Rezervorul și gălețile
Sprinten ca o pisică, Tashtego se suie în arboradă; și, fără să-și schimbe ținuta dreaptă, aleargă drept pe brațul vergii mari care iese în afară, până în locul unde acesta se află tocmai deasupra polobocului înălțat. A adus cu el un palanc ușor, numit mandar, alcătuit numai din două ramuri ce trec printr-un scripete cu o singură roată. Fixând acest scripete astfel încât să atârne de brațul vergii, leagănă un capăt al parâmei, până când un marinar de pe punte îl prinde și-l ține strâns. Apoi, coborând pe cealaltă ramură, mutându-și mâinile una după alta, indianul se lasă prin aer, până când ajunge cu îndemânare pe creștetul capului. Acolo — încă mult deasupra celorlalți, cărora le strigă plin de vioiciune — pare un muezin turc, chemând oamenii de treabă la rugăciune din vârful unui turn. I se trimite o cazma ascuțită, cu coada scurtă, și el caută sârguincios locul potrivit de unde să înceapă a sparge polobocul. În treaba aceasta înaintează cu mare băgare de seamă, ca un căutător de comori într-o casă veche, ciocănind pereții ca să afle unde e zidit aurul. Până se sfârșește această căutare prevăzătoare, la un capăt al mandarului s-a legat o găleată zdravănă, cercuită cu fier, întocmai ca o găleată de fântână; celălalt capăt, întins peste punte, e ținut acolo de doi ori trei marinari ageri. Aceștia înalță acum găleata până la îndemâna indianului, căruia altcineva i-a întins o prăjină foarte lungă. Vârând prăjina în găleată, Tashtego o călăuzește în jos, în poloboc, până când dispare cu totul; apoi, la semnul dat marinarilor de la mandar, găleata se înalță iar, toată clăbucind ca șiștarul unei lăptărese cu lapte proaspăt. Coborât cu grijă de la acea înălțime, vasul plin ochi e prins de un marinar anume rânduit și golit repede într-un ciubăr mare. Apoi urcă iar și străbate din nou același drum, până când rezervorul adânc nu mai dă nimic. Spre sfârșit, Tashtego trebuie să îndese prăjina lungă tot mai tare și tot mai adânc în poloboc, până când vreo douăzeci de picioare din ea au intrat înăuntru.
Oamenii de pe „Pequod” goleau de câtva timp în felul acesta; câteva ciubăre se umpluseră cu spermanțetul înmiresmat, când, dintr-odată, se petrecu un accident ciudat. Fie că Tashtego, acel indian sălbatic, fusese atât de neatent și de nesocotit, încât își desprinsese o clipă mâna cu care se agăța de palancurile cu parâme groase care țineau capul; fie că locul pe care stătea era atât de înșelător și de mâzgos; fie că însuși Cel Rău voise să iasă lucrurile așa, fără să-și arate motivele anume — cum fusese exact, nu se mai poate spune acum; dar, dintr-odată, pe când a optzecea ori a nouăzecea găleată se ridica sorbind — Dumnezeul meu! — bietul Tashtego, ca găleata geamănă ce merge în sens potrivnic într-o fântână adevărată, căzu cu capul înainte în acest mare poloboc din Heidelberg și, cu o groaznică bolboroseală uleioasă, pieri cu totul din vedere!
— Om peste bord! strigă Daggoo, care, în mijlocul consternării generale, își veni cel dintâi în simțiri. — Legănați găleata încoace! Și, după ce el își puse un picior în ea, ca să se țină mai bine cu mâna de mandarul lunecos, cei ce trăgeau îl ridicară în sus, pe creștetul capului, aproape înainte ca Tashtego să-i fi putut atinge fundul lăuntric. Între timp era un vuiet îngrozitor. Privind peste bord, văzură capul, mai înainte fără viață, zvâcnind și săltând chiar sub suprafața mării, de parcă în clipa aceea îl cuprinsese o idee de mare însemnătate; când, de fapt, era doar bietul indian, care, fără să știe, dezvăluia prin acele zbateri adâncimea primejdioasă până la care se scufundase.
În această clipă, pe când Daggoo, pe creștetul capului, descurca mandarul — care se încurcase cumva cu marile palancuri de tranșare —, se auzi un trosnet ascuțit; și, spre groaza de nespus a tuturor, unul dintre cele două cârlige uriașe care țineau capul se smulse, iar masa enormă se legănă într-o parte cu o zguduire uriașă, până când corabia beată se clătină și se cutremură ca lovită de un aisberg. Singurul cârlig rămas, de care atârna acum toată povara, părea în fiecare clipă pe punctul de a ceda; întâmplare cu atât mai probabilă din pricina mișcărilor violente ale capului.
— Coboară, coboară! îi urlară marinarii lui Daggoo; dar negrul, ținându-se cu o mână de palancurile grele, astfel încât, dacă ar fi căzut capul, el să rămână totuși agățat, îndesă, după ce descurcase parâma încurcată, găleata în puțul acum surpat, cu gândul ca harponierul îngropat s-o apuce și să fie astfel tras afară.
— Pentru numele cerului, omule, strigă Stubb, îndeși acolo un cartuș până la fund? Oprește! Cum o să-l ajute asta, să-i îndeși găleata cercuită cu fier peste cap? Oprește, auzi!
— La o parte de lângă palanc! strigă un glas ca plesnetul unei rachete.
Aproape în aceeași clipă, cu un bubuit de tunet, masa uriașă căzu în mare, ca stânca Table Rock a Niagarei în vâltoare; carena, dintr-odată ușurată, se rostogoli în partea opusă, dezvelindu-și până mult sub linia de plutire învelișul lucitor de aramă; și toți își ținură răsuflarea când, legănându-se pe jumătate — când deasupra capetelor marinarilor, când deasupra apei —, Daggoo abia se zărea, prin ceața deasă a stropilor, agățat de palancurile ce se legănau, pe când bietul Tashtego, îngropat de viu, se ducea de-a dreptul la fundul mării! Dar abia se risipise aburul orbitor, când un trup gol, cu o sabie de tranșare în mână, fu zărit, o singură clipă fulgerătoare, planând deasupra parapetelor. În clipa următoare, un pleoscăit puternic vestea că viteazul meu Queequeg se aruncase în apă să-l salveze. Toți se îmbulziră deodată la bord, și fiecare ochi număra fiecare încrețitură a apei, pe când clipele urmau una după alta și nu se vedea nici urmă de cel ce se scufundase ori de cel ce plonjase după el. Câțiva marinari săriră acum într-o barcă de lângă bord și o împinseră puțin departe de corabie.
— Ha! ha! strigă deodată Daggoo, cocoțat deasupra noastră și legănându-se acum liniștit; și, privind mai departe de bord, văzurăm un braț împins drept în sus din valurile albastre; priveliște stranie, ca un braț întins din iarba de pe un mormânt.
— Amândoi! Amândoi! Sunt amândoi! strigă iar Daggoo, plin de bucurie; și, curând după aceea, Queequeg fu văzut înotând voinicește cu o mână, iar cu cealaltă strângând părul lung al indianului. Trași în barca ce-i aștepta, fură aduși repede pe punte; dar lui Tashtego îi trebui mult până să-și vină în simțiri, iar Queequeg nu arăta prea vioi.
Dar cum fusese săvârșită această nobilă salvare? Ei bine, scufundându-se după capul ce cobora încet, Queequeg, cu sabia lui ascuțită, dăduse împunsături în latura acestuia, aproape de fund, spre a deschide acolo o gaură mare; apoi, dând drumul sabiei, își vârâse brațul lung adânc înăuntru și în sus, și astfel îl trăsese afară pe bietul nostru Tash de cap. El dădea asigurări că, atunci când întinsese întâia oară mâna după el, i se înfățișase un picior; dar, știind bine că nu așa trebuia să fie și că asta putea pricinui mari necazuri, împinsese piciorul înapoi și, printr-o smucitură și o zvârlire îndemânatică, îl dăduse pe indian peste cap; astfel încât, la încercarea următoare, acesta ieșise în bunul fel de când lumea — cu capul înainte. Cât despre marele cap însuși, îi mergea atât de bine pe cât se putea aștepta.
Și astfel, prin curajul și marea pricepere în obstetrică a lui Queequeg, izbăvirea, sau mai degrabă nașterea lui Tashtego, fu săvârșită cu izbândă, chiar în colții celor mai potrivnice piedici, ce păreau să nu mai lase nicio speranță; ceea ce e o lecție ce nu trebuie nicidecum uitată. Moșirea ar trebui predată în același curs cu scrima și boxul, călăria și vâslitul.
Știu că această aventură ciudată a omului din Gay Head li se va părea cu siguranță de necrezut unor oameni de pe uscat, deși ei înșiși poate că au văzut ori au auzit de cineva căzând într-un rezervor pe uscat; un accident care nu se întâmplă nicidecum rar, și încă din pricini cu mult mai mici decât în cazul indianului, dacă ținem seama cât de nespus de lunecoase sunt ghizdurile puțului cașalotului.
Dar poate că s-ar putea obiecta cu multă istețime: cum se face asta? Noi credeam că acest cap fibros și îmbibat al cașalotului era partea lui cea mai ușoară și cea mai asemenea plutei; și totuși tu îl faci să se scufunde într-un element cu o greutate specifică mult mai mare decât a lui. Aici te-am prins. Nicidecum; ci eu v-am prins pe voi; căci, în clipa când bietul Tash căzuse înăuntru, rezervorul fusese aproape golit de conținutul lui mai ușor, lăsând prea puțin în afară de peretele dens și tendinos al puțului — o substanță dublu sudată și bătută cu ciocanul, după cum am mai spus, mult mai grea decât apa mării, și din care o bucată se scufundă în ea aproape ca plumbul. Dar tendința acestei substanțe de a se scufunda repede era, în împrejurarea de față, mult contrabalansată de celelalte părți ale capului, rămase nedesprinse de ea, astfel încât se scufunda într-adevăr foarte încet și pe îndelete, dându-i lui Queequeg un răgaz potrivit să-și practice îndemânatica moșire din mers, cum s-ar spune. Da, fu o naștere din mers, chiar așa.
Dacă Tashtego ar fi pierit în acel cap, ar fi fost o pieire foarte prețioasă; înăbușit în cel mai alb și cel mai ales spermanțet înmiresmat; pus în sicriu, în dric și în mormânt, în ascunsa cameră dinăuntru și în sfânta sfintelor balenei. Numai un sfârșit mai dulce îți poate veni lesne în minte — moartea desfătătoare a unui vânător de miere din Ohio, care, căutând miere în furca unui copac scorburos, găsi atâta, încât, când el se aplecă prea mult, mierea îl sorbi înăuntru, așa că muri îmbălsămat. Câți, credeți voi, au căzut la fel în capul plin de miere al lui Platon și au pierit dulce acolo?