Jetul-fantomă
Trecură zile, săptămâni, și, cu puțină pânză întinsă, corabia de fildeș „Pequod” străbătuse încet patru locuri de vânătoare deosebite: cel din largul Azorelor; cel din largul insulelor Capului Verde; cel de pe așa-numita Plata, în largul gurii fluviului Rio de la Plata; și locul Carrol, o întindere de apă cu hotare neînsemnate prin țăruși, la sud de Sfânta Elena.
Pe când lunecam prin aceste din urmă ape, într-o noapte senină, cu lună, când toate valurile se rostogoleau pe lângă noi ca niște suluri de argint și, prin clocotirile lor blânde, revărsate în jur, făceau ceea ce părea o tăcere argintie, nu o singurătate: într-o asemenea noapte tăcută se văzu un jet argintiu, mult înaintea bășicilor albe de la proră. Luminat de lună, părea ceresc; părea un zeu cu pene, sclipitor, ridicându-se din mare. Fedallah zărise cel dintâi acest jet. Căci, în aceste nopți cu lună, avea obiceiul să se urce în vârful arborelui mare și să stea acolo de veghe cu aceeași precizie ca și cum ar fi fost zi. Și totuși, deși noaptea se vedeau turme de balene, niciun vânător dintr-o sută nu s-ar fi încumetat să coboare o barcă după ele. Îți poți închipui, așadar, cu ce simțăminte îl priveau marinarii pe acest bătrân oriental cocoțat sus, la ore atât de neobișnuite; turbanul lui și luna, tovarăși pe același cer. Dar când, după ce-și petrecuse acolo răstimpul obișnuit în câteva nopți la rând, fără să scoată un singur sunet; când, după toată această tăcere, vocea lui nepământească se auzi vestind acel jet argintiu, luminat de lună, fiecare marinar tolănit sări în picioare, ca și cum un duh înaripat s-ar fi așezat în greement și ar fi strigat echipajului muritor. „Uite-o cum suflă!” De-ar fi sunat trâmbița Judecății, n-ar fi putut tremura mai tare; și totuși nu simțeau groază; mai degrabă plăcere. Căci, deși ora era cu totul neobișnuită, strigătul era atât de impresionant și stârnea o asemenea înflăcărare delirantă, încât aproape fiecare suflet de la bord dorea din instinct să se coboare o barcă.
Străbătând puntea cu pași iuți, aruncați în lături, Ahab porunci să se întindă velele de arboret și zburătorii, și să se desfășoare toate bonetele. Cel mai priceput om de pe corabie trebuia să ia cârma. Apoi, cu oameni în vârful fiecărui catarg, corabia cu pânzele înălțate unele peste altele se rostogoli înainte cu vântul din pupă. Briza dinspre parapetul pupei, umplând adânciturile atâtor pânze, avea o stranie putere de ridicare, de înălțare, ce făcea puntea plutitoare, parcă suspendată, să pară aer sub picioare; și totuși corabia năvălea înainte, de parcă în ea se luptau două înrâuriri potrivnice — una s-o înalțe drept la cer, cealaltă s-o mâne, abătând-o când într-o parte, când într-alta, spre vreun țel aflat pe orizontală. Și, dacă i-ai fi urmărit chipul lui Ahab în noaptea aceea, ai fi crezut că și în el se războiau două lucruri deosebite. În vreme ce singurul său picior viu făcea să răsune ecouri vii de-a lungul punții, fiecare lovitură a mădularului mort suna ca o bătaie într-un sicriu. Pe viață și pe moarte umbla acest bătrân. Dar, deși corabia gonea atât de iute și, ca niște săgeți, privirile însetate țâșneau din fiecare ochi, jetul argintiu nu se mai văzu în noaptea aceea. Fiecare marinar jura că-l văzuse o dată, dar nu și a doua oară.
Jetul acesta de la miezul nopții ajunsese aproape uitat când, peste câteva zile, iată! la aceeași oră tăcută fu vestit iar: iar fu zărit de toți; dar, când întinserăm pânzele ca să-l ajungem, dispăru încă o dată, de parcă n-ar fi fost niciodată. Și tot așa se purtă cu noi noapte după noapte, până când nimeni nu-l mai lua în seamă decât ca să se minuneze de el. Țâșnind tainic în lumina limpede a lunii ori a stelelor, după cum se nimerea; dispărând iar pentru o zi întreagă, ori două, ori trei; și părând, într-un fel, la fiecare nouă ivire, că înaintează tot mai mult și mai mult înaintea noastră, jetul acesta singuratic părea să ne ademenească veșnic mai departe.
Nici nu lipseau, cu superstiția străveche a neamului lor și potrivit cu aerul nepământesc care, după cât se părea, învăluia în atâtea privințe corabia „Pequod”, unii marinari care jurau că, oriunde și oricând ar fi fost zărit, la oricât de îndepărtate răstimpuri, ori la latitudini și longitudini oricât de depărtate unele de altele, jetul acela de care nu te puteai apropia era aruncat de una și aceeași balenă; și acea balenă, Moby Dick. O vreme domni și un simțământ de spaimă aparte în fața acestei arătări fugare, ca și cum ne-ar fi făcut semn cu viclenie să mergem tot înainte, pentru ca monstrul să se întoarcă până la urmă împotriva noastră și să ne sfâșie în cele mai îndepărtate și mai sălbatice mări.
Aceste temeri trecătoare, atât de nedeslușite, dar atât de cumplite, căpătau o putere uimitoare tocmai prin contrastul cu seninătatea vremii, sub a cărei blândețe azurie unii credeau că se ascunde o vrajă diavolească; căci zile și zile călătoream prin mări de o blândețe atât de ostenitoare și de singuratică, încât întregul spațiu, scârbit de misiunea noastră răzbunătoare, părea să se golească de viață înaintea prorei noastre ca o urnă.
Dar, în cele din urmă, când, întorcându-ne spre răsărit, vânturile Capului începură să urle în jurul nostru și ne ridicam și coboram pe valurile lungi, tulburate, de acolo; când corabia „Pequod”, cu colții ei de fildeș, se plecă brusc în fața vijeliei și împunse în nebunia ei valurile întunecate, până când, ca niște ploi de așchii de argint, fulgii de spumă zburară peste parapete; atunci toată această pustie lipsă de viață dispăru, dar făcu loc unor priveliști mai sumbre decât înainte.
Chiar lângă proră, forme ciudate din apă țâșneau încoace și încolo înaintea noastră; iar în urmă zburau în cete dese corbii de mare de nepătruns. Și în fiecare dimineață se vedeau șiruri de asemenea păsări cocoțate pe straiurile noastre; și, în ciuda ușuielilor, multă vreme se țineau cu încăpățânare de cânepă, de parcă ar fi socotit corabia noastră un vas nelocuit, purtat în derivă; un lucru sortit pustiirii, și de aceea un loc potrivit de popas pentru ele, cele fără adăpost. Și se ridica și se ridica, tot fără odihnă se ridica marea neagră, de parcă mareele ei uriașe ar fi fost o conștiință; iar marele suflet al lumii ar fi fost în chinuri și remușcări pentru păcatul și suferința pe care le zămislise de-atâta vreme.
Capul Bunei Speranțe îți zic ei? Mai degrabă Capul Tormentoto, cum ți se spunea odinioară; căci, ademeniți îndelung de tăcerile perfide care ne însoțiseră până atunci, ne pomenirăm aruncați în această mare chinuită, unde ființe vinovate, preschimbate în acele păsări și în acești pești, păreau osândite să înoate veșnic, fără vreun liman hărăzit lor, ori să bată aerul acela negru, fără niciun orizont. Dar liniștit, alb ca zăpada și neschimbat; îndreptându-și încă fântâna de pene spre cer; chemându-ne încă mai departe, din față, jetul singuratic se mai zărea din când în când.
În toată această întunecime a stihiilor, Ahab, deși luase pentru o vreme comanda aproape neîntreruptă a punții ude și primejdioase, se închidea în cea mai sumbră tăcere; și se adresa secunzilor mai rar decât oricând. În asemenea vremuri furtunoase, după ce tot ce se află pe punte și sus, pe catarge, a fost bine prins, nu se mai poate face nimic decât să aștepți pasiv ce va aduce vijelia. Atunci căpitanul și echipajul devin fataliști în practică. Așa că, având piciorul de fildeș înfipt în gaura obișnuită și ținând strâns un sart cu o mână, Ahab stătea ore și ore, cu privirea drept în vânt, în vreme ce câte o rafală de lapoviță ori zăpadă era cât pe ce să-i înghețe genele unele de altele. Între timp, echipajul, izgonit din partea din față a corăbiei de valurile primejdioase care izbucneau și se spărgeau peste proră, stătea în șir de-a lungul parapetelor, la mijlocul navei; și, ca să se păzească mai bine de valurile ce săreau asupra lui, fiecare om se strecurase într-un fel de laț prins de parapet, în care se legăna ca într-o curea slăbită. Puține cuvinte se rosteau, ori niciunul; și corabia tăcută, de parcă ar fi fost slujită de marinari zugrăviți în ceară, sfâșia zi după zi toată nebunia și voioșia iute a valurilor demonice. Noaptea domnea aceeași muțenie a oamenilor în fața țipetelor oceanului; tot în tăcere oamenii se legănau în lațuri; tot fără cuvinte Ahab stătea în bătaia vijeliei. Chiar și când firea istovită părea să ceară odihnă, el nu căuta acea odihnă în hamacul său. Niciodată nu putea Starbuck să uite înfățișarea bătrânului când, coborând într-o noapte în cabină ca să vadă cât arăta barometrul, îl văzuse cu ochii închiși, șezând drept în scaunul său prins în șuruburi de podea; ploaia și lapovița pe jumătate topită ale furtunii din care ieșise cu câtva timp înainte îi picurau încă încet de pe pălăria și haina pe care nu și le scosese. Pe masa de lângă el zăcea desfășurată una dintre acele hărți ale mareelor și curenților despre care s-a vorbit mai înainte. Felinarul i se legăna în mâna strâns încleștată. Deși trupul era drept, capul îi era lăsat pe spate, astfel că ochii închiși erau îndreptați spre acul busolei-martor, care se legăna de o grindă din tavan.[8]
Cumplit bătrân! gândi Starbuck, cutremurându-se; dormind în vijelia asta, tot îți ațintești neabătut ochii asupra țelului tău.
Note
[8] Busola din cabină se numește busolă-martor, fiindcă, fără să se ducă la busola de la cârmă, căpitanul, aflându-se jos, poate afla ce drum ține corabia.