Capitolul LXXXVII

Marea Armada

Peninsula lungă și îngustă a Malacăi, întinzându-se spre sud-est din ținuturile Birmaniei, alcătuiește punctul cel mai sudic din toată Asia. Într-un șir neîntrerupt se prelungesc de la această peninsulă insulele lungi Sumatra, Java, Bali și Timor; împreună cu multe altele, ele formează un uriaș dig, ori meterez, care leagă Asia de Australia pe toată lungimea lui și desparte vastul Ocean Indian neîntrerupt de arhipelagurile orientale, înțesate de insule. Meterezul acesta e străpuns de mai multe porți de ieșire, spre înlesnirea corăbiilor și a balenelor; printre cele mai însemnate se numără strâmtorile Sunda și Malaca. Mai ales prin strâmtoarea Sunda ies în mările Chinei corăbiile care vin dinspre apus cu destinația China.

Îngusta strâmtoare Sunda desparte Sumatra de Java; și, aflându-se la mijlocul acelui vast meterez de insule, sprijinită de îndrăznețul promontoriu verde cunoscut marinarilor drept Capul Java, seamănă nu puțin cu poarta centrală ce se deschide într-un uriaș imperiu împrejmuit de ziduri. Iar dacă ne gândim la nesfârșita bogăție de mirodenii, mătăsuri, giuvaieruri, aur și fildeș care îmbogățesc cele o mie de insule ale acelei mări orientale, pare o rânduială semnificativă a naturii ca asemenea comori, prin însăși alcătuirea uscatului, să aibă măcar înfățișarea, oricât de nefolositoare, de a fi păzite de lumea apuseană care vrea să înhațe totul. Țărmurile strâmtorii Sunda sunt lipsite de fortărețele dominatoare ce străjuiesc intrările în Mediterana, în Baltica și în Propontida. Spre deosebire de danezi, acești orientali nu cer omagiul slugarnic al gabierelor coborâte de la nesfârșita procesiune a corăbiilor cu vânt din pupă care, de veacuri, zi și noapte, trec între insulele Sumatra și Java, încărcate cu cele mai scumpe mărfuri ale răsăritului. Dar, deși renunță de bunăvoie la un asemenea ceremonial, nu renunță nicidecum să pretindă un tribut mai substanțial.

Din vremuri fără pomenire, prahu-urile piraterești ale malaiezilor, pândind printre golfurile și insulițele joase și umbroase ale Sumatrei, s-au năpustit asupra corăbiilor care străbăteau strâmtoarea, cerând cu înverșunare tribut în vârful sulițelor. Deși pedepsele sângeroase, repetate, primite de la crucișătoarele europene au mai înfrânat în ultima vreme îndrăzneala acestor corsari, chiar și astăzi se mai aude uneori de corăbii englezești și americane care, în apele acelea, au fost abordate și jefuite fără milă.

Cu un vânt prielnic și vioi, „Pequod” se apropia acum de aceste strâmtori; Ahab avea de gând să treacă prin ele în Marea Java și, de acolo, navigând către nord prin ape despre care se știa că sunt cutreierate pe alocuri de cașaloți, să treacă pe lângă țărm, de-a lungul insulelor Filipine, și să ajungă la îndepărtata coastă a Japoniei la vreme pentru marele sezon de vânătoare de balene de acolo. Astfel, „Pequod”, care înconjura lumea, avea să străbată aproape toate locurile de vânătoare a cașaloților cunoscute pe glob înainte de a coborî spre Ecuator în Pacific; acolo, chiar dacă pretutindeni în altă parte urmărirea îi fusese zădărnicită, Ahab conta neclintit să dea bătălie cu Moby Dick, în marea despre care se știa că acesta o cutreieră cel mai des și într-un anotimp când se putea presupune cu cel mai mult temei că se află acolo.

Dar cum vine asta? În această căutare din zonă în zonă, Ahab nu atinge niciun uscat? Echipajul lui bea aer? Cu siguranță se va opri pentru apă. Nu. De multă vreme, soarele care aleargă prin circ se întrece în inelul său de foc și nu are nevoie de altă hrană decât cea din el însuși. Așa și Ahab. Ia seama la asta și pe o balenieră. În vreme ce alte carene sunt încărcate până se afundă cu mărfuri străine care trebuie trecute pe cheiuri străine, corabia balenieră ce cutreieră lumea nu poartă altă încărcătură decât pe sine și echipajul ei, armele și cele trebuincioase lor. Are îmbuteliat în încăpătoarea ei cală cuprinsul unui lac întreg. Balastul ei e făcut din lucruri folositoare, nu cu totul din lingouri de plumb ori de fontă, bune de nimic altceva. Duce în ea apă pentru ani întregi. Apă limpede, veche și de soi din Nantucket, pe care, după trei ani pe mare, omul din Nantucket aflat în Pacific preferă s-o bea în locul lichidului sălciu adus abia ieri pe plute, în butoaie, din râurile peruviene ori indiene. De aceea, în vreme ce alte corăbii se pot fi dus din New York în China și înapoi, oprindu-se în douăzeci de porturi, baleniera, în tot acest răstimp, poate să nu fi zărit un singur grăunte de pământ, iar echipajul ei să nu fi văzut alți oameni decât marinari plutind asemenea lor. Așa încât, dacă le-ai aduce vestea că a venit alt potop, ar răspunde doar: „Ei bine, băieți, iată arca!”

Cum mulți cașaloți fuseseră prinși în largul coastei apusene a Javei, foarte aproape de strâmtoarea Sunda, și cum aproape toate apele dimprejur erau îndeobște recunoscute de vânători drept un loc minunat de cutreierat, pe măsură ce „Pequod” se apropia de Capul Java, oamenii de veghe erau strigați mereu și îndemnați să țină ochii bine deschiși. Dar, deși stâncile verzi, acoperite de palmieri, se iviră curând în dreptul prorei la tribord, iar nările sorbeau cu încântare mirosul proaspăt de scorțișoară din aer, nu se zări niciun jet. Corabia, aproape renunțând la gândul de a întâlni vreun vânat prin acele locuri, era pe punctul de a intra în strâmtoare când obișnuitul strigăt încurajator se auzi de sus și, nu după multă vreme, ne întâmpină o priveliște de o măreție neasemuită.

Dar să spunem mai întâi aici că, din pricina neobositei stăruințe cu care au fost vânați în ultima vreme pe toate cele patru oceane, cașaloții, în loc să înoate aproape fără abatere în mici cete răzlețe, ca odinioară, sunt acum întâlniți adesea în turme întinse, uneori cuprinzând o mulțime atât de mare, încât aproape ar părea că numeroase nații ale lor au jurat o solemnă alianță și un legământ de ajutor și apărare reciprocă. Acestei adunări a cașaloților în caravane atât de uriașe i se poate pune în seamă faptul că, până și în cele mai bune locuri de vânătoare, poți naviga acum câteodată săptămâni și luni de-a rândul fără să te întâmpine un singur jet, pentru ca apoi să te salute dintr-odată ceea ce par uneori mii peste mii.

Larg desfășurat de ambele părți ale prorei, la vreo două sau trei mile depărtare și alcătuind un mare semicerc ce cuprindea jumătate din orizontul neted, un lanț neîntrerupt de jeturi de balenă se înălța și scânteia în aerul amiezii. Spre deosebire de jeturile gemene, drepte și verticale, ale balenei propriu-zise, care se despart sus și cad în două ramuri, ca niște crengi despicate și plecate de salcie, jetul unic al cașalotului, înclinat înainte, înfățișează un tufiș des și cârlionțat de ceață albă, care se înalță necontenit și se destramă sub vânt.

Privită atunci de pe puntea lui „Pequod”, când corabia se ridica pe un deal înalt al mării, această oaste de jeturi aburoase — fiecare încolăcindu-se în văzduh și toate văzute printr-o atmosferă de pâclă albăstruie care le contopea — semăna cu cele o mie de hornuri vesele ale unei metropole înghesuite, zărite într-o dimineață blândă de toamnă de un călăreț de pe o înălțime.

Precum oștirile în marș, apropiindu-se de un defileu neprietenos din munți, își grăbesc pasul, dornice să lase în urmă trecătoarea primejdioasă și să se desfășoare iar pe câmpie, într-o siguranță relativă, tot astfel această vastă flotă de balene părea acum să se grăbească înainte prin strâmtoare, strângând treptat aripile semicercului și înotând mai departe într-un singur centru compact, dar tot în formă de semilună.

Cu toate pânzele întinse, „Pequod” se avânta după ele; harponierii își mânuiau armele și strigau îmbărbătări din prorele bărcilor încă suspendate. Numai să fi ținut vântul, și nu se îndoiau prea mult că, gonită prin strâmtoarea Sunda, vasta oaste avea să se desfășoare în mările Orientului doar ca să fie martoră la prinderea nu puținora dintre ai ei. Și cine putea spune dacă în acea caravană adunată laolaltă nu înota pentru o vreme însuși Moby Dick, asemenea elefantului alb adorat în procesiunea de încoronare a siamezilor! Așa că, îngrămădind bonetă peste bonetă, înaintam, mânând înaintea noastră acești Leviatani, când, deodată, se auzi glasul lui Tashtego atrăgând cu putere luarea-aminte asupra unui lucru din siajul nostru.

Corespunzând semilunii din fața noastră, zărirăm o alta în urmă. Părea alcătuită din aburi albi, despărțiți unii de alții, care se ridicau și coborau oarecum ca jeturile balenelor; numai că nu apăreau și dispăreau atât de deplin, căci pluteau necontenit acolo, fără să piară de tot. Îndreptându-și ocheanul către această priveliște, Ahab se răsuci repede în locașul său de pivot și strigă: „Sus, acolo! Instalați saule pe scripeți și găleți ca să udați velele! Malaiezi, domnule, și vin după noi!”

Ca și cum ar fi pândit prea mult în dosul promontoriilor, așteptând ca „Pequod” să intre de-a binelea în strâmtoare, acești asiatici ticăloși ne urmăreau acum cu înverșunare ca să răscumpere întârzierea lor prea prevăzătoare. Dar, când iutele „Pequod”, cu un vânt vioi și prielnic, se afla ea însăși într-o urmărire înverșunată, ce drăguț din partea acestor filantropi oacheși s-o ajute să se grăbească pe urmele țintei alese de ea — căci nu-i erau decât bice de călărie și rotițe de pinteni. Cu ocheanul sub braț, Ahab umbla încoace și încolo pe punte; întorcându-se spre proră, privea monștrii pe care îi urmărea, iar spre pupă, pirații însetați de sânge care îl urmăreau pe el; ceva asemănător închipuirii de mai sus părea să fie și în mintea lui. Și când aruncă o privire către zidurile verzi ale defileului de apă prin care naviga atunci corabia și își aminti că pe acea poartă trecea drumul către răzbunarea lui, și văzu că, prin aceeași poartă, el urmărea și era urmărit către sfârșitul său de moarte; și nu numai atât, ci o ceată de pirați sălbatici, fără milă, și de diavoli neomenești, fără Dumnezeu, îl îmbărbăta infernal cu blestemele ei — când toate aceste închipuiri îi trecură prin minte, fruntea lui Ahab rămase scofâlcită și brăzdată, ca plaja de nisip negru după ce o maree furtunoasă a ros-o fără să poată smulge lucrul neclintit de la locul lui.

Dar asemenea gânduri îi tulburau pe foarte puțini din nepăsătorul echipaj; și când, lăsând mereu, mereu pirații în urmă, „Pequod” țâșni în cele din urmă pe lângă verdele viu al Capului Cockatoo de pe partea Sumatrei și ieși, în sfârșit, pe apele largi de dincolo, harponierii păreau mai întristați că iutea turmă de balene câștigase avans față de corabie decât bucuroși că aceasta îi întrecuse atât de biruitor pe malaiezi. Totuși, stăruind pe urma balenelor, le văzurăm până la urmă parcă domolindu-și iuțeala; corabia se apropia treptat, iar vântul stingându-se acum, se dădu porunca să sărim în bărci. Dar, de îndată ce turma, prin cine știe ce minunat instinct presupus al cașalotului, află de cele trei chile care o urmăreau, deși erau încă la o milă în urma ei, se adună din nou și, alcătuind șiruri și batalioane strânse, cu jeturile arătând toate ca niște rânduri scânteietoare de baionete puse în piramidă, porni cu iuțeală îndoită.

Dezbrăcați până la cămăși și izmene, ne repezirăm la vâslele de frasin alb și, după câteva ceasuri de vâslit, aproape ne venea să părăsim urmărirea, când o tulburare generală de oprire printre balene ne dădu semnul îmbucurător că ajunseseră în sfârșit sub puterea acelei ciudate buimăceli a nehotărârii încremenite pe care, când o văd la balenă, vânătorii spun că e buimăcită de spaimă. Coloanele războinice compacte în care înotaseră până atunci repede și neabătut se destrămaseră acum într-o debandadă fără măsură; și, asemenea elefanților regelui Porus în bătălia indiană cu Alexandru, păreau să înnebunească de groază. Desfășurându-se în toate părțile în cercuri vaste și neregulate și înotând fără țintă încoace și încolo, își trădau limpede rătăcirea panicii prin jeturile lor scurte și groase. Lucrul se vădea și mai straniu la cele dintre ele care, ca și cum ar fi fost cu totul paralizate, pluteau neajutorate pe mare asemenea unor corăbii dezarmate și îmbibate de apă. Dacă acești Leviatani n-ar fi fost decât o turmă de oi oarecare, fugărite pe pășune de trei lupi fioroși, n-ar fi putut arăta atâta spaimă peste măsură. Dar această sfială de câteodată e proprie aproape tuturor făpturilor care se adună în turme. Deși strânși cu zecile de mii, bizonii cu coamă de leu ai Vestului au fugit dinaintea unui singur călăreț. Privește și la toate ființele omenești: adunate în turma din țarcul parterului unui teatru, la cea mai mică alarmă de foc se vor năpusti de-a valma către ieșiri, îmbulzindu-se, călcându-se în picioare, înțepenindu-se și zdrobindu-se de moarte fără milă. Mai bine, așadar, să ne oprim mirarea în fața balenelor atât de ciudat buimăcite de spaimă, căci nu există vreo sminteală a dobitoacelor pământului care să nu fie întrecută nemărginit de nebunia oamenilor.

Deși multe balene, cum am spus, se mișcau violent, trebuie să luăm seama că turma în ansamblu nici nu înainta, nici nu se retrăgea, ci rămânea toată într-un singur loc. Ca de obicei în asemenea împrejurări, bărcile se despărțiră numaidecât, fiecare îndreptându-se către câte o balenă singură de la marginea cârdului. În vreo trei minute, harponul lui Queequeg fu aruncat; peștele lovit ne azvârli stropi orbitori în față, apoi, fugind cu noi ca lumina, se îndreptă drept spre inima turmei. Deși o asemenea mișcare din partea unei balene lovite în astfel de împrejurări nu este nicidecum fără precedent, ba e aproape întotdeauna mai mult sau mai puțin așteptată, ea înfățișează totuși una dintre cele mai primejdioase întorsături ale vânătorii. Căci, în vreme ce iutele monstru te târăște tot mai adânc în cârdul înnebunit, îți iei rămas-bun de la viața prevăzătoare și nu mai exiști decât într-o zvâcnire delirantă.

Pe când balena, oarbă și surdă, se năpustea înainte, ca și cum numai prin puterea iuțelii s-ar fi putut descotorosi de lipitoarea de fier prinsă de ea, și pe când noi sfâșiam astfel o rană albă în mare, amenințați din toate părțile, în zborul nostru, de făpturile înnebunite ce se repezeau încoace și încolo în jur, barca noastră împresurată era ca o corabie asaltată de insule de gheață în furtună, străduindu-se să cârmească prin canalele și strâmtorile lor încâlcite fără să știe în ce clipă ar putea fi închisă între ele și strivită.

Dar, fără să se înspăimânte câtuși de puțin, Queequeg ne cârmea bărbătește; ba se abătea de la monstrul ce ne tăia drumul drept înainte, ba se ferea de altul, ai cărui lobi colosali atârnau deasupra capetelor noastre, în vreme ce Starbuck stătea tot timpul în picioare la proră, cu lancea în mână, înțepând orice balenă la care putea ajunge prin aruncări scurte, ca s-o abată din calea noastră, căci nu era timp de cele lungi. Nici vâslașii nu ședeau tocmai degeaba, deși îndatorirea lor obișnuită era acum cu totul de prisos. Ei se ocupau mai ales de partea strigată a treburii. „La o parte, domnule comandor!” strigă unul către un mare dromader care se ridică dintr-odată cu tot trupul la suprafață și, o clipă, amenință să ne inunde. „Lasă bine coada jos, tu de-acolo!” strigă altul către o balenă care, lipită de copastia noastră, părea să se răcorească liniștită cu propriul ei capăt ca un evantai.

Toate bărcile baleniere poartă niște dispozitive curioase, inventate la început de indienii din Nantucket, numite frâne. Două bucăți pătrate și groase de lemn, de aceeași mărime, sunt îmbinate zdravăn, astfel încât fibrele lor se încrucișează în unghi drept; de mijlocul acestui bloc se leagă apoi o parâmă de lungime însemnată, iar celălalt capăt al ei, făcut buclă, poate fi prins într-o clipă de un harpon. Frâna aceasta se folosește mai ales printre balenele buimăcite de spaimă. Atunci sunt în jurul tău, aproape, mai multe balene decât ai putea urmări deodată. Dar cașaloții nu se întâlnesc în fiecare zi; cât poți, așadar, trebuie să ucizi tot ce poți. Și, dacă nu-i poți ucide pe toți deodată, trebuie să-i schilodești, ca să-i poți ucide pe urmă în voie. De aceea, în asemenea clipe, se cere frâna. Barca noastră avea trei. Prima și a doua fură aruncate cu izbândă și văzurăm balenele fugind șovăitor, încătușate de uriașa rezistență laterală a frânei târâte după ele. Erau stânjenite ca răufăcătorii cu lanț și ghiulea. Dar, când o aruncarăm pe a treia, pe când azvârleam peste bord greoiul bloc de lemn, acesta se prinse sub una dintre banchetele bărcii și într-o clipă o smulse și o duse cu el, făcând vâslașul să cadă pe fundul bărcii când bancheta îi alunecă de sub el. Pe amândouă laturile, marea intra prin scândurile rănite; dar îndesarăm acolo două sau trei izmene și cămăși, astupând astfel pentru moment găurile.

Ne-ar fi fost aproape cu neputință să aruncăm aceste harpoane cu frâne, dacă, pe măsură ce înaintam în turmă, iuțeala balenei noastre nu s-ar fi micșorat mult; ba, cu cât ne depărtam de circumferința tulburării, îngrozitoarea dezordine părea să se stingă. Așa că, atunci când harponul smucit se desprinse în cele din urmă, iar balena care ne remorca dispăru într-o parte, alunecarăm, cu forța tot mai slabă a avântului ei de despărțire, printre două balene în chiar inima cârdului, ca și cum am fi lunecat dintr-un torent de munte într-un lac senin din vale. Aici furtunile din văgăunile vuietoare dintre balenele cele mai din afară se auzeau, dar nu se simțeau. În această întindere centrală, marea avea suprafața netedă ca satinul, numită luciu, produsă de umezeala fină degajată de balenă când e mai liniștită. Da, eram acum în acea liniște fermecată care, se spune, stă ascunsă în inima oricărei tulburări. Și încă zăream, în depărtarea zbuciumată, tumultul cercurilor concentrice din afară și vedeam cârduri de balene, unul după altul, câte opt sau zece în fiecare, rotindu-se iute fără oprire, ca perechi înmulțite de cai într-un manej; și atât de strâns stăteau umăr lângă umăr, încât un călăreț de circ titanic ar fi putut cu ușurință să stea călare peste cele din mijloc, cu picioarele desfăcute în arc și să se rotească astfel pe spinările lor. Din pricina desimii mulțimii de balene în repaus, care înconjurau mai îndeaproape axa adăpostită a turmei, nu ni se oferea atunci nicio putință de scăpare. Trebuia să pândim o spărtură în zidul viu ce ne împrejmuia, zidul care ne primise doar ca să ne închidă. Rămânând în mijlocul lacului, eram vizitați din când în când de mici femele și pui blânzi, femeile și copiii acestei oștiri înfrânte.

Acum, socotind și largile goluri care se iveau uneori între cercurile exterioare rotitoare, și spațiile dintre diferitele cârduri din oricare dintre cercuri, întreaga suprafață cuprinsă în acea clipă de toată mulțimea trebuie să fi avut cel puțin două ori trei mile pătrate. Oricum — deși un asemenea criteriu, într-un asemenea moment, putea fi înșelător —, din barca noastră joasă puteam zări jeturi care păreau să se înalțe aproape de la marginea orizontului. Pomenesc această împrejurare pentru că, de parcă femelele și puii ar fi fost închiși anume în acel țarc din mijloc și de parcă întinderea largă a turmei i-ar fi împiedicat până atunci să afle pricina exactă a opririi ei, ori poate fiind atât de tineri, necopți și în toate privințele nevinovați și neîncercați — oricum ar fi fost —, aceste balene mai mici, care veneau din când în când de la marginea lacului să ne viziteze barca încremenită, vădeau o neînfricare și o încredere minunate, ori o panică încă fermecată, de care era cu neputință să nu te minunezi. Ca niște câini de casă, veneau adulmecând în jurul nostru, până la copastii, și le atingeau; aproape părea că o vrajă le îmblânzise dintr-odată. Queequeg le bătea ușor pe frunte; Starbuck le scărpina spinările cu lancea, dar, temându-se de urmări, se abținea deocamdată s-o arunce.

Dar mult sub această lume minunată de la suprafață, o alta, și mai stranie, ni se arăta când priveam peste bord. Căci, suspendate în acele bolți de apă, pluteau trupurile mamelor care alăptau și ale celor care, prin uriașa lor circumferință, păreau curând să devină mame. Lacul, cum am lăsat să se înțeleagă, era nespus de transparent până la o adâncime însemnată; și precum pruncii omului, când sug, privesc liniștiți și țintă în altă parte decât spre sân, de parcă ar duce două vieți deodată și, în vreme ce încă își trag hrana muritoare, s-ar ospăta totuși în duh cu o amintire nepământească, tot astfel puii acelor balene păreau să privească în sus, către noi, dar nu la noi, ca și cum n-am fi fost decât o fărâmă de sargasă în privirea lor nou-născută. Plutind pe-o parte, mamele păreau și ele să ne privească liniștite. Unul dintre acești pruncuți, care, după anumite semne ciudate, părea să aibă abia o zi, putea măsura vreo paisprezece picioare în lungime și vreo șase în jurul trupului. Era puțin zburdalnic, deși trupul lui părea să nu-și fi revenit încă de pe urma acelei poziții supărătoare pe care o avusese atât de curând în săculețul mamei; acolo, cu coada la cap și cu totul pregătită pentru saltul din urmă, balena nenăscută stă îndoită ca arcul unui tătar. Înotătoarele laterale delicate și palmele lobilor ei păstrau încă proaspăt înfățișarea încrețită și mototolită a urechilor unui prunc abia sosit de pe meleaguri străine.

— Parâmă! Parâmă! strigă Queequeg, privind peste copastie. El legat! El legat! Cine legat la el parâmă? Cine lovit? Două balenă, unul mare, unul mic!

— Ce-i cu tine, omule? strigă Starbuck.

— Uite-aici, spuse Queequeg, arătând în jos.

Precum balena lovită care a desfășurat din ciubăr sute de stânjeni marini de parâmă se ridică iar la suprafață după o scufundare adâncă și arată parâma slăbită, încolăcită, plutind în sus și răsucindu-se în spirală spre aer, tot astfel Starbuck vedea acum colacii lungi ai cordonului ombilical al doamnei Leviatan, prin care puiul părea încă legat de mama lui. Nu arareori, în repezile întorsături ale urmăririi, această parâmă firească, cu capătul dinspre mamă liber, se încâlcește cu cea de cânepă, astfel că puiul e prins în ea. Unele dintre cele mai subtile taine ale mărilor păreau să ni se dezvăluie în acest heleșteu fermecat. Văzurăm amorurile tinerilor Leviatani în adânc.[19]

Și astfel, deși împresurate de cerc după cerc de groază și spaimă, aceste făpturi de nepătruns din centru se dedau slobod și fără frică tuturor îndeletnicirilor pașnice; da, se desfătau senin în dezmierdări și plăcere. Dar tot așa, în Atlanticul răvășit de tornade al ființei mele, mă desfăt și eu încă, pentru totdeauna, în liniștea mută din centru; și, în vreme ce grele planete ale unei dureri fără descreștere se rotesc în jurul meu, în străfunduri și adânc în inima uscatului, mă scald încă în veșnica blândețe a bucuriei.

Între timp, pe când zăceam astfel vrăjiți, izbucnirile neașteptate de nebunie din depărtare vădeau lucrul celorlalte bărci, încă prinzând frâne de balenele de la hotarul oștirii ori poate ducând războiul în primul cerc, unde aveau destul loc și câteva locuri prielnice de retragere. Dar priveliștea balenelor înfuriate, cu frâne prinse de ele, săgetând din când în când orbește încoace și încolo prin cercuri, nu era nimic față de ceea ce văzurăm în cele din urmă. Câteodată, când ești legat de o balenă neobișnuit de puternică și de sprintenă, se obișnuiește să încerci s-o ologești, ca să zicem așa, retezând ori schilodind uriașul tendon al cozii. Se face aruncând o cazma de tranșare cu mâner scurt, de care e prinsă o parâmă ca s-o poți trage înapoi. O balenă rănită în acel loc, cum aflarăm pe urmă, dar, după cât se părea, fără să fi fost scoasă din luptă, se desprinsese de barcă, ducând cu ea jumătate din parâma harponului; și, în chinul nemaipomenit al rănii, se repezea acum printre cercurile rotitoare ca acel desperado călare și singur, Arnold, în bătălia de la Saratoga, răspândind groaza pe oriunde trecea.

Dar, oricât de chinuitoare era rana balenei și oricât de înfricoșătoare era oricum priveliștea, groaza deosebită pe care părea s-o insufle celorlalte venea dintr-o pricină ascunsă la început privirilor noastre de depărtarea dintre noi. Până la urmă însă deslușirăm că, printr-unul dintre accidentele de neînchipuit ale vânătorii, această balenă se încurcase în parâma harponului pe care o târa; fugise și cu cazmaua de tranșare înfiptă în ea, iar, în timp ce capătul liber al parâmei prinse de acea armă se agățase temeinic în colacii parâmei de harpon din jurul cozii, cazmaua însăși se desprinsese din carne. Așa că, înnebunită de chin, răscolea acum apa, biciuind-o violent cu coada ei mlădioasă și azvârlind în jur ascuțita cazma, rănindu-și și ucigându-și tovarășele.

Această făptură cumplită părea să trezească întreaga turmă din spaima ei încremenită. Mai întâi, balenele de la marginea lacului nostru începură să se înghesuie puțin și să se răstoarne unele peste altele, ca ridicate de valuri pe jumătate istovite, venite de departe; apoi lacul însuși începu să se înalțe și să se umfle ușor; odăile de nuntă și încăperile pruncilor de sub apă dispărură; pe orbite tot mai strânse, balenele din cercurile mai apropiate de centru începură să înoate în pâlcuri tot mai dese. Da, lunga liniște se ducea. Curând se auzi un zumzet înfundat, care înainta; apoi, asemenea maselor tumultuoase de sloiuri când marele fluviu Hudson își sparge ghețurile primăvara, întreaga oștire de balene se năpusti rostogolindu-se spre centrul ei lăuntric, de parcă s-ar fi vrut îngrămădită într-un singur munte. Numaidecât Starbuck și Queequeg schimbară locurile, Starbuck trecând la pupă.

— Vâslele! Vâslele! șopti el cu încordare, apucând cârma. Strângeți vâslele și țineți-vă bine sufletele, acum! Dumnezeul meu, oameni buni, fiți gata! Împinge-o de lângă noi, Queequeg, balena de-acolo! Înțeap-o! Lovește-o! Ridică-te! Ridică-te și rămâi așa! Avântați-vă, oameni buni! Trageți, oameni buni! Nu vă sinchisiți de spinările lor! Râcâiți-le! Râcâiți în voie!

Barca era acum aproape prinsă între două uriașe trupuri negre, care lăsau niște Dardanele înguste între lungimile lor. Dar, printr-o strădanie disperată, țâșnirăm în cele din urmă într-o deschidere vremelnică; apoi vâslirăm din răsputeri, pândind în același timp, cu luare-aminte, altă ieșire. După multe scăpări asemănătoare, ca prin urechile acului, lunecarăm în sfârșit iute în ceea ce fusese până adineauri unul dintre cercurile din afară, dar era acum străbătut la întâmplare de balene care se năpusteau toate către un singur centru. Această mântuire norocoasă fu cumpărată ieftin, cu pierderea pălăriei lui Queequeg; pe când el stătea în picioare la proră ca să înțepe balenele în fugă, pălăria îi fusese smulsă de pe cap de vârtejul de aer făcut prin azvârlirea bruscă a doi lobi lați din apropiere.

Oricât de tumultuoasă și dezordonată era acum tulburarea obștească, ea se prefăcu repede în ceea ce părea o mișcare organizată; căci, îngrămădindu-se în sfârșit într-un singur trup des, balenele își reluară fuga înainte cu iuțeală sporită. Urmărirea nu mai folosea la nimic; dar bărcile mai zăboviră în siajul lor ca să culeagă balenele cu frâne care ar fi putut rămâne în urmă și, totodată, să prindă bine una pe care Flask o ucisese și o însemnase cu o prăjină. Această prăjină de însemnare poartă un fanion; fiecare barcă are două ori trei, iar când se ivește alt vânat la îndemână, ele se înfig drept în trupul plutitor al unei balene moarte, atât ca să-i arate locul pe mare, cât și ca semn al stăpânirii anterioare, dacă s-ar apropia bărcile altei corăbii.

Rezultatul acestei coborâri a bărcilor ilustra întrucâtva înțeleapta vorbă a vânătorilor: cu cât mai multe balene, cu atât mai puțin pește. Dintre toate balenele cu frâne, numai una fu prinsă. Celelalte izbutiră să scape pentru moment, însă doar ca să fie prinse, cum se va vedea mai încolo, de altă corabie decât „Pequod”.

Note

[19] Cașalotul, ca toate celelalte specii ale Leviatanului, dar spre deosebire de cei mai mulți alți pești, se înmulțește fără deosebire în toate anotimpurile; după o gestație care poate fi socotită, probabil, la nouă luni, aduce pe lume numai câte un pui; deși, în câteva cazuri cunoscute, dă naștere unui Esau și unui Iacov — întâmplare pentru care alăptarea e pregătită prin două sfârcuri, așezate curios, câte unul de fiecare parte a anusului; sânii înșiși însă se întind în sus de acolo. Când aceste părți prețioase ale unei balene care alăptează sunt tăiate întâmplător de lancea vânătorului, laptele și sângele mamei se revarsă, întrecându-se să schimbe culoarea mării cale de prăjini. Laptele e foarte dulce și gras; omul l-a gustat; s-ar putea să meargă bine cu căpșuni. Când dau pe dinafară de stimă reciprocă, balenele se salută more hominum.