Masacrul rechinilor
Când, în pescăria din mările Sudului, un cașalot capturat este adus de-a lungul bordului târziu în noapte, după o trudă lungă și obositoare, nu se obișnuiește, cel puțin ca regulă generală, să se treacă îndată la tranșarea lui. Căci aceasta e o treabă nespus de trudnică; nu se isprăvește degrabă; și cere ca toți oamenii să se apuce de ea. De aceea, obiceiul este să se strângă toate pânzele; să se lege cârma sub vânt; și apoi să fie trimiși toți jos, la hamacurile lor, până la lumina zilei, cu rezerva ca, până atunci, să se țină carturi de ancoră; adică echipajul, prin rotație, doi câte doi, câte o oră fiecare pereche, să urce pe punte și să vadă că totul merge bine.
Dar uneori, mai ales pe linia Ecuatorului, în Pacific, acest plan nu e bun de nimic; fiindcă în jurul cadavrului legat se adună oștiri de rechini fără număr, așa că, dacă ar fi lăsat așa, să zicem, șase ore în șir, dimineața s-ar mai vedea prea puțin în afara scheletului. În cele mai multe dintre celelalte părți ale oceanului însă, unde acești pești nu se găsesc în atât de mare belșug, lăcomia lor uimitoare poate fi uneori mult micșorată dacă îi hărțuiești zdravăn cu cazmale ascuțite de tranșat balene; un procedeu care, cu toate acestea, în unele cazuri pare doar să-i gâdile și să le sporească însuflețirea. Dar nu așa stăteau lucrurile de astă dată cu rechinii lui „Pequod”; deși, desigur, orice om neobișnuit cu asemenea priveliști, dacă ar fi privit peste bord în noaptea aceea, ar fi crezut aproape că întreaga mare rotundă era o uriașă brânză, iar rechinii, viermii din ea.
Totuși, când Stubb rândui cartul de ancoră după ce-și încheiase cina și când, prin urmare, Queequeg și un marinar de la teugă veniră pe punte, se iscă nu puțină agitație printre rechini; căci, atârnând îndată peste bord schelele de tranșare și coborând trei felinare, astfel încât să arunce lungi luciri peste marea tulbure, acești doi marinari, împungând cu lungile lor cazmale de tranșat balene, îi măcelăreau fără încetare pe rechini,[14] înfigându-le oțelul ascuțit adânc în cranii, singura lor parte vitală, pare-se. Dar, în învălmășeala spumoasă a oștirilor lor amestecate și zbătătoare, țintașii nu-și puteau nimeri întotdeauna ținta; și aceasta prilejui noi dezvăluiri ale nemaipomenitei ferocități a dușmanului. Mușcau cu răutate nu numai din măruntaiele scoase ale celorlalți, ci, ca niște arcuri mlădioase, se arcuiau și mușcau din ale lor; până când acele măruntaie păreau înghițite iar și iar de aceeași gură, ca să fie date afară, în partea cealaltă, prin rana căscată. Și asta nu era tot. Era primejdios să te amesteci cu cadavrele și cu stafiile acestor făpturi. Un fel de vitalitate a întregii specii, ori panteistă, părea să se ascundă chiar în încheieturile și oasele lor, după ce plecase ceea ce s-ar putea numi viața individuală. Ucis și ridicat pe punte pentru pielea sa, unul dintre acești rechini aproape îi reteză mâna bietului Queequeg când acesta încercă să închidă capacul mort al fălcii lui ucigașe.
— Queequeg nu pasă ce zeu făcut rechin, spuse sălbaticul, ridicându-și și coborându-și mâna în chinuri; fie zeu din Fiji, fie zeu din Nantucket; da’ zeu care făcut rechin trebuie să fie unu’ indian al naibii.
Note
[14] Cazmaua de tranșat balene e făcută din oțelul cel mai bun; e cam de mărimea unei mâini de om cu degetele răsfirate; și, în forma ei generală, corespunde uneltei de grădină de la care își ia numele; numai că laturile îi sunt cu totul plate, iar capătul de sus e mult mai îngust decât cel de jos. Această armă e ținută mereu cât mai ascuțită cu putință; și, în timpul folosirii, e din când în când ascuțită pe piatră, întocmai ca un brici. În manșonul ei e înfipt, drept coadă, un par rigid, lung de douăzeci până la treizeci de picioare.