpede se vedea că era fugar! Nu avea bagaj, nici cutie de pălării, nici valiză, nici sac de voiaj și călătorea singur, fără un prieten care să-l conducă la docuri și să-i ureze drum bun. Într-un sfârșit, după ce a căutat îndelung, a găsit corabia care pleca spre Tarsis așteptând ultima încărcătură și s-a urcat la bordul ei să-l caute pe căpitan în cabină. Dar toți marinarii s-au oprit din treaba lor uimiți de privirea lui rea. Iona a luat aminte și a încercat să pară liniștit și încrezător, dar în zadar zâmbea el strâmb. Presimțirile lor puternice despre acel om îi încredințau pe marinari că nu putea fi nevinovat.
Își șopteau unul către celălalt, mai în glumă, mai în serios: „Jack, să știi că a jefuit o văduvă” sau „Joe, uită-te la el, e un bigam” sau „Harry, băiete, cred că ăsta-i desfrânatul care-a fugit din temnița Gomorei sau poate e unul dintre ucigașii scăpați din Sodoma”. Altul a fugit repede să citească afișul prins de stâlpul de care era legată corabia, în care scria că se oferă o recompensă de cinci sute de monede de aur pentru cel care reușește să-l prindă pe un ucigaș de părinți, a cărui înfățișare era descrisă în detaliu.
Omul a citit descrierea și s-a uitat la Iona și apoi iar la foaie, în timp ce marinarii îl încercuiau, gata să-l înhațe.
Încercând să pară curajos, dar tremurând ca varga, Iona nu făcea decât să arate mai mult ca un laș. Nu voia să recunoască faptul că era bănuit; dar tocmai asta era o bănuială puternică. Văzând oamenii că nu e el cel căutat, l-au lăsat să treacă, iar el a coborât la cabină.
„Cine-i acolo?” a strigat căpitanul de la masa sa de lucru, întocmindu-și în grabă hârtiile pentru vamă. „Cine-i acolo?” O, cât de cumplit îl sfâșie pe Iona întrebarea aceasta nevinovată! O clipă aproape că se întoarce ca să fugă din nou. Dar își vine în fire. „Vreau să merg pe nava asta până la Tarsis. Cât de curând plecați, domnule?” Până atunci, căpitanul, prins cu treaba, nu-și ridicase ochii spre Iona, deși omul stătea acum în fața lui; însă, cum a auzit acea voce goală, i-a aruncat o privire cercetătoare.
„Plecăm cu următoarea maree”, a răspuns el în cele din urmă, încet, privindu-l încă țintă. „Nu mai devreme, domnule?” „Destul de devreme pentru orice om cinstit care vrea să călătorească pe nava mea.” Ha! Iona, încă o înțepătură! Dar îl abate degrabă pe căpitan de pe acea urmă. „O să merg cu voi”, spune, „cât costă călătoria? Plătesc acum.” Căci stă scris anume, tovarăși, ca un lucru ce n-ar trebui trecut cu vederea în povestea aceasta, că „a plătit prețul călătoriei” înainte să plece vasul. Iar privit în context, lucrul acesta e plin de înțeles.
Să știți, dragii mei, că acest căpitan era un om din aceia care simt nelegiuirea în oricine, dar lăcomia îi face să o dea în vileag numai la cei fără bani. Vedeți voi, pe lumea aceasta, Păcatul care își plătește drumul poate călători liber și fără pașaport; Virtutea însă, dacă e sărmană, e oprită la toate granițele. Căpitanul, așadar, s-a pregătit să afle cât cuprinde punga lui Iona înainte să-l judece pe față. I-a cerut de trei ori prețul obișnuit, iar Iona a încuviințat. Atunci căpitanul a știut că Iona era fugar, dar s-a hotărât totodată să ajute o fugă ce lăsa aur în urma ei. Și totuși, când Iona și-a scos punga, bănuieli prudente îl mai frământau pe căpitan. A făcut să sune fiecare monedă, ca să găsească una falsă. „Măcar falsificator nu e”, a murmurat, iar Iona a fost trecut pe lista călătorilor.
„Arată-mi cabina, domnule”, a zis acum Iona, „că tare-s istovit de drum și am nevoie de somn.” „Așa și arăți”, a zis căpitanul, „uite cabina ta.” Iona a intrat și ar fi vrut să încuie ușa, dar nu era nicio cheie în broască. Auzindu-l bâjbâind prostește acolo, căpitanul a râs încet pentru sine și a murmurat ceva despre ușile celulelor de ocnași, care nu pot fi încuiate niciodată pe dinăuntru.
Încă îmbrăcat și plin de praf, Iona s-a trântit în cușetă, unde tavanul cabinei aproape că-i atingea fruntea. Aerul era închis, iar Iona gâfâia. Atunci, în gaura aceea îngustă, aflată și sub linia de plutire a corăbiei, Iona a presimțit ceasul înăbușitor când balena îl va ține în cea mai strâmtă dintre încăperile pântecelui ei.
Prinsă cu axul în perete, o lampă suspendată se legăna ușor în odaia lui Iona. Corabia se înclina spre chei sub greutatea ultimilor baloți încărcați, iar lampa, cu flacără cu tot, deși se mișca puțin, rămânea mereu oblică față de odaie. Ea însăși era, de fapt, fără greș dreaptă și nu făcea decât să vădească înclinările false, mincinoase, printre care atârna. Lampa îl speria și-l înfricoșa pe Iona; culcat în pat, își plimba ochii chinuiți prin încăpere, iar fugarul, căruia până atunci îi reușise fuga, nu găsea niciun refugiu pentru privirea lui neliniștită. Contradicția aceasta a lămpii îl îngrozea tot mai mult. Podeaua, tavanul și pereții erau toate strâmbe.
„O, așa atârnă și conștiința mea în mine!” a gemut el. „Drept în sus arde; însă toate încăperile sufletului meu sunt strâmbe!”
Așa cum omul care, după o noapte de chef și beție, se grăbește în pat încă împleticindu-se, dar cu conștiința înțepându-l încă — întocmai cum zvâcnirile calului roman de curse îi înfig și mai adânc în carne plăcuțele de oțel —, se tot răsucește în starea aceea nenorocită, într-un chin amețitor, rugându-L pe Dumnezeu să-l nimicească până trece accesul, iar în cele din urmă, în vârtejul durerii, îl cuprinde o toropeală adâncă, asemenea omului care sângerează de moarte, căci rana este conștiința și nimic nu poate opri sângerarea, tot așa, după crâncene zbateri în cușetă, povara uluitoare a nenorocirii lui Iona îl trage în adâncul somnului, înecându-l.
A venit mareea, iar corabia, cu parâmele dezlegate și înclinată într-o parte, a lunecat spre mare, plecând către Tarsis de la cheiul pustiu, fără să fie petrecută de urări. Vasul acesta, prieteni, a fost primul vas de contrabandă de care se știe, iar marfa blestemată era chiar Iona. Dar marea s-a împotrivit; nu voia să poarte o asemenea povară și s-a iscat o furtună năprasnică, ce mai că a sfărâmat corabia.
Dar pe când șeful de echipaj ordona tuturor s-o ușureze, când lăzile, baloții și ulcioarele zburau peste bord, când vântul șuiera, oamenii țipau și toate plăcile navei duduiau sub pașii grei chiar deasupra capului lui Iona, în tot acest tumult năucitor, el dormea adâncit în amorțirea sa. Nu a văzut cerul întunecat și nici marea învolburată, n-a simțit tremurul corăbiei; aproape că nu auzea și nici nu lua seama la năvala îndepărtată a puternicei balene care chiar atunci spinteca mările după el, cu gura căscată.
Da, tovarăși, Iona coborâse în măruntaiele corăbiei — într-o cușetă din cabină, așa am înțeles eu — și dormea dus. Dar căpitanul, înfricoșat, a venit la el și i-a țipat în urechea nesimțitoare: „Ce faci, adormitule? Scoală-te!”
Trezit deodată din letargie de acel țipăt disperat, Iona s-a ridicat clătinându-se pe picioare și, împleticindu-se până pe punte, s-a agățat de un sart și a privit la marea dezlănțuită. Chiar atunci l-a înșfăcat un talaz cu salt de panteră, năpustit peste parapet. Val după val sărea astfel în corabie și, neputându-se scurge destul de repede, alerga vuind spre proră și spre pupă, mai să îi înece pe marinari cât nava încă mai plutea. De câte ori luna albă își ivea chipul înspăimântat din râpele adânci ale negurii de sus, Iona vedea îngrozit bompresul ridicându-se și arătând drept spre cer, apoi izbindu-se iar în jos, către adâncul chinuit.
Spaime peste spaime alergau urlând prin sufletul lui Iona. Din toate atitudinile lui înfricoșate se vedea acum prea limpede cine era fugarul de Dumnezeu. Marinarii l-au văzut și, din ce în ce mai bănuitori, s-au decis să afle adevărul și să se încreadă în Domnul spre a le arăta din vina cui s-a abătut furtuna asupra lor, trăgând la sorți. Iar sorții au picat la Iona. Văzând acestea, l-au înconjurat furioși și s-au năpustit asupra lui cu întrebări: „Care este meșteșugul tău?”; „De unde vii?”; „De pe ce meleaguri?”; „Din ce neam te tragi?” Luați aminte, tovarăși, la purtarea lui Iona. Marinarii nu l-au întrebat decât cine e și de unde vine, dar el le-a răspuns nu numai ce l-au întrebat, dar și la întrebări nerostite, căci mâna grea a Domnului l-a silit să rostească adevărul.
„Sunt evreu”, a strigat el, și apoi: „Mă tem de Domnul, Dumnezeul cerurilor, care a făcut marea și uscatul!”
Te temi de El, Iona? ACUM e momentul să te temi cu adevărat. Spovedindu-se oamenilor, i-a înfricoșat, dar le-a trezit și mila, căci, deși nu ceruse îndurare, știind prea bine cât de întunecată era pedeapsa pe care o merita, le-a strigat să-l ia și să-l arunce în mare, fiindcă știa că din pricina sa se abătuse furtuna asupra lor. Înduioșați, l-au lăsat în pace și-au încercat prin alte mijloace să scape nava de prăpăd. Însă vântul se pusese și mai tare pe urlat și, neavând ce altceva să facă, au ridicat o mână spre Dumnezeu, rugându-se, iar cu cealaltă, nu fără șovăire, l-au înșfăcat pe Iona.
Iată cum Iona a fost luat pe sus și aruncat ca o ancoră peste bord și, îndată ce s-a făcut aceasta, o liniște netedă ca uleiul a plutit dinspre răsărit și a domolit marea; iar Iona s-a scufundat cu tot cu furtună, lăsând luciul apei nemișcat. S-a scufundat Iona într-un vârtej așa de învolburat că nici nu a băgat de seamă când a căzut, în clocot, în fălcile căscate care îl așteptau. Iar balena și-a ferecat dinții de fildeș, ca tot atâtea zăvoare albe ale temniței sale.
Atunci s-a rugat Iona la Domnul din burta peștelui ce-l înghițise. Dar luați aminte la ruga sa și învățați din ea. Căci așa păcătos cum era, nu a plâns și nu s-a tânguit cerând să fie izbăvit pe loc. Știa că își merită pedeapsa și a lăsat întreaga sa izbăvire în seama lui Dumnezeu, mulțumindu-se ca, în ciuda tuturor durerilor și chinurilor, să privească tot spre templul Său cel sfânt. Iată, tovarăși, care este adevărata căință: nu cererea zgomotoasă de iertare, ci mulțumirea pentru pedeapsă.
Cât de plăcută i-a fost Domnului purtarea lui se vede în eliberarea lui din burta peștelui și din hăul apei. Tovarăși, nu vi-l înfățișez pe Iona ca să-i urmați pilda în păcat, ci vi-l înfățișez ca model de căință. Nu păcătuiți! Dar dacă o faceți, vedeți să vă căiți ca Iona.
În timp ce glăsuia acestea, urletul furtunii care șuiera și bătea pieziș afară părea să-i dea noi puteri predicatorului, care, descriind vijelia de pe marea lui Iona, părea el însuși zvârcolit de o vijelie. Pieptul lui adânc se ridica parcă sub împingerea hulei; brațele zvâcnind păreau stihiile în război; iar tunetele ce se rostogoleau de pe fruntea lui arămie și lumina ce-i sălta din ochi îi făceau pe toți ascultătorii lui simpli să-l privească deodată cu o teamă necunoscută lor.
Curând se potoli și tulburarea dispăru de pe chipul său. Întoarse liniștit paginile cărții din nou și stătu o clipă cu ochii închiși, părând că vorbește în taină cu Dumnezeu și cu sine însuși.
Apoi se aplecă iar spre oameni și, plecându-și capul cu o înfățișare de adâncă și totuși bărbătească smerenie, rosti aceste cuvinte:
— Tovarăși, Domnul a pus pe voi doar o mână; amândouă mâinile Lui apasă asupra mea. V-am citit, la lumina tulbure de care pot avea parte, învățătura pe care Iona o dă tuturor păcătoșilor; așadar vouă și cu atât mai mult mie, căci sunt un păcătos mai mare decât voi. Și-acum cât de bucuros aș coborî din vârful acestui catarg ca să mă așez pe capacele de bocaport de acolo, unde ședeți voi, și să ascult ca voi, în timp ce unul dintre voi îmi citește acea altă învățătură, mai înfricoșătoare, pe care Iona mi-o dă mie, cârmaci al Dumnezeului celui viu.
Cum Iona, cârmaci-profet uns, adică rostitor de adevăruri, fiind trimis de Domnul să facă să răsune acele adevăruri neplăcute în urechile relei Niniva, s-a înspăimântat de dușmănia pe care avea s-o stârnească, a fugit de misiunea sa și a căutat să scape de datoria sa și de Dumnezeul său, îmbarcându-se la Iope. Dar Dumnezeu e pretutindeni; la Tarsis n-a ajuns niciodată.
După cum am văzut, Dumnezeu l-a lovit prin balenă și l-a înghițit în hăuri vii ale pierzării, târându-l prin coborâșuri piezișe și grabnice „în sânul mărilor”, unde adâncurile învolburate l-au sorbit zece mii de stânjeni marini în jos, iar „iarba mării s-a încolăcit în jurul capului său” și întreaga lume de ape și dureri s-a rostogolit peste el.
Și totuși, chiar și atunci, dincolo de bătaia oricărui plumb de sondă — „din pântecele iadului” —, când balena se așezase pe cele mai adânci oase ale oceanului, chiar și atunci Dumnezeu l-a auzit strigând pe profetul înghițit și căit.
Atunci Dumnezeu i-a vorbit peștelui; și, din frigul cutremurător și negura mării, balena a țâșnit spre soarele cald și plăcut, spre toate desfătările văzduhului și ale pământului, și „l-a vărsat pe Iona pe uscat”; iar cuvântul Domnului a venit a doua oară, și Iona, lovit și strivit — cu urechile încă murmurând, ca două scoici, de nenumăratele glasuri ale oceanului —, a făcut voia Atotputernicului. Și care era acea voie, tovarăși? Să propovăduiască Adevărul în fața Minciunii! Asta era!
— Aceasta este, tovarăși, acea altă învățătură; și vai de cârmaciul Dumnezeului celui viu care o nesocotește! Vai de cel pe care farmecele lumii acesteia îl abat de la datoria sa față de Evanghelie! Vai de cel care caută să verse ulei pe ape când Dumnezeu le-a răscolit într-o vijelie! Vai de cel care caută să placă în loc să înspăimânte! Vai de cel care ține mai mult la numele bun decât la bunătate! Vai de cel care, pe lumea aceasta, nu caută rușinea! Vai de cel care n-ar rămâne credincios adevărului, chiar dacă minciuna i-ar aduce salvarea! Da, vai de cel care, după cum spune marele Cârmaci Pavel, propovăduind altora, ajunge el însuși un naufragiat!
Își plecă fruntea și căzu pe gânduri o clipă, dar când ridică privirea se văzu cum îi licărește bucuria în ochi și zise plin de har dumnezeiesc:
— Dar, o, tovarăși! La tribordul oricărei nenorociri se află o bucurie sigură; și mai sus se ridică vârful acelei bucurii decât se afundă adâncul nenorocirii.
Nu se înalță vârful catargului mare mai mult decât se afundă contrachila? Bucuria — o bucurie ce se înalță sus, foarte sus, și pătrunde adânc în suflet — îi e dată celui care, în fața zeilor și comodorilor trufași de pe acest pământ, rămâne mereu el însuși, neînduplecat. Bucuria îi e dată celui ale cărui brațe puternice îl mai susțin când corabia lumii acesteia josnice și perfide s-a scufundat sub el. Bucuria îi e dată celui care nu cruță nimic în apărarea adevărului și ucide, arde și nimicește tot păcatul, chiar de trebuie să-l smulgă de sub robele senatorilor și judecătorilor.
Bucuria — bucurie până în vârful arboretului — îi e dată celui care nu recunoaște nicio lege și niciun stăpân în afară de Domnul, Dumnezeul său, și care nu e patriot decât al cerului. Bucuria îi e dată celui pe care toate valurile și talazurile mării mulțimii dezlănțuite nu-l pot smulge niciodată de pe această neclintită Chilă a Veacurilor. Iar bucuria veșnică și desfătarea îi vor fi date celui care, așezându-se să moară, poate spune cu ultima suflare: „O, Tată — pe care Te cunosc mai ales prin toiagul Tău —, muritor sau nemuritor, iată, mor aici.
M-am străduit să fiu al Tău mai mult decât al lumii acesteia sau al meu însumi. Dar asta nu înseamnă nimic; Îți las Ție veșnicia, căci ce este omul ca să poată trăi cât Dumnezeul său?”
Nu mai zise nimic, ne binecuvântă cu o mișcare lentă a mâinii, își acoperi fața cu palmele și rămase acolo îngenuncheat până ce plecă toată lumea și rămase singur în capelă.