Un prieten de suflet
Întorcându-mă la „Balena Scuipătoare”, îl găsii acolo pe Queequeg singur-singurel, căci plecase de la capelă cu câtva timp înainte de binecuvântare. Stătea pe o bancă în fața focului, cu picioarele pe vatra sobei; cu o mână ținea micul idol negru aproape lipit de față, îi cerceta cu luare-aminte chipul și cu cealaltă mână îi cioplea ușor nasul cu un briceag, fredonând pentru sine în felul lui păgân.
Întrerupt acum, puse statueta deoparte și, destul de curând, se îndreptă spre masă, de unde luă o carte groasă, o așeză pe genunchi și începu să numere paginile pe îndelete, cu o regularitate neabătută. După fiecare cincizeci de pagini — după câte mi se părea — se oprea, arunca o privire pierdută în jur și fluiera prelung și susurător a uimire. După aceea se apuca iar de numărat încă cincizeci de pagini, părând să înceapă de fiecare dată de la numărul unu, de parcă n-ar fi putut număra mai departe de cincizeci și numai atâtea grupuri de cincizeci laolaltă i-ar fi stârnit uimirea în fața mulțimii de pagini.
Stătui să-l urmăresc cu mare interes. Deși era sălbatic și desfigurat cumplit la față — cel puțin după gustul meu —, înfățișarea lui avea totuși ceva care nu era deloc neplăcut. Sufletul nu se poate ascunde. Prin toate tatuajele sale nepământești mi se părea că zăresc urmele unei inimi simple și cinstite, iar în ochii săi mari, pătrunzători, negri, arzători și îndrăzneți se vedea că are în el un spirit așa de curajos că s-ar fi luat piept în piept cu o mie de diavoli.
Pe deasupra, păgânul avea o ținută așa de distinsă că nici stângăcia de care dădea dovadă nu i-o știrbea. Părea a fi un om care nu se umilise în fața nimănui și nu avusese niciodată vreun creditor. Poate că capul ras îi scotea fruntea în relief mai liber și mai limpede și o făcea să pară mai întinsă decât ar fi fost altfel; nu mă încumet să hotărăsc asta. Sigur era însă că, din punct de vedere frenologic, capul său era excelent.
Oricât de ridicol ar părea, îmi amintea de capul generalului Washington, așa cum îl arată busturile lui bine cunoscute. Avea aceeași pantă lungă, înclinată treptat și regulat spre spate deasupra sprâncenelor; acestea erau și ele foarte proeminente, ca două promontorii lungi, des împădurite în partea de sus. Queequeg era George Washington dezvoltat în chip canibalic.
Tot timpul cât îl studiai cu luare-aminte, prefăcându-mă în același timp că mă uit pe fereastră la furtuna de afară, el nu mă băgă în seamă și nu se deranjă să îmi arunce nici măcar o privire, fiind ocupat cu număratul paginilor acelei cărți minunate. Având în vedere cât de apropiați dormiserăm cu o seară în urmă și mai ales având în vedere cât de afectuos mă ținea în brațe când mă trezisem de dimineață, mi s-a părut cam nefirească această indiferență.
Dar așa sunt sălbaticii, ființe ciudate; câteodată nu știi prea bine cum să-i iei. La început te intimidează cu simplitatea și calmul lor care frizează înțelepciunea socratică. Observasem, de asemenea, că Queequeg nu se întovărășea deloc cu ceilalți marinari de la han sau, dacă o făcea, se amesteca foarte puțin printre ei. Nici nu încerca să lege vreo prietenie și nici nu părea că ar dori să-și mărească în vreun fel cercul de cunoștințe. Toate acestea mi se părură foarte ciudate la început, dar după ce mă mai gândii puțin, îmi dădui seama că de fapt era ceva aproape sublim în toate acestea.
Iată un om aflat la vreo douăzeci de mii de mile depărtare de casă — pe drumul pe la Capul Horn, adică singurul pe care putea ajunge acolo —, aruncat printre niște oameni străini, care pentru el puteau fi la fel de bine de pe planeta Jupiter, și totuși el părea cu totul în largul său, păstrând o seninătate desăvârșită, simțindu-se foarte bine în compania propriei persoane și fiind mereu împăcat cu sine. Negreșit, aici era o urmă de filosofie aleasă, deși fără îndoială nu auzise vreodată că există așa ceva.
Dar poate că, pentru a fi cu adevărat filosofi, noi, muritorii, n-ar trebui să fim conștienți că trăim sau ne străduim astfel. De îndată ce aud că un om sau altul se dă drept filosof, trag concluzia că, asemenea unei babe cu indigestie, trebuie să-și fi „stricat stomacul”.
Stăteam acolo, în odaia acum pustie; focul ardea domol, în starea aceea blândă când, după ce prima lui întețire a încălzit aerul, nu mai lucește decât ca să-l privești; umbrele și nălucile serii se adunau în jurul ferestrelor și se uitau înăuntru la noi doi, tăcuți și singuri; furtuna răsuna afară în valuri solemne. Începui să simt ceva straniu. Simțeam că se topește ceva în mine. Inima mea sfărâmată și mâna mea înnebunită nu se mai întorceau împotriva lumii cu colți de lup.
Sălbaticul acesta alinător îmi izbăvise inima. Uite-l cum stătea, cu indiferența lui vorbind despre o fire în care nu se ascundeau ipocrizii civilizate și amăgiri blânde. Era într-adevăr sălbatic și oferea privirii o imagine cum nu mai văzusem, dar mă simțeam atras de el într-un mod necunoscut. Iar acele lucruri care pe cei mai mulți alții i-ar fi îndepărtat, pe mine mă atrăgeau ca niște magneți. „Ia să încerc să-mi fac un prieten păgân, îmi zisei, de vreme ce bunătatea creștină nu se dovedise decât o politețe goală.”
Îmi trăsei banca lângă el și îi făcui câteva semne prietenoase încercând în același timp să-i și vorbesc. La început nu prea băgă în seamă eforturile mele, dar în curând, după ce zisei ceva despre cât de ospitalier fusese cu o seară în urmă, mă întrebă dacă și în seara aceea urma să dormim împreună. Îi răspunsei că da și păru destul de încântat, poate chiar și puțin măgulit.
Răsfoirăm împreună cartea și încercai să îi explic rostul tiparului și înțelesul celor câteva imagini din ea. Astfel îi trezii curiozitatea și începurăm să discutăm, cum ne pricepeam mai bine, despre ce era de văzut în acel oraș faimos în care ne aflam. Îi sugerai să tragem câteva fumuri și el, scoțând punguța și tomahawkul, îmi oferi în tăcere un fum. Și așa stăturăm acolo, trăgând pe rând câte un fum din pipa aceea sălbatică a lui și trecând-o întruna de la unul la altul.
Dacă mai rămăsese vreo urmă de gheață a nepăsării față de mine în pieptul păgânului, fumatul acesta plăcut și prietenos o topi curând și ne lăsă prieteni la cataramă. Părea că se apropiase de mine la fel de ușor și de natural cum ajunsesem și eu să mă simt apropiat de el, iar când terminarăm de fumat își lipi fruntea de a mea, mă luă de mijloc și îmi zise că de atunci încolo eram căsătoriți, ceea ce însemna, pe limba lui, că eram prieteni de suflet. Și-ar fi sacrificat viața cu bucurie pentru mine dacă ar fi fost nevoie.
La un compatriot, această izbucnire de prietenie ar fi părut mult prea pripită, un lucru de privit cu mare neîncredere, dar în cazul acestui sălbatic simplu acele vechi reguli nu se aplicau.
După cină și încă o discuție prietenească însoțită de fumat, merserăm împreună în camera noastră. Îmi dărui capul îmbălsămat; scoase punga lui enormă de tutun și, scormonind pe sub tutun, scoase vreo treizeci de dolari în monede de argint; așternu banii pe masă și, împărțindu-i mecanic în două grămezi egale, împinse una dintre ele spre mine și zise că era a mea. Mă pregăteam să protestez, dar îmi închise gura vărsându-mi banii în buzunarele pantalonilor. Îi lăsai acolo.
Se apucă după aceea să-și facă rugăciunile de seară, își scoase idolul și dădu la o parte paravanul de hârtie al căminului. După unele semne și indicii, mi se păru că dorea cu ardoare să mă alătur lui; dar, știind bine ce avea să urmeze, chibzuii o clipă dacă, în cazul în care m-ar invita, aș primi sau nu.
Eram un bun creștin, născut și crescut în sânul infailibilei Biserici Presbiteriene. Cum să mă închin atunci, alături de acest sălbatic idolatru, bucății lui de lemn? Dar ce înseamnă a te închina? mă întrebai. Crezi tu, Ishmael, că Dumnezeul mărinimos al cerului și al pământului — cu păgâni cu tot — ar putea fi gelos pe o bucățică neînsemnată de lemn negru? Imposibil! Dar ce înseamnă totuși a te închina? Să faci voia lui Dumnezeu, asta înseamnă.
Și care e voia lui Dumnezeu? Să te porți cu aproapele tău cum ți-ai dori să se poarte și el cu tine, aceasta e voia Domnului. Acum, Queequeg era aproapele meu. Și cum mi-aș fi dorit să se poarte el cu mine? Păi, mi-aș fi dorit să se închine cu mine în religia mea presbiteriană. Deci, trebuie să mă închin și eu cu el în religia lui. Prin urmare, trebuie să mă fac idolatru.
Așa că aprinsei talașul, ajutai la sprijinirea micului idol nevinovat, îi oferii pesmet ars împreună cu Queequeg, mă înclinai înaintea lui de două-trei ori, îl sărutai pe nas și, după toate acestea, ne dezbrăcarăm și ne băgarăm în pat, împăcați fiecare cu propria conștiință și cu lumea întreagă. Nu adormirăm însă fără să mai stăm puțin de vorbă.
Nu știu cum se face, dar patul e cel mai bun loc pentru confidențe între prieteni. Se zice că soții își destăinuie cele mai ascunse simțiri unul altuia când se află împreună în pat și unele perechi de bătrâni stau adesea lungiți până aproape de ziuă, depănând amintiri. Așa stăteam, așadar, eu și Queequeg în luna de miere a inimilor noastre — o pereche plină de iubire, cuibărită în tihnă.